Astăzi vom face o completare în legătură cu ideile enunțate mai sus, în paragraful „În pragul epocii mihaelice”. Această epocă mihaelică a apărut în evoluția umanității după ce un timp au predominat pe de o parte dispoziția sufletească de formare intelectuală a gândurilor și pe de altă parte modul de a privi lumea orientat spre lumea senzorială exterioară ‒ spre lumea fizică.
Formarea gândurilor nu este, prin natura ei proprie, un proces ce duce spre gândirea materialistă. Ceea ce în epocile mai vechi venea spre om ca inspirație ‒ este vorba de lumea ideilor ‒ a devenit, în perioda ce a premers epocii lui Mihael, proprietatea sufletului omenesc. Acesta nu mai primește ideile „de sus”, din conținutul spiritual al Cosmosului; el și le scoate, activ, din propria spiritualitate a omului. Abia în felul acesta omul a devenit capabil să se concentreze asupra propriei ființe spirituale. Înainte de aceasta el nu reușea să pătrundă până la această adâncime a ființei sale. El se vedea pe sine ca o picătură desprinsă din marea spiritualității cosmice, ce a intrat un timp în viața pământească, pentru ca apoi să se unească din nou cu ea.
Formarea gândurilor în interiorul omului este un progres în ceea ce privește cunoașterea de sine omenească. Din punct de vedere suprasensibil chestiunea se prezintă astfel: forțele spirituale ce pot fi sintetizate cu numele de Mihael au guvernat ideile în Cosmosul spiritual. Omul a viețuit aceste idei atât timp cât a participat cu sufletul său la viața lumii lui Mihael. Această trăire a devenit acum proprietatea sa. Aceasta a avut ca urmare faptul că, un timp, s-a produs o despărțire a omului de lumea lui Mihael. Odinioară, odată cu gândurile inspirate omul primea și conținuturile spirituale ale Cosmosului. După ce această inspirație a încetat și omul a început să-și formeze gândurile prin activitate proprie, el a fost silit, pentru a avea un conținut pentru aceste gânduri, să se orienteze spre o contemplare prin simțuri. Astfel, omul a trebuit la început să umple spiritualitatea proprie pe care și-o cucerise cu un conținut material. În această epocă, care a dus propria sa ființă spirituală pe o treaptă superioară treptelor precedente, el a căzut pradă concepției materialiste.
Acest lucru poate fi foarte ușor interpretat greșit; dacă privești doar „căderea” în materialism, ea te poate întrista. Totuși, în timp ce în acea epocă privirea a trebuit să se limiteze la lumea fizică exterioară, în interiorul sufletului omului s-a dezvoltat ca viețuire o spiritualitate purificată, de sine stătătoare. Această spiritualitate acum, în epoca lui Mihael, nu trebuie să mai rămână o viețuire inconștientă, ci trebuie să devină conștientă de propriul ei caracter. Acest lucru semnifică intrarea entității mihaelice în sufletul omenesc. Omul și-a umplut un timp conținutul spiritual cu materia naturii; el trebuie să umple din nou acest spiritual cu spiritualitatea proprie originară, de sorginte cosmică.
Formarea gândurilor s-a pierdut un timp în materia Cosmosului; ea trebuie să se regăsească în spiritul cosmic. În lumea rece, abstractă a gândurilor poate intra căldură, poate intra o realitate spirituală plină de substanță, o realitate ființială. Aceasta reprezintă intrarea în epoca mihaelică.
Conștiența libertății a putut crește în profunzimile sufletului omenesc doar prin despărțirea de ființa de gânduri a Cosmosului. Ceea ce venea din înalturi a trebuit să fie regăsit în adâncuri. Din acest motiv dezvoltarea acestei conștiențe a libertății a fost legată inițial de o cunoaștere a naturii îndreptată doar în afară. În timp ce în interior omul, în mod inconștient, își modela spiritul până la o puritate a ideilor, simțurile sale erau îndreptate doar spre lumea materială, lucru care nu afecta în nici un fel ceea ce lumina în suflet, la început destul de firav, ca germene.
Dar în contemplarea elementului material exterior poate pătrunde viețuirea spiritualului și, prin aceasta, contemplarea spirituală poate reveni iarăși, într-un mod nou. Cunoștințele despre natură câștigate sub semnul materialismului pot fi cuprinse în viața sufletească interioară într-un mod spiritual. Mihael, care a vorbit „de sus”, poate fi auzit „dinăuntru”, unde își va stabili noua sa locuință. Mai imaginativ, acest lucru se poate exprima astfel: solarul, pe care omul l-a primit în sine epoci la rând doar din Cosmos, va lumina înăuntrul sufletului. Omul va învăța să vorbească de un „Soare interior”. De aceea el nu se va recunoaște, în viața dintre naștere și moarte, mai puțin ființă pământească; însă va recunoaște că ființa sa ce se preumblă pe Pământ este condusă solar. Va învăța să simtă ca adevăr faptul că în interior o entitate îl pune pe el într-o lumină ce luminează de fapt și peste existența pământească, dar nu este aprinsă în aceasta. În pragul epocii mihaelice ea poate deocamdată lumina ca și când tot acest proces s-ar afla foarte departe de omenire; totuși „în spirit” el este aproape; trebuie doar „văzut”. De acest fapt, că ideile omului nu rămân doar „gândite”, ci în gândire sunt și „văzute”, depind enorm de multe lucruri.
85. În actuala eră cosmică omul se viețuiește pe sine mai întâi în conștiența trează de zi. Această viețuire îi ascunde faptul că, în starea de veghe, în viețuirea lui este prezentă Ierarhia a treia.
86. În starea de vis omul își viețuiește haotic propria ființă, unită într-un mod nearmonios cu ființa spirituală a Cosmosului. Dacă conștienței de vis îi contrapunem constiența imaginativă ‒ celălalt pol al acesteia ‒, vom observa că în viețuirea omului este prezentă Ierarhia a doua.
87. În conștiența de somn fără vise omul viețuiește, fără conștiență proprie, propria ființă unită cu ființa spirituală a Cosmosului. Dacă conștienței de somn îi contrapunem conștiența inspirată ‒ celălalt pol al acesteia ‒, atunci omul își dă seama că în viețuirea sa este prezentă Ierarhia întâi.
