Care este poziția omului, la treapta de evoluție pe care se află el astăzi, față de Mihael și ai săi?
Omul stă față în față cu o lume ce odinioară era în întregime o entitate divin-spirituală. O ființă divin-spirituală căreia el însuși îi aparținea ca mădular. Pe vremea aceea deci lumea aparținătoare omului era o entitate de natură divin-spirituală. Într-o etapă de evoluție ulterioară ea nu a mai fost asa ceva. Atunci ea era o revelație cosmică a divin-spiritualului, iar entitatea acestuia plutea înapoia acestei revelații. Ea urzea și trăia totuși chiar și în revelație. Exista deja acolo o lume stelară. În strălucirea și mișcarea ei urzea și trăia divin-spiritualul ca revelație. Putem spune: în felul în care sta sau se mișca o anumită stea se putea vedea nemijlocit activitatea divin-spiritualului.
În toate acestea, în felul cum acționa divin-spiritualul în Cosmos, în felul în care omul în viața sa era un rezultat al activității divin-spiritualului din Cosmos, Mihael era, fără opreliști, încă în elementul său. El mijlocea raportul divinului cu omul. Au venit alte vremuri. Lumea stelară a încetat în prezent să poarte nemijlocit în sine activitatea divin-spirituală. Ea trăia și se misca în continuare în virtutea a ceea ce fusese odinioară o astfel de activitate în ea. Divin-spiritualul nu mai trăia ca revelație în Cosmos ci doar ca acțiune. Intervenise o separare clară între divin-spiritual și cosmic. Mihael s-a menținut pe terenul propriei sale entități alături de divin-spiritual. El a căutat pe cât posibil să-l țină pe om alături de acesta. A făcut acest lucru fără încetare. El a vrut să-l ferească pe om de a trăi prea mult într-o lume ce este doar acțiune a divin-spiritualului, nu ființialitate și nu revelație.
Mihael consideră ca una din cele mai mari satisfacții faptul că a reușit să păstreze încă, prin intermediul omului, lumea stelară în legătură directă cu divin-spiritualul, așa cum se arată mai departe. Când omul, după ce și-a încheiat viața dintre moarte și o nouă naștere, ia calea către o nouă existență pământească, în coborârea spre această existență caută să stabilească o armonie între mersul stelar și viața sa pământească. Această armonie, care în vremurile de demult exista implicit acolo, întrucât divin-spiritualul acționa în stele, în care și viața omului își are originea, această armonie deci nu ar exista astăzi, când mersul stelar nu face decât să continue acțiunea divin-spiritualului, dacă omul nu ar căuta-o. El aduce divin-spiritualul său din timpurile de odinioară într-un raport cu stelele, care nu mai au în ele decât un efect al divin-spiritualului lor din timpuri străvechi. Prin aceasta, în raportul omului cu Cosmosul intervine un element divin ce corespunde timpurilor străvechi, dar apare în epoci mai târzii. Faptul se întâmplă datorită lui Mihael. Și această faptă îi dă o satisfacție așa de mare, încât în această satisfacție se află o parte a elementului său vital, a energiei sale de viață, a voinței sale solare de viață.
Azi însă, când își îndreaptă ochiul spiritului său către Pământ, el vede și o stare de lucruri mult schimbată. Omul, în timpul vieții sale fizice dintre naștere și moarte, este înconjurat de o lume care nici ea nu mai arată în mod direct acțiunea divin-spiritualului, ci doar un rest al acestei actiuni; doar opera divin-spiritualului, putem spune. Această operă, în diversele ei forme, este în întregime de factură divin-spirituală. Pentru privirea omenească divinul se arată în formele, în procesele naturale; în acestea însă el nu mai este un element viu. Natura este această operă a divinului pusă în acțiune de Dumnezeu și pretutindeni ea este reflectare a acțiunii divine.
Omul trăiește în această lume divin-solară, dar nu și divin-vie. El însă, ca om, a păstrat legătura cu ființa divin-spiritualului ca urmare a acțiunii lui Mihael în el. El trăiește ca ființă străbătută de Dumnezeu într-o lume nestrăbătută de Dumnezeu.
În această lume golită de Dumnezeu omul va introduce ceea ce este în el, ceea ce a devenit entitatea sa în această epocă.
Omenirea se va dezvolta în cadrul unei evoluții a Cosmosului. Divin-spiritualul, din care se trage omul, poate strălumina, ca entitate omenească ce se extinde cosmic, întregul Cosmos, ce actualmente există doar ca imagine a divin-spiritualului.
Prin omenire nu va mai strălumina aceeași entitate ce existase cândva sub formă de Cosmos. Divin-spiritualul va viețui, în străluminarea cu umanitate a Cosmosului, o ființă pe care mai înainte el nu o revelase.
Împotriva acestui curs al evoluției se ridică puterile ahrimanice. Ele nu vor ca puterile divin-spirituale originare să lumineze Universul în evoluția sa ulterioară; ele vor ca intelectualitatea cosmică aspirată de ele să strălumineze tot Cosmosul cel nou și omul să trăiască în continuare în acest Cosmos intelectualizat și ahrimanizat.
Printr-o astfel de viață omul l-ar pierde pe Christos. Căci el a intrat în lume cu acea intelectualitate ce trăise odinioară în divin-spiritual, pe când divin-spiritualul forma încă, în ființialitatea sa, Cosmosul. Vorbind astăzi în așa fel încât gândurile noastre să poată fi și cele ale lui Christos, opunem puterilor ahrimanice ceva ce ne ferește să le cădem pradă.
A înțelege sensul misiunii lui Mihael în Cosmos înseamnă să putem vorbi în acest fel. Astăzi trebuie să poți vorbi despre natură așa cum o cere etapa de evoluție a sufletului conștienței. Trebuie să poți primi în tine felul de gândire naturalist-științific pur, dar în același timp trebuie să înveți să vorbești despre natură ‒ adică să simți ‒ în felul propriu lui Christos. Trebuie să învățăm limbajul christic nu numai privitor la mântuirea de natură sau privitor la suflet și la divin, ci și privitor la Cosmos.
Pentru ca să păstrăm legătura noastră cu ființele divin-spirituale originare, astfel încât să înțelegem să cultivăm limbajul christic despre Cosmos, trebuie să ajungem ca, printr-o simțire interioară a inimii, să ne familiarizăm cu ce înseamnă Mihael și ai săi, cu faptele lor și cu misiunea lor printre noi. Căci a-l înțelege pe Mihael înseamnă astăzi să găsești calea [Nota 8] spre Logos, pe care Christos îl trăiește printre oameni pe Pământ.
Antroposofia apreciază în mod just cele ce ne-a învățat de patru-cinci secole încoace felul naturalist-științific de a gândi. Ea însă în afară de această limbă mai vorbește și o alta, o limbă despre ființa omului, despre evoluția lui și despre devenirea Cosmosului; ea ar dori să vorbească limbajul mihaelo-christic.
Dacă se vor vorbi cele două limbi, evoluția nu va înceta și ahrimanicul nu va putea prevala înaintea găsirii divin-spiritualului originar. A vorbi doar limbajul naturalist-științific înseamnă să detașezi intelectualitatea de divin-spiritualul originar. Ea poate să treacă în ahrimanic, dacă nu se ia în considerare misiunea lui Mihael. Ea nu va face așa ceva dacă intelectul, devenit liber, se regăsește, prin forța exemplului lui Mihael, din nou pe sine în intelectualitatea cosmică originară detașată de om, devenită obiectivă în raport cu el, care se află la originea omului și care, în esență, a apărut în sfera omenirii în Christos, după ce pentru un timp s-a retras din om pentru a face posibilă libertatea sa.
Goetheanum, 25 octombrie 1924
112. Divin-spiritualul se afirmă în Cosmos în mod diferit, în următoarele etape: 1. prin entitatea sa originară; 2. prin revelarea acestei entități; 3. prin acțiune, când entitatea se retrage din revelare; prin operă, când în Universul aparent nu mai există divinul, ci doar formele acestuia.
113. În actuala concepție despre natură omul nu are un raport cu divinul, ci doar cu opera acestuia. Prin ceea ce se împărtășește constituției sufletești prin această concepție, omul poate ajunge să se unească atât cu puterile lui Christos dar și cu puterile ahrimanice.
114. Mihael este pătruns de dorința de a încorpora evoluției uman-cosmice, prin exemplul acțiunii sale libere, raportul față de Cosmos păstrat în om din perioadele afirmării ființei divine și a revelării divine, astfel încât ceea ce spune concepția despre natură bazată doar pe imagine, pe forma divinului, să se transforme treptat într-o concepție superioară, o concepție spirituală despre natură. Aceasta va exista de fapt în om; ea va fi însă doar o viețuire „a posteriori” a raportului divin față de Cosmos din timpul primelor două etape ale evoluției cosmice. Antroposofia admite în felul acesta concepția despre natură a epocii conștienței; ea însă o și completează printr-o concepție ce rezultă din privirea spirituală.
