Cine primește în convingerile sale, susținute de o simțire autentică, concepția interioară despre ființa și faptele lui Mihael începe să înțeleagă în mod just cum trebuie abordată de către om o lume ce nu este nici entitatea, nici revelația, nici acțiunea divină, ci opera zeilor. A privi cunoscător în această lume înseamnă a avea în față forme și formațiuni ce pretutindeni vorbesc cu putere despre divin, dar în care nu poți găsi existența divină cu viața ei proprie; asta dacă nu vrei să te dedai unei iluzii. Și nu îți este permis să privești exclusiv cunoașterea lumii. Prin aceasta se revelează desigur cel mai clar configurația lumii care-l înconjoară astăzi pe om. Mai importantă însă pentru viața curentă este simțirea, voirea, munca într-o lume resimțită, desigur, divină în alcătuirea ei, dar neputând fi considerată ca fiind străbătură de viață divină. Pentru a aduce în această lume o viață cu adevărat morală este necesar să cultivăm impulsurile etice pe care le-am arătat în cartea mea Filosofia libertății.
În această lume-operă pot lumina, pentru omul cu adevărat simțitor, ființa lui Mihael și lumea de fapte actuală. Mihael nu intervine în lumea fizică sub forma unei apariții anume. În tot ceea ce privește acțiunea sa el se menține într-o regiune suprasensibilă, care însă este nemijlocit învecinată cu lumea fizică din actuala fază de evoluție cosmică. Din această cauză niciodată nu se poate întâmpla ca, prin impresiile pe care oamenii le primesc de la ființa lui Mihael, aceștia să îndrepte concepția despre natură spre fantastic, sau să vrea să construiască viața moral-practică într-o lume creată de Dumnezeu dar neînsuflețită de Dumnezeu, ca și când în ea ar putea exista impulsuri ce n-ar trebui purtate etic-spiritual de către omul însuși. Va trebui, printr-o transpunere a noastră în spiritual, să ne apropiem permanent de Mihael.
Prin aceasta vom trăi spiritual după cum urmează. Cunoașterea și viața le vom lua în continuare așa cum suntem nevoiți să le luăm începând din secolul al XV-lea. ‒ Ne vom ține însă de revelația lui Mihael; vom lăsa ca această revelație să lumineze în gândurile pe care le primim din natură; le vom purta în inimă sub formă de căldură, dacă este să trăim în conformitate cu lumea-operă a lui Dumnezeu. ‒ Vom avea în vedere atunci nu doar observarea și viețuirea lumii prezente, ci și ceea ce mijlocește Mihael, o stare cosmică trecută, o stare cosmică pe care chiar Mihael o transportă în prezent prin ființa și prin faptele sale.
Dacă s-ar întâmpla invers, dacă Mihael ar acționa în așa fel încât ar transpune faptele sale în lumea pe care actualmente omul trebuie să o cunoască și să o viețuiască în stare fizică, atunci omul ar afla în lume ceva ce nu există în realitate în ea, ci ceva ce a existat. Dacă se întâmplă așa ceva, atunci această înțelegere iluzorie a lumii abate sufletul omului de la o realitate conformă lui spre o alta, și anume spre una luciferică.
Modul în care Mihael face ca trecutul să devină acțiune în viața prezentă a omului este cel care se menține în sensul progresului spiritual just al lumilor, care nu conține nimic luciferic. Este important ca în mentalitatea sufletului omenesc să trăiască o reprezentare corectă a faptului că în cadrul misiunii lui Mihael este evitat orice aspect luciferic.
A avea această poziție față de lumina lui Mihael, care începe să răsară în istoria umanității, înseamnă să poți găsi și drumul just către Christos.
Mihael va da orientarea justă când este vorba de lumea care îl înconjoară în afară pe om, unde au loc cunoașterea și faptele sale. Către Christos va trebui să găsim în interior calea.
Este absolut de înțeles faptul că în epoca în care cunoașterea naturii a luat forma pe care i-au dat-o ultimii 500 de ani și cunoașterea lumilor suprasensibile să fie asemănătoare modului în care o viețuiește azi omenirea.
Natura trebuie cunoscută și viețuită ca și cum totul este părăsit de zei. Prin aceasta, în acest tip de raportare față de lume, omul nu se mai viețuiește pe sine. În ceea ce privește propria sa ființă suprasensibilă, poziția față de natură corespunzătoare epocii actuale nu îi oferă omului nimic. Nici din punct de vedere etic el nu poate, dacă are în vedere doar această poziție, să trăiască într-un mod corespunzător umanității sale.
Prin aceasta se creează o situație prin care acest tip de cunoaștere și de viață nu mai permite nicio influență venind de la ceva ce se referă la înțelepciunea suprasensibilă despe om și în special la lumea suprasensibilă. Acest domeniu ajunge să se separe de domeniul accesibil cunoașterii omenești. În comparație cu ceea ce poate fi cunoscut, se recurge la un domeniu extra sau supraștiințific, cel al revelației prin credință.
Vizavi de acest fapt avem acțiunea pur spirituală a lui Christos. De la Misteriul de pe Golgota încoace Christos a devenit accesibil sufletului omenesc, iar relația acestuia cu El nu mai trebuie să rămână una nedefinită, o relație sentimental-mistică întunecată; ea poate deveni o relație absolut concretă, ce poate fi viețuită profund și clar de către om.
Prin conviețuirea cu Christos, în sufletul omenesc se revarsă ceea ce trebuie să știe acesta în legătură cu propria sa entitate suprasensibilă. Revelația prin credință trebuie resimiță atunci în așa fel, încât în ea să se reverse continuu experimentarea vie a lui Christos. Dacă în Christos resimțim acea ființă care îi dă sufletului omenesc viziunea propriei sale suprasenzorialități, viața va putea fi christificată.
Astfel vor putea sta alături viețuirea lui Mihael și viețuirea lui Christos. Prin Mihael omul va găsi, dacă se raportează în mod just la natura exterioară, calea ce duce în suprasensibil. Concepția despre natură va putea fi pusă, fără a fi falsificată în sine, alături de o concepție spirituală despre lume și om, în care acesta este privit ca ființă cosmică.
Prin poziția justă față de Christos omul va afla, într-a comunicare vie a sufletului cu Christos, ceea ce altfel n-ar putea primi decât ca o revelație prin credință, tradițională. Lumea interioară a trăirilor sufletești va putea fi simțită ca o lume străluminată de spirit, după cum lumea exterioară a naturii va fi simțită ca o lume purtată de către spirit.
Dacă omul ar vrea ca fără o conviețuire cu entitatea-Christossă să obțină o lămurire asupra propriei sale ființe suprasensibile, acest lucru l-ar scoate din propria sa realitate și l-ar conduce în cea ahrimanică. Christos poartă în sine, în mod justificat din punct de vedere cosmic, impulsurile de viitor ale omenirii. Pentru sufletul omenesc, a se uni cu El înseamnă a primi în sine, în mod corect cosmic, proprii lui germeni pentru viitor. Alte ființe, care fac să apară deja în prezent configurații care din punct de vedere cosmic sunt justificate pentru om abea în viitor, aparțin sferei ahrimanice. A te uni în mod just cu Christos înseamnă totodată și a te proteja în mod corect de ahrimanic.
La cei care pretind apărarea cu strictețe a revelației prin credință față de ingerința cunoașterii omenești există o teamă inconștientă că pe aceste căi omul s-ar expune influențelor ahrimanice. Este de înțeles. La fel însă ar trebui înțeles și că a alătura viețuirii împreună cu Christos revărsarea plină de har a spiritualului în sufletul omenesc înseamnă o cinstire și o recunoaștere adevărată a lui Christos.
Așa pot sta alături în viitor viețuirea lui Mihael și viețuirea lui Christos; prin aceasta omul va găsi calea sa justă spre libertate, aflată între rătăcirea luciferică prin iluziile gândirii și vieții și ispita ahrimanică prin plăsmuiri ce țin de viitor, care îi satisfac orgoliul dar nu pot fi încă ale sale în prezent.
A cădea pradă iluziilor luciferice înseamnă să nu devii în întregime om, înseamnă să nu vrei să avansezi până la etapa libertății, ci să vrei să te oprești ‒ ca Om-Dumnezeu ‒ pe o treaptă prea timpurie a evoluției. A cădea pradă ispitelor ahrimanice înseamnă să nu vrei să aștepți momentul cosmic potrivit când ai atins un anumit grad al umanității, ci să vrei să anticipezi acest grad.
Mihael-Christos va sta în viitor, ca un cuvânt director, la începutul drumului pe care omul poate ajunge la țelurile sale în Univers, într-un mod justificat cosmic, între puterile luciferice și cele ahrimanice.
Goetheanum, 2 noiembrie 1924
115. Omul străbate în așa fel drumul său prin Cosmos, încât privirea retrospectivă în trecut îi poate fi falsificată de către impulsurile luciferice, iar gândirea anticipativă în viitor înșelată de ispitirile ahrimanice.
116. Față de falsificările luciferice omul găsește poziția justă prin pătrunderea felului său de a gândi problemele de cunoaștere și de viață cu entitatea lui Mihael și misiunea lui Mihael.
117. Prin aceasta însă omul se ferește și de ispitirile ahrimanice, căci drumul spiritual în natura exterioară, inspirat de către Mihael, conduce spre poziția justă față de ahrimanic, deoarece este găsită viețuirea justă cu Christos.
