Cel care analizează raportul lui Mihael cu Ahriman este silit să-și pună întrebarea care este raportul acestor două puteri spirituale în ansamblul cosmic, ținând totuși cont că ambele sunt active în dezvoltarea forțelor intelectuale.
Mihael a dezvoltat intelectualitatea în Cosmos în trecut. Atunci el a făcut acest lucru ca slujitor al puterilor divin-spirituale care au fost atât la originea lui însuși cât și a omului. El vrea să rămână fidel acestui raport față de intelectualitate. Când aceasta s-a desprins de puterile divin-spirituale pentru a găsi calea în interiorul ființei omenești, el a decis să se situeze în mod just față de omenire, pentru a găsi în aceasta raportul său cu intelectualitatea. Tot acest demers exclusiv în sensul puterilor divin-spirituale, el a vrut să îl îndeplinească însă și în continuare, ca slujitor al acestora, al puterilor cu care este legat de la originea sa și a omului. Aceasta este intenția lui, ca în viitor intelectualitatea să curgă prin inimile oamenilor, însă sub forma aceleiași forțe existente chiar la începuturi, când s-a revărsat din izvorul puterilor divin-spirituale.
Cu totul alta este situația în ceea ce-l privește pe Ahriman. Această ființă s-a desprins demult de curentul evolutiv căruia îi aparțin puterile divin-spirituale desemnate mai sus. Ea s-a postat, într-un trecut extrem de îndepărtat, paralel cu acestea, ca putere cosmică independentă. În prezent ea se situează de fapt, spațial, în interiorul lumii căreia îi aparține omul, însă nu dezvoltă niciun raport de forțe cu ființele ce aparțin în mod legitim acestei lumi. Doar prin faptul că intelectualitatea, desprinsă de ființele divin-spirituale, se apropie de această lume ajunge Ahriman să se înrudească cu această intelectualitate și prin ea să se unească, în felul său, cu omenirea. Căci el și-a unit cele pe care astăzi omul le primește ca un dar din Cosmos, încă dintr-un trecut foarte îndepărtat. Dacă lui Arhiman i-ar reuși ceea ce intenționează, el ar face ca intelectul dăruit omenirii să fie asemănător cu al său.
Ahriman și-a însușit însă intelectualitatea într-o epocă când nu o putea interioriza. În ființa sa ea a rămas o forță care nu are nimic de-a face cu inima și cu sufletul. Dinspre Ahriman intelectualitatea se revarsă ca un impuls rece-glacial, iar acei oameni ce sunt cuprinși de acest impuls dezvoltă o logică ce pare să vorbească pentru ea înșăși, într-un mod lipsit de compasiune și iubire ‒ în realitate în ea vorbește chiar Ahriman ‒, la care nu se vede nimic din ceea ce înseamnă o legătură adevărată, interioară, cordial-sufletească a omului cu ceea ce el gândește, vorbește, făptuiește.
Mihael nu și-a însușit însă niciodată intelectualitatea. El o administrează ca forță divin-spirituală, simțindu-se legat de puterile divin-spirituale. Prin aceasta, atunci când el pătrunde intelectualitatea, în ea apare posibilitatea să fie în aceeași măsură o expresie a inimii, a sufletului ca și una a capului, a spiritului. Căci Mihael poartă în el toate forțlele originare ale divinităților lui și ale omului. Prin aceasta el nu transferă intelectualității ceva rece-glacial, lipsit de suflet, ci stă alături de ea într-un mod cald-intim, plin de suflet.
Și tot aici se află și motivul pentru care Mihael se preumblă prin Cosmos cu o expresie și gesturi grave. A fi unit interior cu conținutul inteligent așa cum este unit Mihael [Nota 9] înseamnă totodată să respecți condiția de a nu introduce în acest conținut nimic arbitrar, nicio dorință sau poftă subiectivă. În caz contrar, logica devine bunul plac al unei ființe, în loc să fie expresia Cosmosului. Să mențină cu strictețe ființa sa drept o expresie a ființei Cosmosului; să facă ca tot ce vrea să se afirme în interior ca ființă personală să rămână în acest interior, aceasta consideră Mihael a fi virtutea sa. Judecata sa este îndreptată spre marile corelații ale Cosmosului ‒ aceasta exprimă privirea sa; voința sa, ce se înfățișează oamenilor, reflectă ceea ce el contemplă în Cosmos ‒ aceasta exprimă ținuta sa, gestul său. În toate Mihael este serios, căci seriozitatea care se manifestă într-o ființă este oglinda Cosmosului din acea ființă; zâmbetul este expresia a ceea ce pornește și radiază în lume de la o anumită ființă.
Una dintre imaginațiunile despre Mihael este și aceasta: el unduiește prin timp, purtând la propriu, ca pe ființă a sa, lumina din Cosmos, plăsmuind căldura din Cosmos, ca revelator al propriei sale ființe; el tălăzuiește ca ființă precum o lume; se afirmă pe sine doar în măsura în care afirmă lumea, coborând parcă din orice locaș din Cosmos forțe pe Pământ.
Și o imaginațiune contrară despre Ahriman: în mersul său el vrea să cucerească spațiul din sfera timpului; în jurul său domnește întunericul, în care el trimite razele propriei sale lumini; el are cu atât mai mult frig în jurul său cu cât reușește să realizeze mai mult din ceea ce a avut ca intenții; el se deplasează ca lume, o lume ce se concentrează în o ființă, ființa sa proprie, în care nu se afirmă decât pe sine, prin negarea lumii; el se deplasează ca și cum ar duce cu sine forțele înspăimântătoare ale hăurilor întunecate ale pământului.
Dacă omul caută libertatea fără niciun fel de înclinație spre egoism, dacă libertatea devine pentru el iubire pură pentru acțiune, el are posibilitatea să se apropie de Mihael; dacă vrea
să acționeze în libertate dezvoltând egoismul, dacă pentru el libertatea devine sentimentul orgolios ca în acțiune să se reveleze pe el însuși, atunci se va afla în pericolul de
a ajunge în domeniul lui Ahriman.
Imaginațiunile zugrăvite mai sus izvorăsc din iubirea omului pentru acțiune (Mihael) sau din iubirea pentru sine atunci când el acționează (Ahriman).
Când omul, ca ființă liberă, se simte în apropierea lui Mihael, el este pe cale de a duce forța intelectualității în al său „om integral”; el gândește desigur cu capul, însă inima simte luminosul sau întunecatul din gândire; voința iradiază ființa omului, atunci când acesta toarnă în sine gândurile ca intenții. Omul devine mai om pe măsură e devine o expresie a Cosmosului; omul se găsește pe sine când nu se caută pe sine, ci când se unește cu lumea în iubire.
Dacă omul, dezvoltându-și libertatea, cade pradă ispitelor lui Ahriman, este atras în intelectualitate ca într-un automatism spiritual, în care nu mai este el însuși ci o verigă. Întreaga sa gândire devine viețuire a capului; acesta, singur, o desparte de viețuirea inimii proprii și de viața de voință proprie și șterge ceea ce este personal. Omul pierde din ce în ce mai mult din expresia sa profund și autentic umană, devenind o expresie a propriei persoane: căutându-se pe sine se pierde pe sine; el se sustrage lumii, căreia îi refuză iubirea; omul se viețuiește însă cu adevărat pe sine doar când iubește lumea.
Din cele descrise se poate întrevedea desigur că Mihael este cel care ne conduce spre Christos. Mihael trece cu toată seriozitatea ființei sale, a ținutei sale, a acțiunii sale, cu iubire prin lume. Cine se adresează lui, acela cultivă iubirea în raport cu lumea exterioară. Iar iubirea trebuie dezvoltată în primul rând în raport cu lumea exterioară, altfel devine iubire de sine.
Având această iubire în accepțiune mihaelică, iubirea față de altcineva se va putea răsfrânge și în Sinea proprie. Aceasta, Sinea, va putea iubi fără a se iubi pe sine. și, pe căile unei astfel de iubiri, Christos poate fi găsit prin sufletul omenesc.
Cine se ține de Mihael cultivă iubirea în raport cu lumea exterioară și prin aceasta găsește acel raport cu lumea interioară a sufletului său ce îl reunește cu Christos.
Epoca în pragul căreia ne aflăm acum cere omenirii să-și îndrepte privirea spre o lume spirituală nemijlocit apropiată de lumea pe care o resimțim în mod fizic și în care se poate găsi ceea ce a fost descris aici drept entitate mihaelică și ființă mihaelică. Căci acea lume pe care și-o imaginează omul ca fiind natură când privește această lume fizică nu este de fapt lumea în care el trăiește nemijlocit, ci o lume aflată pe atât de jos sub lumea cu adevărat omenească pe cât de sus se situează cea mihaelică deasupra acesteia. Este purul adevăr, numai că omul nu observă că, inconștient, atunci când își face o imagine despre lumea sa de fapt se naște o imagine despre o alta. Când își imaginează acest tablou este deja pe cale să se deconecteze și să cadă pradă automatismului spiritual. Omul își poate păstra umanitatea doar dacă contrapune acestui tablou, în care se pierde precum în tabloul concepției asupra naturii, un altul, în care domnește Mihael, în care Mihael arată căile spre Christos.
Goetheanum, 16 noiembrie 1924
121. Dacă ne oprim la ceva în sine ce acționează în Cosmos, de exemplu gândurile cosmice, fără să cunoaștem și ființele de la care pornește ceea ce acționează nu înseamnă că am pătruns și semnificația acestuia pentru Cosmos; în cazul gândurilor cosmice, de exemplu, să cunoaștem dacă ele sunt purtate în și prin Cosmos de către Mihael ori sunt purtate de către Ahriman.
122. Ceva ce pornește de la o ființă și, datorită raportului ei față de Cosmos, acționează benefic și creator se poate dovedi, atunci când pornește de la o altă ființă, dăunător și distructiv. Când omul primește gândurile cosmice de la Mihael, acestea îl poartă în viitor; ele îl îndepărtează de viitorul benefic lui, dacă cel care i le dă este Ahriman.
123. Prin astfel de observații ajungem să biruim treptat concepția ce pornește de la o spiritualitate nedefinită, aflată panteist la baza lucrurilor, și vom fi conduși spre o concepție bine definită, concretă, ce-și poate face reprezentări referitoare la ființele spirituale ale Ierarhiilor superioare. Căci realitatea, în orice domeniu, constă din ființial; iar ceea ce nu este ființial în ea este activitatea ce se desfășoară în raportul de la ființă la ființă. Ea poate fi înțeleasă doar dacă ne putem arunca privirea asupra ființelor care acționează.
