Intervenția lui Mihael în evoluția Cosmosului și a omenirii la sfârșitul secolului al XIX-lea apare într-o lumină deosebită dacă privim istoria spirituală în secolele care i-au premers.
Momentul de început al epocii sufletului conștienței se situează la începutul secolului al XV-lea.
Înaintea acestui moment, în viața spirituală a omenirii se manifestă o schimbare totală. Putem vedea că mai înainte în contemplarea omenească interveneau încă peste tot imaginațiuni.
Personalități înclinate de a-și forma în viața lor sufletească „noțiuni” simple s-au găsit desigur și înainte; dispoziția sufletească generală a majorității oamenilor trăia însă într-o întrepătrundere a imaginațiunilor cu reprezentări provenite din lumea pur fizică. Așa este cazul cu reprezentările despre fenomenele din natură, dar și în ceea ce privește devenirea istorică.
Ceea ce găsește observația spirituală în această direcție poate fi confirmat cu certitudine prin mărturii exterioare. Unele dintre acestea vor fi arătate și aici.
Tot ceea ce s-a gândit și s-a vorbit în secolele trecute referitor la evenimentele istorice a fost așternut pe hârtie și descris sub cele mai variate aspecte chiar înainte de debutul epocii conștienței [Nota 10]. Astfel, din această perioadă s-au păstrat „legende” și alte lucruri asemănătoare ce dau o imagine fidelă a felului în care era concepută „istoria” mai înainte.
Un exemplu potrivit este povestirea despre „bunul Gerhard”, parvenită printr-o poezie a lui Rudolf von Ems, care a trăit în prima jumătate a secolului al XIII-lea. „Bunul Gerhard” este un negustor bogat din Köln. El întreprinde o călătorie de afaceri în Rusia, Lituania și Prusia, ca să cumpere niște blănuri de samur. Apoi merge la Damasc și Ninive, pentru a face rost de pânză de mătase și altele asemănătoare.
Pe drumul de întoarcere este prins de o furtună. În ținutul străin în care se afla cunoaște un om care deținea în captivitate niște cavaleri englezi, chiar și pe logodnica regelui englez. Gerhard renunță la tot ceea ce cumpărase în timpul călătoriei, în schimbul ostatecilor. El îi ia pe corabia sa și pornește spre casă. Când nava a ajuns în locul unde drumurile spre patria lui Gerhard și spre Anglia se despărțeau, acesta permite bărbaților captivi să plece în țara lor; pe logodnica regelui însă o ia cu el, în speranta că logodnicul ei, regele Wilhelm, va trimite după ea îndată ce va afla de eliberarea sa și de locul unde se află. Logodnica regelui și prietenele venite cu ea sunt găzduite în modul cel mai bun posibil de către Gerhard. Ea trăiește ca o fiică mult iubită în casa celui care o eliberase din prizonierat. Trece un timp destul de lung fără ca regele să apară și s-o ia cu el. Atunci Gerhard, pentru a-i asigura un viitor fiicei adoptive, se hotărăște să o căsătorească cu fiul său. Era de așteptat că Wilhelm murise. Ceremonia de nuntă a fiului lui Gerhard era deja în curs, când își face apariția Wilhelm, sub înfățișarea unui pelerin necunoscut. În căutarea logodnicei lui el rătăcise mult timp încoace și încolo. Logodnica îi este redată, după ce fiul lui Gerhard renunță, altruist, la ea. Cei doi mai rămân un timp la Gerhard, după care acesta echipează o corabie ca să îi ducă până în Anglia. La început captivii, ajunși acum din nou la rangurile lor, când l-au putut saluta primii în Anglia pe Gerhard [Nota 11] au vrut să-l aleagă pe acesta rege. Gerhard însă le răspunde că el le-a adus pe regele și regina lor legitimă. Ei și-l închipuiseră pe Wilhelm mort, și voiau să aleagă un nou rege pentru țară, căci evenimentele, în lipsa lui Wilhelm care rătăcea în căutarea logodnicei lui, începuseră să devină haotice. ‒ Negustorul din Köln respinge toate demnitățile și bogățiile care i se oferă și se întoarce acasă, pentru a fi acolo, în continuare, negustorul simplu ce fusese și până atunci. ‒ Istorisirea este în așa fel întocmită, încât împăratul saxon, Otto întâiul, călătorește până la Köln pentru a face cunoștință cu „bunul Gerhard”. Aceasta pentru că puternicul împărat, în tot ceea ce el făcuse, era supus tentației de a lua în calcul o „plată pământească”. Cunoscându-l pe Gerhard, el are un exemplu palpabil al unui om simplu care poate face nespus de mult bine ‒ să dăruiască toate bunurile pe care le-a cumpărat pentru a elibera niște captivi; să redea pe logodnica fiului său lui Wilhelm; apoi ceea ce a întreprins pentru a-l aduce pe acesta din nou în Anglia, și așa mai departe ‒ fără să pretindă niciun fel de răsplată pământească, singura răsplată așteptată de acesta fiind din partea puterii divine. Printre oameni bărbatul este cunoscut sub numele de „bunul Gerhard”; împăratul simte că prin cunoașterea directă a felului de a gândi al lui Gerhard primește un impuls religios-moral puternic.
Povestirea, a cărei structură am amintit-o în linii mari aici pentru a nu da doar niște nume pentru ceva puțin cunoscut, arată foarte clar, dintr-o anumită latură, structura sufletească a epocii ce a premers trezirea sufletului conștienței în evoluția omenirii.
Așadar, cine lasă să acționeze asupra lui povestirea în forma prezentată de Rudolf von Ems poate simți că față de acea epocă în care a trăit împăratul Otto (secolul al X-lea) viețuirea lumii terestre a suferit o transformare.
A se vedea cum în epoca sufletului conștienței lumea a devenit, pentru privirea sufletească a omului, oarecum „limpede” pentru orice cuprindere a existenței și devenirii fizice. Gerhard navighează cu corăbiile sale oarecum ca în ceață. Întotdeauna el cunoașțe numai o parte din lumea cu care vrea să intre în legătură. În Köln nu puteai afla nimic despre ceea ce se petrece în Anglia și trebuia să cauți ani în șir un om ce locuia în Köln. Puteai cunoaște viața și proprietatea unui om, precum acela la care a fost nevoit să se abată Gerhard la întoarcerea lui spre casă, doar dacă ți-a fost hărăzit de destin să ajungi personal în acel loc. Posibilitatea pe care o avem azi de a pătrunde raporturile globale ale lumii este, comparativ cu aceea de demult, precum observarea cu simțul văzului a unui peisaj larg, luminat de Soare, față de orbecăiala printr-o ceață deasă.
Cele povestite în legătură cu „bunul Gerhard” nu au nimic de-a face cu ceea ce se consideră astăzi „un fapt istoric”. Ele se referă în special la dispoziția sufletească și la întreaga situație spirituală a epocii. Acestea, și nu evenimente particulare ale lumii fizice, sunt înfățișate în imaginațiuni.
În această descriere se reflectă faptul că omul nu se simte doar o ființă ce trăiește și acționează ca o verigă în lanțul evenimentelor lumii fizice, ci că în el, în existența sa pământească, intervin ființe spirituale, suprasensibile și că el își simte voința sa în legătură cu aceste ființe.
Povestirea despre „bunul Gerhard” [Nota 12] arată că întunericul crepuscular existent în ceea ce privește descifrarea lumii fizice, care a premers epocii sufletului conștienței, a îndreptat privirea spre contemplarea lumii spirituale. Nu vedeai ce se întâmplă în depărtările existenței fizice, dar cu atât mai mult vedeai în adâncurile existenței spirituale.
Dar în epoca despre care vorbim nu mai era ceea ce fusese odinioară, când clarvederea crepusculară (de vis) indica omenirii lumea spirituală. Imaginațiunile existau; ele surveneau însă pe fondul unei concepții a sufletului omenesc ce înclina deja puternic spre intelectual. Urmarea acestui lucru era că nu se mai știa în ce raport se găsește lumea revelată în imaginațiuni față de existența fizică. De aceea, celor înclinați mai mult spre intelectual-reflexiv imaginațiunile li se păreau a fi niște „ficțiuni” arbitrare, fără legătură cu realitatea.
Nu se mai știa că prin imaginațiune privești într-o lume în care stai cu o cu totul altă componentă a ființei omenești decât în cea fizică. Astfel, în descriere coexistau, una lângă alta, ambele lumi; iar acestea, prin felul narațiunii, aveau un anumit caracter, astfel încât puteai crede că faptele spirituale povestite s-ar fi derulat printre cele fizice, la fel de palpabil precum acestea însăși.
În plus se mai întâmpla că în multe dintre aceste povestiri evenimentele fizice erau aruncate într-o totală devălmășie. Persoane a căror viață se află la distanță de sute de ani una de cealaltă devin contemporane; unele întâmplări sunt plasate în locuri sau la momente nepotrivite.
Fapte ale lumii fizice sunt privite de către sufletul omenesc așa cum poate fi privit doar spiritualul, pentru care timpul și spațiul au o altă semnificație față de fizic; lumea fizică este înfățișată în imaginațiuni în loc de gânduri; de aceea lumea spirituală se întrețese în povestire ca și cum nu am avea de-a face cu o altă formă de existență, ci cu continuarea realităților fizice.
O înțelegere a istoriei ce se rezumă doar la ceea ce este fizic consideră că s-ar fi preluat vechile imaginațiuni ale Orientului, Greciei și așa mai departe și s-au întrețesut poetic cu faptele istorice ce priveau pe oamenii de atunci. În scrierile lui Isidor de Sevilla [Nota 13], care a trăit în secolul al VII-lea, există chiar o culegere formală de vechi „motive legendare”.
Acesta este însă un punct de vedere exterior. El poate însemna ceva doar pentru cineva care nu are nicio afinitate pentru acea structură sufletească care îl face pe om să știe că existența sa este încă legată nemijlocit de lumea spirituală și care se simte îndemnată să exprime această cunoștință a sa în imaginațiuni. Că în locul imaginațiunii proprii folosește una transmisă istoric în care s-a introdus pe sine, aceasta nu este ceva esențial. Esențialul constă în faptul că sufletul este orientat spre lumea spirituală, astfel încât vede propria sa acțiune și faptele din natură înglobate în această lume.
Totuși, în genul de narațiune caracteristic perioadei ce a premers debutului epocii conștienței se poate observa o rătăcire. În această rătăcire observația spirituală vede acțiunea puterii luciferice.
Ceea ce îndeamnă sufletul să primească imaginațiuni în sfera sa de viețuire corespunde nu atât facultăților avute într-un trecut mai îndepărtat ‒ o clarvedere de vis ‒ cât mai ales acelora existente între secolele VIII‒XIV după Christos. Aceste facultăți înclinau deja ceva mai mult spre o înțelegere intelectuală a celor percepute senzorial. În perioada de tranziție ambele facultăți coexistau una lângă cealaltă. Sufletul este plasat între vechea orientare, care merge spre lumea spirituală și care vede lumea fizică doar ca prin ceață, și noua orientare, care merge spre lucrurile fizice și în care privirea spirituală pălește.
Puterea luciferică acționează în contextul acestui echilibru instabil al sufletului omenesc. Ea ar dori să-l împiedice pe om să găsească orientarea deplină în lumea fizică. Ea ar dori să-l mențină cu conștiența în niște regiuni spirituale ce i se potriveau în timpuri mai de demult. Ea nu voia să permită o imixtiune în contemplarea sa imaginativă, ca de vis, a lumii a unui element de gândire pură, care este orientat spre înțelegerea existenței fizice. Ea își poate stăpâni, într-un mod injust, desigur, capacitatea sa de contemplare, pentru ca aceasta să nu se îndrepte spre lumea fizică. Ea nu poate menține însă într-un mod just viețuirea vechilor imaginațiuni. Ea îl lasă pe om să cugete în imaginațiuni, fără ca să îl poată transpune sufletește total în lumea în care imaginațiunile sunt pe deplin valabile.
În perioada de debut a epocii conștienței, Lucifer acționează în așa fel, încât prin el omul este transpus, într-un mod neadecvat lui [Nota 14], în regiunea spirituală imediat învecinată celei fizice.
Acest lucru se vede cât se poate de clar în „legenda” despre „Contele Ernst” [Nota 15], una dintre cele mai îndrăgite legende ale Evului Mediu, povestită peste tot, pe o arie foarte întinsă.
Contele Ernst ajunge în conflict cu împăratul, care vrea să-l distrugă pe nedrept prin război. Ducele se vede nevoit, pentru a scăpa de relația imposibilă cu mai marele imperiului, să participe la mișcarea cruciată în Orient. În întâmplările pe care le trăiește de-a lungul călătoriei, până la sfârșitul acesteia, fizicul se împletește „fabulos”, în modul descris, cu spiritualul. De exemplu, în drumul său ducele ajunge la un popor având capul ca al cocorilor; el este aruncat împreună cu corăbiile sale pe „muntele de magnet”, de care acestea sunt atrase, astfel încât cine ajungea în apropierea muntelui nu se mai putea întoarce și pierea într-un mod jalnic. Contele Ernst și suita sa reușesc să scape, cusându-se în niște piei și lăsându-se duși de către grifoni, ce obișnuiau să ia ca pradă pe cei ce erau abătuți pe muntele de magnet, pe un munte de unde evadează, după ce au tăiat pieile în timpul cât grifonii erau plecați. Următoarea peregrinare îl poartă la un popor ale cărui urechi erau într-atât de lungi, încât își puteau acoperi cu ele tot corpul, ca și cu o haină; apoi ajung la un popor având tălpile picioarelor atât de mari, încât atunci când ploua oamenii se puteau așeza pe pământ și puteau să-și ridice picioarele deasupra capului în chip de umbrele. Ajunge apoi la un popor de pitici, la unul de uriași și așa mai departe. Se povestesc o mulțime de astfel de întâmplări legate de călătoria cruciată a contelui Ernst. „Legenda” nu îți dă ocazia să simți în modul just faptul că ori de câte ori apar imaginațiuni se produce o schimbare de orientare spre lumea spirituală, că prin imagini se povestesc lucruri care sunt legate de lumea astrală și sunt legate de voința și destinul oamenilor tereștri.
Tot așa și cu frumoasa „Legendă a lui Roland” [Nota 16], în care se glorifica expediția lui Carol cel Mare în Spania contra păgânilor. Aici se spune chiar, cu referire la Biblie, că pentru a atinge un țel pe care Carol cel Mare și-l propusese Soarele și-ar fi încetinit mersul, astfel încât o zi să facă cât două.
Iar în „Legenda nibelungilor” [Nota 17] ‒ forma păstrată în țările nordice ‒ vedem cum contemplarea spiritualului se menține într-o stare mai pură, în timp ce în Europa Centrală în imaginațiuni se observă o apropiere de viața fizică. În forma nordică a povestirii se exprimă faptul că imaginațiunile se referă la o „lume astrală”; în varianta central-europeană a Cântecului nibelungilor imaginațiunile alunecă spre contemplarea lumii fizice.
Și imaginațiunile care apar în Legenda ducelui Ernst se referă în realitate la ceva viețuit, între experiențe din lumea fizică, într-o „lume astrală”, căreia omul îi aparține în aceeași măsură ca și celei fizice.
Dacă ne îndreptăm privirea spirituală spre toate acestea, vedem că intrarea în epoca conștienței înseamnă depășirea unei faze evolutive, în care puterile luciferice ar fi dobândit supremația asupra omenirii dacă în ființa omenească n-ar fi intervenit un curs nou, prin intermediul sufletului conștienței și al forței intelectualității care o însoțește. Orientarea spre lumea spirituală care vrea s-o cotească pe căi greșite este împiedicată prin sufletul conștienței; privirea omenească este atrasă în afară, în lumea fizică. Tot ce se întâmplă în sensul acesta sustrage omenirea de la influența puterii luciferice, care o rătăcește.
Pentru omenire aici este activ deja, din lumea spirituală, Mihael. El pregătește din suprasensibil opera sa viitoare. El dă omenirii impulsuri care mențin raportul străvechi cu lumea divin-spirituală, fără ca această menținere să presupună un caracter luciferic.
Apoi, în ultima treime a secolului al XIX-lea Mihael își extinde activitatea, pe care a exercitat-o pregătitor în suprasesibil, din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea, asupra lumii fizice terestre însăși.
Evoluția spirituală pe care a trebuit să o parcurgă omenirea după aceea a însemnat, pentru un timp, o detașare față de raportul cu lumea spirituală ce amenința să devină unul imposibil. Apoi, această evoluție, grație misiunii lui Mihael, a reintrat pe făgașul ce permite omenirii de pe Pământ să continue un raport benefie cu lumea spirituală.
Astfel, Mihael prin acțiunea sa stă între imaginea cosmică luciferică și rațiunea cosmică ahrimanică. Imaginea cosmică devine la el revelație cosmică plină de înțelepciune, ce dezvăluie substratul rațiunii cosmice de acțiune cosmică divină. În această acțiune cosmică trăiește grija pentru omenire a lui Christos, care astfel i se poate dezvălui inimii omenești din revelația cosmică a lui Mihael.
(Urmează alte două considerații.)
Goetheanum, 23 noiembrie 1924
124. Zorilor epocii sufletului conștienței (secolul al XV-lea) le premerge, într-o perioadă de crepuscul a sufletului înțelegerii sau afectivității, o acțiune luciferică intensificată, care se continuă un timp și în noua epocă.
125. Această acțiune luciferică ar vrea să păstreze, într-un mod nelegitim, forme vechi ale reprezentării în imagini a lumii și să-l împiedice pe om să înțeleagă existența fizică prin intelect și să se adapteze la ea.
126. Mihael se unește cu acțiunea umană, pentru ca intelectualitatea, devenită autonomă, să rămână atașată divin-spiritualului primit ca moștenire, dar nu într-un mod luciferic ci într-un mod legitim.
