În perioada în care a avut loc impactul sufletului conștienței în evoluția pământească a omenirii, pentru ființele din lumea spirituală imediat învecinată existenței pământești era dificil să se apropie de omenire. Evenimentele pământești iau o formă ce arată că pentru a face posibil accesul spiritualului în viața fizică a omenirii sunt necesare condiții cu totul deosebite. Pe de altă parte această formă arată, adesea în modul cel mai clar, și faptul că acolo unde puterile trecutului încă acționează iar puterile viitorului deja încep să se facă simțite un spiritual caută energic să-și găsească drumul său în viața pământească a omenirii, contra unui alt spiritual.
Între anii 1339 și 1453 se desfășoară un război confuz de mai bine de 100 de ani între Franța și Anglia. În această confuzie, provenită dintr-un anumit curent spiritual neprielnic dezvoltării omenirii, evenimentele ce ar fi introdus mai repede sufletul conștienței în omenire sunt încetinite. Chaucer [Nota 18] (care a murit pe la 1400) a întemeiat literatura engleză. Dacă ne gândim numai la urmările spirituale pe care le-a avut în Europa această fondare literară, vom vedea ce important este că evenimentul nu s-a putut dezvolta liber, ci s-a nimerit într-o perioadă confuză, provocată de război. În plus, se adaugă faptul că în Anglia începuse deja mai înainte (1215) acea gândire politică care își poate primi conturul adevărat prin sufletul conștienței. Și dezvoltarea în continuare a acestui eveniment pică tot în aceasată perioadă inhibitorie de război.
Avem de-a face aici cu o perioadă în care forțele spirituale, ce vor să-l dezvolte pe om în modul stabilit de la început de puterile divin-spirituale superioare, își găsesc potrivnicii lor. Aceste forțe potrivnice vor să-l dirijeze pe om pe alte căi decât i-au fost indicate de la începuturi. În această situație, el nu și-ar putea utiliza forțele originare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Copilăria sa cosmică ar rămâne atunci nefructuoasă pentru el. Ea ar deveni o parte anemică a entității sale, ceea ce ar avea ca urmare faptul că omul ar cădea pradă puterilor luciferice și ahrimanice și nu și-ar mai putea împlini propria sa dezvoltare. Dacă demersurile potrivnicilor omenirii ar fi avut ca rezultat nu doar o încetinire ci un succes deplin, impactul sufletului conștienței ar fi putut fi curmat.
Un eveniment în care se revelează deosebit de luminos revărsarea spiritualului în cele ce se întâmplă pe Pământ este apariția și destinul Ioanei d'Arc, Fecioara din Orleans [Nota 19] (1412‒1431). Chiar și pentru ea impulsurile pentru ceea ce face sunt ascunse profund în adâncurile inconștiente ale sufletului. Ea urmează inspirațiile nebuloase ale lumii spirituale. Pe Pământ domnește confuzia, prin care trebuia să fie împiedicată apariția epocii sufletului conștienței. Mihael trebuie să-și pregătească misiunea sa viitoare acționând din lumea spirituală. El o poate face acolo unde impulsurile sale sunt primite în sufletele omenești. Fecioara are un astfel de suflet. Mihael acționează și prin multe alte suflete, chiar dacă acest lucru este într-o mai mică măsură posibil și este mai puțin vizibil pentru viața istorică exterioară. În astfel de evenimente, cum ar fi războiul dintre Anglia și Franța, el întâmpină adversitatea ahrimanică.
Despre adversarul luciferic pe care îl găsește în acea perioadă s-a vorbit în expunerea precedentă, dar acest potrivnic se dezvăluie în mod special și în felul cum au decurs evenimentele ce au urmat apariției Fecioarei din Orleans. În aceste evenimente se observă faptul că în perioada în care mai exista încă o înțelegere imaginativă oamenii nu mai puteau câștiga o poziție vizavi de o intervenție a lumii spirituale în destinul omenirii care să poată fi înțeleasă și, de asemenea, să fie primită de către oameni în voința lor. Situarea față de o astfel de intervenție a devenit imposibilă odată cu încetarea acțiunii sufletului înțelegerii sau afectivității; pe atunci nu fusese găsită încă poziția care să corespundă sufletului conștienței; ea nu a fost cucerită nici în ziua de astăzi.
Așa se face că Europa a primit atunci din partea lumii spirituale o configurație, fără ca oamenii să aibă o înțelegere a ceea ce se întâmplă și fără ca ceea ce stătea în puterile lor să facă să aibă o influență semnificativă asupra acestei configurații.
Să ne reprezentăm numai ce s-ar fi întâmplat în secolul al XV-lea dacă nu ar fi existat Fecioara din Orleans. Vom înțelețe astfel cu siguranță însemnătatea acestui eveniment determinat din spirit. Există desigur și persoane care vor să explice materialist o astfel de apariție. O înțelegere cu aceștia este imposibilă, deoarece ei schimbă în mod arbitrar caracterul evident spiritual al evenimentului într-unul materialist.
Putem observa și în anumite tendințe spirituale ale omenirii faptul că acestea nu mai găsesc cu ușurință drumul spre divin-spiritual, chiar și atunci când ele îl caută cu intensitate. Sunt dificultăți ce nu existaseră în epocile în care încă mai puteai ajunge, cu ajutorul imaginațiunilor, la o înțelegere mai profundă. Pentru a putea ajunge în mod just la ceea ce avem în vedere aici nu trebuie decât să privim într-o lumină clară personalitățile ce apar ca gânditori filosofici. Un filosof nu poate fi privit doar după efectul pe care el l-a avut asupra epocii sale, nici după cât de mulți oameni au îmbrățișat ideile sale. El este în special expresia, entitatea vizibilă a epocii sale. Filosoful aduce în ideile sale tot ceea ce poartă în sine în mod inconștient, ca structură sufletească, ca sentimente inconștiente și ca impulsuri de viață, marea parte a omenirii. El indică starea sufletească a epocii sale, așa cum un termometru indică starea de temperatură din mediul ambiant. Filosofii sunt tot atât de puțin cauzele mentalității sufletești a epocii lor pe cât sunt termometrele cauzele structurii calorice a ambianței lor.
Cu aceste premise să-l privim pe filosoful Rene Descartes [Nota 20], care a acționat pe când epoca conștienței era deja în curs. El a trăit între 1596 și 1650. Suportul firav al legăturii sale cu lumea spirituală (existența adevărată) este viețuirea: „Gândesc, deci exist“. El caută să presimtă realitatea în centrul conștienței de sine, în Eu; și anume în măsura în care i-o poate spune sufletul conștienței.
Despre restul spiritualului el caută să se lămurească pe cale intelectuală, cercetând ce garanție oferă certitudinea conștienței de sine certitudinii asupra altor lucruri. Peste tot unde este vorba de adevăruri care îi parvin pe cale istorică el întreabă: Sunt ele la fel de clare precum „Gândesc, deci exist“? Iar dacă poate răspunde afirmativ, le acceptă.
Printr-o astfel de gândire omenească nu este oare izgonit spiritul din orice contemplare orientată spre lucrurile existente în lume? Revelarea acestui spirit s-a restrâns la suportul cel mai redus, conștiența de sine; toate celelalte se dovedesc, în mod nemijlocit, fără relevanță spirituală. O lumină a acestei revelări spirituale asupra lucrurilor din afara conștienței de sine poate fi aruncată doar în mod mijlocit, indirect, prin intermediul intelectului din sufletul conștienței.
Omul acestei epoci lasă întru câtva să se reverse conținutul, deocamdată aproape gol, al conștienței sale de sine în dorul intens după lumea spirituală. Într-acolo se îndreaptă o rază foarte firavă.
Ființele din lumea spirituală imediat apropiată de lumea pământească și sufletele omenești de pe Pământ se întâlnesc greu unele cu altele. Pregătirea din suprasensibil pe care Mihael o face în vederea misiunii sale viitoare este viețuită de către sufletul omenesc cu foarte mare greutate.
Pentru a putea înțelege esența acestei dispoziții sufletești care-și găsește expresia în Descartes, să-l comparăm pe acest filosof cu Augustin, care, conform formulării exterioare, revendică același suport pentru viețuirea lumii spirituale ca și Descartes. La Augustin aceasta se face însă cu toată forța imaginativă a sufletului înțelegerii sau afectivității. (Ela trăit între anii 354 și 430.) Putem considera pe drept cuvânt că Augustin și Descartes sunt înrudiți, atâta doar că intelectul lui Augustin reprezintă un ultim rest al cosmicului, pe când cel al lui Descartes unul ce de-abia își face apariția în fiecare suflet omenesc. Chiar în această continuitate a tendinței spirituale de la Augustin la Descartes putem vedea cum caracterul cosmic al forțelor gândurilor se pierde și apoi reapare în sufletul omenesc. Vedem totodată și cum în condiții dificile Mihael și sufletul omenesc se regăsesc din nou împreună, Mihael conducând acum în om ceea ce condusese odinioară în Cosmos.
Împotriva acestei regăsiri sunt la lucru forțele luciferice și ahrimanice. Fortele luciferice vor ca în om să se dezvolte doar ceea ce el deținuse odinioară, în copilăria sa cosmică; cele ahrimanice, adversarele primelor, dar totuși conlucrând cu acestea, vor să dezvolte forțe ce pot fi dobândite doar în epoci viitoare și să lase să se atrofieze copilăria cosmică.
În condițiile unor rezistențe îndârjite de acest fel, sufletul europeanului a prelucrat impulsurile spirituale venite prin intermediul cruciadelor și ideile vechilor concepții despre lume ce au migrat de la est la vest. Forțele mihaelice trăiau chiar foarte puternic în aceste idei. Aceste concepții despre lume erau dominate de inteligența cosmică, a cărei administrare în trecut fusese sub jurisdicția spirituală a lui Mihael.
Cum puteau fi asimilate aceste idei când între forțele lumii spirituale și sufletele omenești exista o prăpastie? Ele au căzut pe solul sufletului conștienței, ce abia începuse să se dezvolte. Pe de o parte ele s-au lovit de obstacolul datorat faptului că sufletul conștienței era încă slab dezvoltat. Ele acopereau în intensitate activitatea acestuia, îl paralizau. Pe de altă parte ele nu mai întâlneau acolo o conștiență purtată de imaginație. Sufletul omenesc nu se mai putea uni cu înțelesul lor deplin. Le lua fie foarte superficial, fie în mod superstițios.
Când vrem să înțelegem mișcările de idei legate, pe de-o parte, de numele lui Wicliff, Huss și alții de denumirea de „rosicrucianism“, pe de altă parte, trebuie să privim în sensul acestei dispoziții spirtuale.
Despre aceasta urmează să vorbim în continuare.
(Continuarea acestei a doua expuneri și expunerea a treia sunt prezentate în cele ce urmează.)
Goetheanum, 30 noiembrie 1924
127. La începutul epocii conștienței, sufletul omenesc dezvoltă încă în mică măsură forțele sale intelectuale. Ia nastere o incoerență între ceea ce sufletul aspiră în profunzimile lui inconștiente și ceea ce-i pot oferi forțele ce vin din regiunea în care se află Mihael.
128. În această incoerență se ascunde o posibilitate mai mare ca puterile luciferice să-l rețină pe om pe treapta forțelor copilăriei cosmice, să nu îi permită să se dezvolte în continuare pe căile puterilor divin-spirituale cu care el a fost unit de la începuturi, ci să îl abată pe căile luciferice.
129. De asemenea, există o posibilitate mai mare pentru puterile ahrimanice de a-l despărți pe om de forțele copilăriei cosmice și de a-l atrage, în etapa următoare de dezvoltare, în domeniul lor propriu.
130. Niciuna dintre aceste posibilități nu s-a realizat, deoarece forțele mihaelice au fost totuși active; evoluția spirituală a omenirii a trebuit însă să se petreacă sub incidența obstacolelor ivite în urma acestor posibilități, devenind astfel ceea ce sunt în prezent.
