Încorporarea sufletului conștienței a provocat în întreaga Europă și o perturbare în ceea ce privește viețuirile legate de credință, precum și în cele legate de cultură. Un prim semnal clar al acestei perturbări îl vedem în apariția așa-zisei „demonstrații privitoare la existența lui Dumnezeu” (în special prin Anselm de Canterbury) [Nota 21], petrecută la cumpăna dintre secolele al XI-lea și al XII-lea. Existența lui Dumnezeu trebuia demonstrată prin argumente de natură intelectuală. O astfel de dorință a putut apărea doar atunci când felul vechi de a-l viețui pe Dumnezeu, cu forțele propriului suflet, era în curs de dispariție. Ceea ce viețuiești în acest fel nu se demonstrează logic.
Felul anterior de a viețui era de a percepe sufletește ‒ mergând până sus, la Divinitate ‒ inteligențele ființiale; felul nou a devenit acela prin care îți formezi în mod intelectual gânduri despre „cauzele originare” care stau la baza Universului. Pentru primul fel trebuia să percepi în sfera spirituală imediat învecinată cu cea terestră forțele lui Mihael, ce înzestrau sufletele cu facultățile necesare de a distinge în spatele forțelor de gândire orientate spre senzorial, elementul inteligent-ființial din Univers; pentru al doilea fel trebuia creată mai întâi unirea sufletului cu forțele mihaelice.
În domeniul cultic, în sfere largi ale vieții religioase s-a produs, începând cu Wicliff [Nota 22] în Anglia (secolul al XV-lea) și mergând până la Huss [Nota 23] în Boemia, o clătinare a unei învățături centrale cum este aceea privitoare la împărtășanie sau transsubstanțiere. În împărtășanie omul putea realiza unirea sa cu lumea spirituală ce îi fusese deschisă prin Christos, căci cu Christos el se putea uni în entitatea sa în așa fel, încât realitatea unirii senzoriale era în același timp și una spirituală.
Conștiența sufletului înțelegerii sau afectivității își putea reprezenta o asemenea unire, căci acest suflet mai avea încă despre spirit și despre materie idei apropiate, una (materia) putând fi imaginată în cealaltă (spiritul) în tranziție. Astfel de idei nu trebuie să fie însă în maniera intelectualistă care pretinde dovezi pentru existența lui Dumnezeu; ele trebuie să mai aibă ceva din imaginație. Prin aceasta, în materie va putea fi resimțit spiritul activ în ea, iar în spirit năzuința lui spre materie. Ideile de acest fel au în spatele lor forțele cosmice ale lui Mihael.
Imaginați-vă cât de multe lucruri au putut să se clatine pentru sufletul omenesc în acea perioadă! Cât de multe lucruri legate de cele mai intime, cele mai sfinte viețuiri ale sale! Au apărut personalități, precum Huss, Wicliff și alții, în care radia în modul cel mai clar ființa sufletului conștienței, a căror structură sufletească le permitea să se unească cu forțele mihaelice cu o intensitate pe care alții nu au putut-o atinge decât după sute de ani. Prin vocea lui Mihael din inima lor ei au validat dreptul sufletului conștienței [Nota 24] de a se înălța la înțelegerea tainelor religioase cele mai profunde. Ei au simțit că intelectualitatea, ce crește odată cu sufletul conștienței, trebuie să fie capabilă să includă în sfera ideilor ei ceea ce în timpurile de demult se obținea prin imaginație.
În contrast cu aceasta vedem cum vechea poziție, transmisă istoricește, a sufletului omenesc își pierduse în cercurile cele mai largi întreaga forță interioară. Ceea ce numim în istorie neajunsurile vieții confesionale, de care s-au preocupat marile concilii reformatoare în epoca în care începea să fie activ sufletul conștienței, este legat de viața acelor suflete omenești ce încă nu simțeau în ele sufletul conștienței, dar nici nu mai puteau găsi în sufletul înțelegerii sau afectivității, moștenit din trecut, ceea ce le putea da forță interioară și siguranță.
Putem spune, într-adevăr, că trăirile omenești istorice de genul celor ce au ieșit la iveală la conciliile de la Constanța sau Basel arată sus, în lumea spirituală, o revărsare nestăvilită a intelectualității ce vrea să ajungă la oameni și jos, în sfera pământească, o inadecvare a sufletului înțelegerii sau afectivității la spiritul timpului. La mijloc vedem planând forțele mihaelice, privind în urmă spre vechea lor legătură cu divin-spiritualul și în jos spre omenesc, ce posedase și el această legătură, dar care acum a trebuit să treacă într-o sferă în care Mihael îl ajută din spirit, cu care însă el singur nu se poate uni interior. În această strădanie a lui Mihael, care este necesară în cadrul evoluției cosmice, dar care înseamnă la început o perturbare a echilibrului din Cosmos, găsim motivele pentru ceea ce omenirea a trebuit să viețuiască în această epocă chiar pe tărâmul adevărurilor celor mai sfinte.
Când avem în față personalitatea cardinalului Nicolaus Cusanus [Nota 25] privim în profunzimile a ceea ce caracterizează acea epocă. (A se citi despre el în cartea mea Mistica la începutul vieții spirituale moderne.) Personalitatea sa este ca un jalon al timpului. El ar dori să instaureze niște principii general valabile care să combată racilele lumii fizice nu prin tendințe fanatic-religioase; ceea ce a ieșit de pe făgașul normal să-l readucă unde a fost. Observați felul în care a acționat la conciliul de la Basel, ca de altfel și în cadrul comunității sale bisericești; veți vedea acest lucru.
Dacă prin asta Cusanus este pe deplin predispus spre acea cotitură a evoluției ce însemna dezvoltarea sufletului conștienței, pe de altă parte îl vedem revelând concepții ce arată în sine, într-un mod luminos, forțe mihaelice. El aduce în discuție în epoca sa ideile bune din trecut ce au condus judecata sufletului omenesc la dezvoltarea facultăților de percepere a inteligențelor ființiale din Cosmos, pe când Mihael încă mai guverna intelectualitatea Cosmosului. „Ignoranța savantă”, despre care vorbește el, este o înțelegere situată deasupra perceperii orientate spre lumea senzorială, ce conduce gândirea dincolo de ceea ce poate oferi intelectualitatea ‒ știința obișnuită ‒ într-o regiune în care ‒ în ignoranță, în schimb însă într-o contemplare vie ‒ percepe spiritualul.
Astfel, Cusanus este acea personalitate care, resimțind în viața sa sufletească perturbarea echilibrului cosmic intervenită prin Mihael, și-a dorit, intuitiv, cât se poate de mult să contribuie în a face ca această perturbare să fie orientată spre salvarea omenirii.
Printre lucrurile care s-au manifestat spiritual în felul acesta trăia în ascuns încă ceva. Diferite personalități cu judecată și înțelegere pentru poziția forțelor mihaelice în Univers voiau să-și pregătească în așa fel sufletele lor, încât să găsească accesul conștient în sfera spirituală învecinată celei pământești, în care Mihael lucrează asiduu pentru omenire.
Ei au căutat să-și cucerească dreptul pentru o astfel de cutezanță spirituală, comportându-se în viața exterioară, profesional și nu numai, în așa fel încât existența lor nu se deosebea de cea a altor oameni. Prin faptul că își îndeplineau în cel mai normal mod, în iubire față de semeni, datoria față de cele pământești ei puteau să-și îndrepte liber interiorul umanității lor către spiritualul de care am amintit. Ce făceau ei în această direcție era treaba lor și a celor cu care se legau „în secret”. Legat de cele ce se petreceau în fizic lumea nu a fost atinsă la început, cel puțin aparent, în niciun fel de această strădanie spirituală. Totuși, acestea erau necesare pentru a pune sufletele în legătura cu lumea lui Mihael. Nu era vorba de „societăți secrete” în vreun sens rău și nici de ceva care să urmărească un scop ascuns numai pentru că evită lumina zilei. Mai degrabă era vorba de o întrunire între niște oameni care, în acest mod, prin această întrunire, se convingeau că cei din grupul lor au o conștiență justă a misiunii lui Mihael. Cei ce conlucrează în acest fel nu vorbesc atunci de munca lor în fața celor care, prin lipsa lor de înțelegere, nu ar face decât să le perturbe sarcinile. Aceste sarcini se refereau inițial la acțiunea în cadrul unor curente spirituale ce nu evoluează în viața pământească, ci în lumea spirituală învecinată, dar care își trimit impulsurile în viața pământească.
Prin aceasta am făcut referire la munca spirituală a unor oameni situați în lumea fizică, dar care conlucrează cu ființe ale lumii spirituale, cu ființe care, ele însele, nu coboară în lumea fizică, nu se încorporează în ea. Este indicat aici ceva ce lumea cunoaște sub denumirea ‒ corespunzând foarte puțin realității ‒ de „rosicrucieni”. Rosicrucianismul adevărat se situează în întregime pe linia acțiunii misiunii mihaelice. El l-a ajutat pe Mihael să pregătească pe Pământ [Nota 26] ceea ce el voia să pregătească ca muncă spirituală pentru o epocă viitoare.
Ce s-a întâmplat prin aceasta putem aprecia dacă avem în vedere cele ce urmează.
Dificultățile caracterizate mai sus, chiar imposibilitățile lui Mihael de a exercita o influență asupra sufletelor omenești, sunt legate de faptul că el nu vrea absolut deloc să vină personal, cu ființa sa, în atingere cu prezentul fizic al vieții pământești. El vrea să rămână în continuare implicat în raporturile de forțe care au existat în trecut pentru spiritele de felul său și pentru oameni. Orice contact cu ceva cu care omul trebuie să vină în contact în viața fizică actuală pământească nu ar putea fi privit de Mihael decât ca o maculare a propriei entități. Dar în viața omenească obișnuită viețuirea spirituală a sufletului are desigur o influență asupra vieții fizice pământești, și viceversa, aceasta acționează la rândul ei asupra celei dintâi; mai exact, o reacțiune ce se exprimă în dispoziția și în orientarea omului spre ceva pământesc. O astfel de interacțiune o întâlnim de regulă ‒ nu întotdeauna ‒ în special la personalitățile angrenate în viața publică. Așa se explică faptul că acțiunea lui Mihael asupra multor reformatori a întâmpinat piedici într-adevăr foarte mari.
Inconvenientul dinspre această latură rosicrucienii l-au rezolvat separând complet viața lor exterioară, în sensul îndatoririlor pământești, de munca lor împreună cu Mihael. Când acesta se lovea cu impulsurile sale de o problemă pe care un rosicrucian [Nota 27] o pregătise în sufletul său pentru el, el nu era deloc expus pericolului de a da acolo peste ceva pământesc. Acest lucru era ținut ferm la distanță chiar de ceea ce-l unea pe rosicrucian cu Mihael, prin dispoziția sufletească realizată în mod special.
Prin aceasta, voirea rosicruciană veritabilă a construit pentru Mihael drumul pământesc spre misiunea sa pământească ce urma să vină.
(Urmează a treia considerație.)
Goetheanum, 6 decembrie 1924
131. La începutul epocii sufletului conștienței, intelectualitatea, emancipată în om, vrea să se preocupe de adevărurile legate de crez și de cult. Prin aceasta viața sufletească a omului trebuie să cunoască o ezitare. Se vrea să se demonstreze logic ființialul, spiritualul, care mai înainte fusese viețuit sufletește. Conținuturile ce țin de cult, ce trebuie surprinse sub formă de imaginațiuni, vor să fie abordate cu aportul deducției logice; chiar să fie construite pe tiparul acesteia.
132. Toate acestea sunt legate de faptul că Mihael, indiferent de circumstanțe, vrea să evite orice contact cu lumea pământească pe care omul trebuie să pășească în prezent, dar că în același timp trebuie să continue să coboare intelectualitatea cosmică, pe care el a administrat-o în trecut mai departe în om. Astfel, prin forțele mihaelice, ia naștere o perturbare a echilibrului cosmic necesară continuării evoluției cosmice.
133. Misiunea lui Mihael este facilitată de faptul că anumite personalități ‒ rosicrucienii adevărați ‒ își organizează viața pământească exterioară în așa fel, încât în viața sufletească interioară a lor nu se produce niciun fel de ingerință. Astfel, ei pot dezvolta în interiorul lor forțe cu ajutorul cărora pot acționa în spiritual împreună cu Mihael, fără ca acesta să fie în pericol de a fi amestecat în ceea ce se întâmplă în prezent pe Pământ, lucru care ar fi imposibil pentru el.
