Pe măsură ce epoca sufletului conștienței avansează se reduce din ce în ce mai mult posibilitatea legăturii lui Mihael cu entitatea omenească generală. În aceasta își face intrarea intelectualitatea umanizată. Din ea se retrag reprezentările imaginative care îi pot arăta omului inteligența autentică din Cosmos. Posibilitatea lui Mihael de a se apropia de om începe abia din ultima treime a secolului al XIX-lea. Mai înainte acest lucru nu se putea întâmpla decât dacă se căutau căile rosicruciene autentice.
Omul privește cu intelectul său, ce începe să mijească, în natură. El vede astfel o lume fizică, o lume eterică, în interiorul căreia nu este prezent. Prin ideile grandioase ale lui Copernic și Galilei el dobândește o imagine a lumii din exteriorul omului; și-o pierde însă pe a sa proprie. Se privește pe sine însuși și nu are nicio posibilitate să înțeleagă ce este el.
În profunzimile ființei sale se deșteaptă acel ceva destinat să poarte inteligența sa. Cu acesta se unește Eul său. Astfel, omul poartă acum în sine o triadă. Întâi, în ființa sa spiritual-sufletească, cu manifestare fizic-eterică, acel element care odinioară, încă de pe vremea vechiului Saturn și a vechiului Soare și apoi mereu și mereu, l-a așezat în sfera divin-spiritualului. Este acel element prin care ființa omenească și ființa mihaelică pot merge împreună. În al doilea rând, omul poartă în sine ființa sa fizică și eterică de mai târziu, aceea care s-a dezvoltat în timpurile vechii Luni și a perioadelor pământești. Ea este în întregime opera și acțiunea divin-spiritualului; acesta însă nu mai este viu în ea.
El învie iarăși deplin abia după ce Christos a trecut prin Misteriul de pe Golgota. În ceea ce acționează spiritual în corpul fizic și eteric al omului poate fi găsit Christos. În al treilea rând, omul are în el acea parte a spiritual-sufletescului său care a primit ființă nouă în epoca lunară și în perioadele pământești trecute. În aceasta Mihael a rămas activ, în timp ce în perioadele corespunzătoare ale Lunii si Pământului a devenit din ce în ce mai inactiv. În aceasta el i-a conservat omului imaginea sa uman-divină.
Aceasta a putut-o face până să înceapă epoca conștienței. După aceea întregul spiritual-sufletesc al omului s-a cufundat oarecum în fizic-eteric, pentru a scoate de acolo sufletul conștienței.
Omului a început să-i lumineze în conștiență ceea ce îi puteau spune corpul său fizic și corpul său eteric despre fizicul și etericul din natură. Ceea ce-i puteau spune corpul astral și Eul despre el însuși s-a cufundat în întuneric, dispărând din câmpul său de observație.
Vine o vreme în care în omenire se prefigurează sentimentul că ea nu se mai poate înțelege pe sine. Începe o căutare pentru cunoașterea entității omenești. Ea nu poate fi satisfăcută prin ceea ce oferă prezentul. Se merge istoricește înapoi, în vremuri anterioare. În evoluția spirituală a omenirii apare Umanismul. Se tinde spre Umanism nu pentru că l-am avea pe om, ci tocmai pentru că l-am pierdut. Dacă Erasmus din Rotterdam [Nota 28] și alțiii l-ar fi avut, ei ar fi acționat dintr-o cu totul altă dispoziție sufletească decât ceea ce a însemnat Umanismul pentru ei.
Mai târziu Goethe descoperea în Faust o făptură omenească ce îl pierduse complet și definitiv pe om.
Această căutare a „omului” devine tot mai febrilă, căci nu aveai altceva de ales decât fie să devii insensibil față de propria ființă, fie să dezvolți, ca un element al sufletului, dorul după ea.
Până în secolul al XIX-lea, cei mai buni oameni dezvoltă în modul cel mai divers, în domeniile cele mai variate ale vieții spirituale europene, idei ‒ idei istorice, naturalist-științifice, filosofice, mistice ‒ ce reprezintă o strădanie de a-l găsi pe om, într-o concepție despre lume grevată de modul intelectualist de a privi.
„Renașterea”, renașterea spirituală, „Umanismul” se grăbesc, chiar se năpustesc după o spiritualitate pe care o caută într-o direcție unde ea nu poate fi găsită; acolo unde ar trebui s-o caute domnesc neputința, iluzia, amorțeala. În acest timp vedem peste tot o străpungere a forțelor mihaelice în artă, în cunoaștere, în oameni, nu însă și în forțele tinere ale sufletului conștienței ce încep să prindă puteri. ‒ O clătinare, o oscilare a vieții spirituale: Mihael, îndreptându-și toate forțele înapoi în evoluția cosmică, pentru a căpăta putere să țină echilibrul „balaurului” de sub picioarele sale. Marile creații ale Renașterii s-au născut tocmai în urma acestor eforturi ale lui Mihael de a dobândi putere. Ele sunt însă, deocamdată, o formă nouă a sufletului înțelegerii sau afectivității, nu o acțiune a noilor forțe sufletești.
Îl putem vedea pe Mihael, chiar dacă este în situația de a-l învinge pentru multă vreme pe „balaur”, privind plin de îngrijorare, căci el percepe faptul că oamenii, pe baza imaginii despre natură nou dobândite, vor să-și creeze una asemănătoare despre om. Mihael vede cum este privită natura și cum din ceea ce se cheamă „legi ale naturii” se vrea să se creeze o imagine despre om. El vede modul de a-și face reprezentări al oamenilor: că o anume însușire a unui animal ar deveni mai perfectă, că altă legătură organică ar deveni mai armonioasă și astfel ar „lua naștere” omul. Înaintea ochiului spiritual al lui Mihael „un om” nu ia ființă însă pentru că ceva ce s-a gândit că s-ar perfecționa sau s-ar armoniza doar a fost gândit; nimeni nu poate vedea că el și devine în realitate, pur și simplu pentru că așa ceva nu se întâmplă nicăieri.
Și astfel cei cu o astfel de gândire despre om trăiesc în imagini ireale, în iluzii; ei vânează o imagine despre om pe care doar cred că o au; în realitate însă în câmpul lor vizual nu se află nimic. „Forța Soarelui spiritual Christos scaldă în lumină și acționează în sufletele lor; ei însă nu-l pot lua încă în seamă. Forța sufletului conștienței domnește în trup; ea nu vrea încă să cuprindă sufletul.” Cam în acest fel poate fi auzită inspirația rostită acolo de Mihael, înfiorat de grijă. Îngrijorat pentru ca nu cumva forța iluziei din om să-i dea „balaurului” atâta putere încât lui ‒ lui Mihael ‒ menținerea echilibrului să-i devină o imposibilitate.
Alte personalități încearcă să simtă cu o forță mai mult interior-artistică unitatea dintre natură și om. Răsună puternic cuvântul rostit de Goethe într-o frumoasă carte, ce caracterizează modul de a acționa al lui Winckelmann [Nota 29]: „Când natura sănătoasă [Nota 30] a omului acționează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un mare, frumos, respectabil și valoros tot, când tihna armonioasă îi conferă o desfătare pură și fără opreliști, atunci Universul, dacă s-ar putea simți pe sine, ar jubila pentru că și-a atins ținta și ar admira piscul propriei deveniri și esențe”. Ceea ce i-a înflăcărat spiritul lui Lessing, ceea ce a însuflețit în Herder marea lui viziune cosmică răsună în acest cuvânt al lui Goethe. Întreaga creație a lui Goethe însuși este ca o revelare pe toate planurile a acestui cuvânt al său. În cartea sa Scrisori estetice [Nota 31], Schiller a zugrăvit un om ideal care, așa cum răsună în acest cuvânt, poartă în el Universul și îl transpune în realitate împreună cu ceilalți oameni. Dar de unde vine această imagine despre om? Ea luminează ca Soarele dimineții într-o zi de primăvară. Ea și-a făcut însă apariția în simțirea umană prin contemplarea omului Greciei antice. Oamenii au nutrit-o cu un impuls mihaelic interior puternic; însă ei nu au putut să-i dea o formă, nu au putut-o dezvolta decât adâncindu-și privirea sufletească în trecut. Goethe simțea și el, atunci când voia să-l viețuiască pe „om”, cele mai puternice conflicte cu sufletul conștienței. L-a căutat în filosofia lui Spinoza; a crezut că intuiește ce este omul întâi în timpul călătoriei în Italia, când a privit înăuntrul ființei grecești. În cele din urmă el trece rapid de la sufletul conștienței, care se făcea simțit la Spinoza, la sufletul înțelegerii sau afectivității, aflat în curs de a se stinge. În concepția sa foarte cuprinzătoare despre natură el nu poate decât să transfere, într-o măsură extrem de mare, ceea ce este propriu sufletului înțelegerii sau afectivității în sufletul conștienței.
Mihael privește cu gravitate și această căutare legată de ființa omului. Ceea ce este conform judecății sale intră fără discuție în evoluția spirituală omenească; este acel om ce odinioară a contemplat ființial-inteligentul, pe care Mihael îl administra atunci din afară, din Cosmos. Dacă acesta nu va fi cuprins însă de forța spiritualizată a sufletului conștienței, va ieși în cele din urmă de sub oblăduirea lui Mihael și va ajunge sub puterea lui Lucifer. Că Lucifer, în balansul stării de echilibru cosmic-spiritual, ar putea dobândi supremația este cealaltă grijă înfrigurată din viața lui Mihael.
Pregătirea lui Mihael pentru misiunea sa de la sfârșitul secolului al XIX-lea se petrece într-un mare tragism cosmic. Jos, pe Pământ, domnește adesea cea mai deplină satisfacție legată de acțiunea imaginii despre natură; în domeniul în care acționează Mihael domnește tragismul legat de piedicile care se pun în calea asimilări noii imagini despre om.
Odinioară, în radiația Soarelui, în licărirea zorilor dimineții, în scânteierea stelelor trăia iubirea distantă, spiritualizată a lui Mihael; acum această iubire a căpătat, în mod foarte pronunlat, nuanța unei contemplări dureroase a omenirii.
Situarea lui Mihael în Cosmos a devenit una tragic-dificilă, dar și una conducând imperativ spre o soluție, chiar în intervalul de timp ce a premers misiunii sale pământești. Oamenii au putut să aducă intelectualitatea doar în domeniul trupului, și aici doar în cel al simțurilor. Ca urmare ei au refuzat, pe de o parte, să înțeleagă ceva ce nu le parvenea prin simțuri; natura a devenit un câmp al revelației senzoriale, această revelație gândită însă complet material. În formele din natură nu mai era percepută opera divin-spiritualului, ci ceva lipsit de spirit, despre care totuși se afirma că ar produce spiritualul în care trăiește omul. Pe de altă parte, oameni nu mai voiau să accepte de la o lume spirituală decât ceva despre care vorbeau izvoarele istorice. O privire a spiritului în trecut era la fel de sever dezavuată ca și una în prezent.
În sufletul omului nu mai trăia decât ceva ce vine din sfera prezentului, în care Mihael nu intră. Omul era fericit să stea pe un sol „sigur”. El credea că are acest sol, deoarece nu căuta în natură gânduri, pe acestea suspectându-le că ar contine imediat și un element arbitrar, fantezist. Mihael însă nu era fericit; el trebuia să ducă lupta dincolo de om, în domeniul său propriu, împotriva lui Lucifer și a lui Ahriman. Acest lucru a determinat un mare și tragic impediment, deoarece Lucifer se apropie cu atât mai ușor de om cu cât Mihael, care este și păstrătorul trecutului, trebuie să se țină mai mult la distanță de el. Și astfel în lumea spirituală din imediata vecinătate a Pământului a avut loc o luptă aprigă a lui Mihael cu Ahriman și Lucifer pentru om, în timp ce acesta, în sfera pământească însăși, își menținea sufletul într-o activitate potrivnică evoluției sale sănătoase.
Toate acestea sunt valabile desigur pentru viața spirituală europeană și americană. Pentru cea asiatică ar trebui vorbit altfel.
Goetheanum, 14 decembrie 1924
134. La începutul perioadei de evoluție a sufletului conștienței omul simte cum imaginea sa anterioară despre omenire, despre propria sa entitate primită imaginativ, a dispărut. Incapabil s-o mai găsească acum în sufletul conștienței, începe s-o caute pe cale naturalist-științifică sau pe cale istorică. El dorește ca vechea imagine despre omenire să poată învia din nou în sine.
135. În felul acesta nu se ajunge la a fi cu adevărat umplut cu entitatea omenească, ci doar la iluzii. Acest lucru nu se observă însă; și se vede în el un factor care susține omenirea.
136. Astfel Mihael, în epoca care premerge activității lui pământești, trebuie să privească cu îngrijorare și suferință evoluția omenirii. Motivul este acela că omenirea respinge orice privire spirituală, retezându-și prin aceasta toate firele care o leagă cu Mihael.
