În considerația referitoare la Misteriul lui Mihael au radiat adevărurile despre Misteriul de pe Golgota. Acest lucru se explică prin aceea că Mihael este puterea care îl conduce pe om, într-un mod benefic lui, la Christos.
Misiunea lui Mihael este însă una care, în devenirea cosmică a omenirii, se repetă într-o succesiune ritmică. O repetare a acțiunii sale binefăcătoare a fost înaintea Misteriului de pe Golgota. Pe atunci ea era legată de tot ceea ce trebuia să reveleze activ pentru Pământ forța lui Christos, aflată încă în exteriorul Pământului, pentru ca omenirea să poată evolua. După Misteriul de pe Golgota, ea se supune celor ce urmează să se întâmple omenirii pământești prin Christos. Ea apare prin repetări, la fiecare repetare însă într-o formă modificată și pe o treaptă superioară.
În comparație cu aceasta Misteriul de pe Golgota este un eveniment cosmic atotcuprinzător, ce are loc o singură dată în întreaga evoluție cosmică a omenirii.
Când omenirea a avansat până la stadiul dezvoltării sufletului înțelegerii sau afectivității, apare pentru prima dată pericolul, existent ca predispoziție încă din timpurile preistorice, dar care nu a încetat să acționeze, de desprindere a ființei omenirii de ființa divin-spiritualului.
Și pe măsură ce sufletul omenesc pierde posibilitatea împreună-viețuirii cu entitățile divin-spirituale, în jurul lui iese la lumină ceea ce astăzi numim „natură”.
Omul nu mai vede omenesc-ființialul în Cosmosul divin-spiritual; el vede opera divin-spiritualului în natura pământească. La încept el nu o privește în modul abstract în care o privește astăzi: niște ființe și întâmplări fizic-senzoriale ținute la un loc prin acele conținuturi abstracte de idei pe care le numim „legi ale naturii”. El o privește ca o ființă divin-spirituală. Această ființă divin-spirituală tălăzuiește în tot ceea ce vede născându-se și pierind în lumea viețuitoarelor animale, în germinarea și creșterea exemplarelor lumii vegetale, în ceea ce percepe în activitatea izvoarelor și râurilor, în apariția vântului și în formarea norilor. Toate aceste realități și procese din jurul său sunt pentru el gesturile, faptele, sunt limbajul ființei divine aflate la baza „naturii”.
Așa cum odinioară în pozițiile stelelor fixe și în mișcările aștrilor oamenii vedeau faptele, gesturie ființelor divine din Cosmos și în ele deslușeau cuvintele lor, tot astfel acum „realitățile din natură” au devenit o expresie a zeiței Pământ. Căci divinul activ în natură era considerat de gen feminin [Nota 32].
Resturi ale acestui fel de reprezentare, ce reflectau trăirea imaginativă a sufletului înțelegerii sau afectivității, au fost active în sufletele omenești până târziu în Evul Mediu.
Oamenii cunoscători, când voiau să aducă la nivelul întelegerii „întâmplarea naturală”, vorbeau despre faptele „zeiței”. Acest fel animist, viu interior de a privi natura a devenit pentru omenire de neînțeles doar treptat, odată cu dezvoltarea sufletului conștienței.
Iar felul în care se privea în această direcție în epoca sufletului înțelegerii sau afectivității ne amintește de mitul Persefonei, cu misteriul aflat la baza lui.
Fiica Demetrei, Persefona, este obligată de zeul lumii de jos să îl urmeze în împărăția lui. În cele din urmă acest lucru are loc în așa fel, încât ea petrece în lumea de jos doar o jumătate de an, cealaltă jumătate petrecându-și-o în lumea de sus.
Acest mit mai exprimă încă, într-un mod grandios, felul de cunoaștere cu care se încerca să se pătrundă odinioară, într-un trecut străvechi, printr-o clarvedere de vis, întreaga devenire a lumii pământești.
În timpurile străvechi orice acțiune cosmică pornea dinspre ambianța Pământului. Pământul însuși era abia în formare. El își plăsmuia ființa sa în evoluția cosmică din ceea ce acționa la periferia lui. Ceea ce lucra la ființa sa erau ființele divin-spirituale din Cosmos. ‒ Când această ființă a ajuns atât de departe încât să devină un corp cosmic independent, asupra lui s-a coborât din Cosmosul mare un divin-spiritual și a devenit zeitate pământească. Clarvederea de vis a vechii omeniri a pătruns cu cunoașterea această realitate cosmică; mitul Persefoniei ne-a parvenit de la această cunoaștere; ne-a mai rămas însă și felul în care se căuta înainte, până târziu în Evul Mediu, să se pătrundă prin cunoaștere în „natură”. Căci pe atunci încă nu se începuse, cum s-a făcut mai târziu, să se ia în considerare doar impresiile senzoriale, adică doar ceea ce apare la suprafață pământescului, ci se priveau forțele care acționează din adâncurile pământului spre suprafață. Iar aceste „forțe din adâncuri”, „forțele lumii de jos”, erau contemplate în alternanță cu acțiunile stelelor și ale elementelor din ambianța Pământului.
Aici cresc plantele cu formele lor variate, aici se revelează prin apariția lor multicoloră. În acestea acționează forțele solare, lunare și stelare, împreună cu forțele adâncului pământesc. Baza pentru aceasta au reprezentat-o mineralele, care au deja ființa în întregime formată din ființele cosmice devenite terestre. Roca iese la suprafață exclusiv din „lumea de jos” cu ajutorul forțelor cerești devenite terestre. Regnul animal n-a acceptat forțele „adâncului pământesc”. El ia naștere exclusiv din forțele cosmice ce acționează dinspre periferia pământească. El își datorează devenirea, creșterea, existența, capacitatea de a se hrăni, posibilitățile de a se mișca forțelor solare ce se revarsă pe Pământ. El se poate perpetua sub influența forțelor lunare ce se revarsă pe Pământ. El apare în forme și specii variate, deoarece din spațiul cosmic pozițiile stelare acționează asupra vieții animale, plăsmuind în chipul cel mai divers. Dar animalele sunt doar așezate, coborâte pe Pământ din spațiul cosmic. Ele participă la pământesc doar cu viața lor de conștiență confuză; prin nașterea lor, prin procesul de creștere, prin tot ceea ce sunt pentru a putea percepe și a se putea mișca ele nu sunt ființe pământești.
Această idee grandioasă despre devenirea Pământului trăia odinioară în omenire. Ceea ce a răzbătut până în Evul Mediu din aceasta nu ne mai permite să recunoaștem decât într-o mică măsură grandoarea ei. Pentru a reuși să recunoaștem acest lucru, trebuie să ne întorcem cu privirea cunoașterii contemplative în timpuri foarte vechi. Căci din documentele fizice existente nimeni nu poate deduce ceea ce trăia în sufletele oamenilor, decât dacă este cineva care să poată observa aceasta pe cale spirituală.
Omul însă nu este în stare să se țină atât de departe de Pământ precum ființa animală. Rostind aceasta ne apropiem atât de misteriul omului cât și de cel al animalului. Aceste misterii se reflectă în cultul animal al vechilor popoare, în primul rând al egiptenilor. Animalele erau privite ca niște ființe ce sunt doar oaspeți ai Pământului, cu ajutorul cărora puteau fi contemplate ființele și acțiunile lumii spirituale din imediata apropiere a lumii pământești. Iar în combinarea făptuirii umane cu cea animală, prezentată în imaginile pe care le cunoaștem, se evocau făpturile acelor ființe elementare intermediare, aflate în devenire cosmică pe drumul spre umanitate, dar care nu coboară în pământesc, pentru a nu deveni oameni. Astfel de ființe elementare intermediare există. Egiptenii, când le pictau, nu făceau decât să redea cele contemplate de ei. Ființele despre care vorbim nu au însă deplina conștiență de sine a omului. Pentru a ajunge la aceasta omul a trebuit să coboare mai mult în lumea pământească, astfel încât să primească în ființa sa ceva din ființa Pământului.
El a trebuit să se confrunte cu faptul că în această lume pământească are în față opera ființelor divin-spirituale de care este legat, însă numai și numai opera acestora. Și pentru că nu există decât opera, despărtită de origini, în ea au acces entitățile luciferice și ahrimanice. Prin aceasta rezultă pentru om necesitatea de a face din opera străbătută de influențele lui Ahriman și Lucifer locul de desfășurare a unei părți ‒ cea pământească ‒ din viața sa.
Un timp aceasta s-a petrecut fără desprinderea omenescului de divin-spiritualul său de la origini, pentru că omul nu ajunsese încă să dezvolte forțele sufletului înțelegerii sau afectivității. Când a avut loc aceasta, în om s-a produs o corupere a corpurilor sale fizic, eteric și astral. O știință mai veche cunoaște această corupere ca ceva ce trăiește în entitatea umană. Se știe că ea este necesară, pentru ca în om conștiența să avanseze la treapta de conștiență de sine. În cultivarea cunoașterii, care avea loc în locașele pe care Alexandru cel Mare le-a dăruit științei, trăia un aristotelism care, just înțeles, conținea în sine această corupere ca un element major al științei sale despre suflet. Doar mai târziu aceste idei n-au mai fost pătrunse în ființialitatea lor interioară.
În vremurile de dinaintea dezvoltării sufletului înțelegerii sau afectivității omul era totuși atât de strâns împletit cu forțele originii sale divin-spirituale, încât acestea puteau, din locul lor din Cosmos, să mențină în echilibru puterile luciferice și ahrimanice ce se apropiau de el pe Pământ. Din partea umană se făcea suficient de mult, în sensul de a contribui la acest echilibru, dacă în acțiunea cultică și misterială se înfățișa tabloul ființei divin-spirituale coborâtă în imperiul lui Lucifer și Ahriman și ieșită apoi biruitoare la suprafață. Vedem astfel existând în cultele popoarelor, în timpurile premergătoare Misteriului de pe Golgota, reprezentări scenice despre ceva ce a devenit ulterior realitate prin Misteriul de pe Golgota.
Când sufletul înțelegerii sau afectivității s-a dezvoltat, entitatea omenească nu a mai putut fi ferită de despărțirea de entitățile ei divin-spirituale decât prin intermediul realității. Divinul a trebuit să intervină ca entitate și în interiorul pământescului, în organizarea sufletului înțelegerii sau afectivității, care pe durata existenței pământești trăiește din pământesc. Acest lucru s-a întâmplat prin aceea că Logosul divin-spiritual, Christos, și-a unit destinul său cosmic cu Pământul, pentru omenire.
Persefona s-a coborât în pământesc pentru a elibera lumea vegetală de necesitatea de a se plăsmui doar din pământesc. Aceasta înseamnă coborârea unei ființe divin-spirituale în natura Pământului. Persefona cunoaște și ea un fel de „înviere”, însă anuală, într-o succesiune ritmică.
Acestui eveniment, petrecut ca un eveniment cosmic pe Pământ, îi corespunde coborârea Logosului pentru omenire: Persefona coboară pentru a readuce natura la orientarea sa originară. Pentru aceasta este nevoie de ritm, căci evenimentele din natură se petrec într-un ritm. Logosul coboară în omenire. Acest lucru se petrece o singură dată în decursul evoluției omenirii; căci această evoluție este doar un element dintr-un ritm cosmic gigantic, în care omenirea, înainte să cunoască existența de om, era, ca omenire, cu totul altceva și va fi în viitor cu totul altceva, în timp ce viața plantelor se repetă ca atare în ritmuri scurte.
A vedea Misteriul de pe Golgota în această lumină este ceva de care omenirea are nevoie odată cu intrarea în epoca conștienței. Căci dacă nu ar fi intervenit Misteriul de pe Golgota pericolul despărțirii omenirii ar fi existat chiar în epoca sufletului înțelegerii sau afectivității. Dacă sufletul conștienței nu se va putea fortifica într-atât, încât să ajungă să privească înapoi și să înțeleagă cu adevărat originea sa divin-spirituală, pentru om, în conștiința sa, ar trebui să se producă o completă întunecare a lumii spirituale în epoca sufletului conștienței. Dacă însă va reuși acest lucru, el va găsi Logosul lumilor ca entitate care îl poate conduce înapoi. El se pătrunde cu imaginea măreață care revelează cele ce s-au petrecut pe Golgota.
Începutul acestei înțelegeri profunde este cuprinderea plină de iubire a Crăciunului cosmic (Welten-Weihe-Nacht*) de care ne aminteste în fiecare an sărbătoarea Crăciunului. Căci fortificarea sufletului conștienței, care inițial primește în sine intelectualitatea, se face prin aceea că el lasă să coboare în acest element sufletesc, cel mai rece dintre toate, iubirea caldă. Acea iubire caldă ce se revarsă în modul cel mai sublim când este vorba de copilul Iisus, care apare pe Pământ la momentul Crăciunului cosmic. Prin aceasta omul a lăsat să acționeze asupra sufletului său fapta spirituală cea mai înaltă petrecută pe Pământ, care a fost totodată și una fizică; el s-a angajat pe drumul care conduce la a-L primi pe Christos în sine.
* germ. = Crăciun cosmic, dar și noaptea de sfințire a lumilor (n.tr.).
Natura se recunoaște în aceea că în Persefona, sau în ființa spre care încă se privea în Evul Mediu timpuriu atunci când se vorbea despre „natură”, ea revelează forța divin-spirituală și veșnică a originii din care a luat naștere, și se naște continuu ca fundament al existenței pământești a omului.
Lumea omenească se recunoaste în aceea că în Christos ea revelează Logosul originar și veșnic, care acționează în domeniul entității divin-spirituale, unită dintru începuturi cu omul, pentru dezvoltarea entității spirituale a omului.
A conduce în iubire inima omenească spre aceste corelații cosmice grandioase, acesta este conținutul adevărat al acelei aniversări ce se apropie de oameni în fiecare an în perspectiva Crăciunului cosmic. Dacă în inima omenească trăieste o astfel de iubire, atunci ea va înflăcăra elementul rece de lumină al sufletului conștienței. Dacă acesta ar fi lipsit de căldura care să-l înflăcăreze, omul nu ar ajunge niciodată să se spiritualizeze complet. El ar sucomba în răceala conștienței intelectuale, sau ar trebui să rămână la o viață spirituală care nu progresează până la o dezvoltare a sufletului conștienței. S-ar opri la nivelul de evoluție al sufletului înțelegerii sau afectivității.
Conform esenței sale, sufletul conștienței nu este însă rece, numai că la începutul dezvoltării el pare a fi așa fiindcă nu poate revela inițial decât luminosul conținutului său, nu încă și căldura cosmică din care totuși inițial se trage.
A simți și a viețui Crăciunul în acest fel poate actualiza în suflet faptul că Gloria ființelor divin-spirituale, revelată în imaginile depărtărilor stelare, se vestește omului și că pe Pământ, în locașele pământești, are loc eliberarea omului de sub puterea ființelor care vor să-l îndepărteze de originea sa.
Goetheanum, Crăciun 1924
137. Activitatea, în cadrul evoluției cosmice și omenești, care se desfășoară sub impulsul forțelor mihaelice se repetă ritmic, chiar dacă în forme diferite și pe trepte ascendente, înainte și după Misteriul de pe Golgota.
138. Misteriul de pe Golgota este un eveniment unic, cel mai mare petrecut în cadrul evoluției omenirii. Aici nu poate fi vorba de o repetare ritmică. Căci chiar dacă această evoluție a omenirii este plasată într-un ritm cosmic puternic, ea este totuși o singură verigă, desigur una foarte amplă în cadrul acestui ritm. Înainte să fi devenit această unică verigă, omenirea a fost, ca omenire, cu totul altceva; după aceasta ea va fi de asemenea altceva. Așadar în decursul evoluției omenirii au loc multe evenimente mihaelice, însă numai un Eveniment al Golgotei.
139. În cadrul repetării ritmice rapide a cursului unui an, ființa divin-spirituală care coboară în adâncurile Pământului pentru spiritualizarea actului natural îndeplinește acest act. Ea reprezintă însuflețirea naturii cu forțele originare și veșnice, ce trebuie să rămână active, după cum Christos coborât pe Pământ reprezintă însuflețirea omenirii cu Logosul originar și veșnic care, pentru binele omenirii, nu trebuie să înceteze să acționeze niciodată.
