În Cosmosul spațial stau față în față două polarității: depărtările cosmice și centrul pământesc. În depărtările cosmice sunt oarecum „împrăștiate” stelele. Din centrul Pământului radiază forțe în toate direcițiile depărtărilor cosmice.
Prin modul în care omul stă în interiorul lumii în epoca cosmică prezentă, strălucirea stelelor și acțiunea forțelor pământești nu-i pot apărea acestuia decât ca opera unitară a ființelor divin-spirituale cu care el este unit în interiorul său.
A existat însă o epocă cosmică în care această strălucire și aceste forțe terestre mai erau încă revelația spirituală nemijlocită a ființelor divin-spirituale. Omul, cu conștiența sa obscură, simțea active în entitatea lui ființele divin-spirituale.
A urmat apoi o altă epocă cosmică. Cerul cu stele s-a despărțit, ca ființă corporală, de acțiunea divin-spirituală. A luat naștere ceea ce se poate numi Spiritul lumii și Trupul lumii. Spiritul lumii este o multitudine de entității divin-spirituale. În epoca mai veche ele acționează pe Pământ din locurile în care se găsesc stelele. Ceea ce strălucea spre noi din depărtările cosmice, ceea ce radia ca forțe din centrul Pământului erau în realitate inteligență și voință ale entităților divin-spirituale ce lucrau la crearea Pământului și a omenirii lui.
În epoca cosmică care a urmat ‒ după evoluțiile Saturn și Soare ‒, acțiunea inteligenței și voinței ființelor divin-spirituale a devenit din ce în ce mai interioară spiritual. Locul în care ele erau active la origini a devenit „Trupul lumii”, o dispunere armonioasă de stele în spațiul cosmic. Dacă privim retrospectiv aceste lucruri dintr-o concepție spirituală despre lume, putem spune: din Trupul spiritual originar al ființelor creatoare din Univers a luat ființă Spiritul lumii și Trupul lumii. Trupul lumii, prin dispunerea stelelor și mișcarea aștrilor, arată cum era odinioară acțiunea inteligentă și volițională a zeilor. Pentru prezentul cosmic însă, ceea ce odinioară în stele era inteligență divină si voință divină ce se miscau liber a devenit în acestea legic-fix.
Așadar, ceea ce strălucește astăzi din lumea stelară spre omul de pe Pământ nu este o expresie nemijlocită a voinței divine și a inteligenței divine, ci un semn încremenit pentru ceea ce au fost odinioară acestea în stele. Prin urmare, în admirația desprinsă din sufletul omenesc pentru configurația stelară a cerului putem vedea o revelație trecută, nu una actuală, a zeilor.
Ceea ce însă în strălucirea stelară este „trecut”, în lumea spirituală este „prezent”, iar omul trăiește cu ființa sa în acest Spirit al lumii „prezent”.
Trebuie să privim înapoi în procesul de plăsmuire al lumii spre o epocă cosmică veche, în care Spiritul lumii și Trupul lumii acționează ca o unitate. Trebuie să avem apoi în vedere epoca de mijloc, în care ele se dezvoltă ca o dualitate. Și trebuie să ne imaginăm în viitor o a treia epocă, în care Spiritul lumii va integra din nou Trupul lumii în acțiunea sa.
Pentru epoca veche nu s-ar fi pus problema „calculării” unei constelații stelare sau a unei traiectorii astrale, căci ele erau expresia inteligenței libere și a voinței libere a ființelor divin-spirituale. În viitor acestea, din nou, nu vor mai fi obiectul calculabilului.
„Calculul” are importanță doar pentru epoca cosmică de mijloc. Și așa cum acest lucru este valabil pentru constelația stelară și pentru traiectoria astrală, la fel se pune problema pentru forțele ce acționează din centrul Pământului spre depărtările cosmice. Aici „calculabil” devine ceea ce acționează „din adâncuri”.
Tot ce a existat însă în epoca cosmică mai veche tinde spre cea de mijloc, în care spațialul și temporalul devin „calculabile” și unde divin-spiritualul trebuie căutat îndărătul „calculabilului”, ca revelație a inteligenței și a voinței.
Doar în această epocă de mijloc există condițiile pentru ca omenirea să poată progresa de la o conștiență confuză la o conștiență de sine luminoasă, liberă, la propria inteligență liberă și la propria voință liberă.
A trebuit să vină o vreme în care Copernic [Nota 33] și Kepler [Nota 34] să „calculeze” Trupul lumii, căci, din forțele cosmice aflate în legătură cu ivirea acestui moment, a trebuit să se formeze conștiența de sine a omului. Această conștiență de sine a fost sădită ca predispoziție în perioada anterioară; a venit apoi vremea în care s-a ajuns până acolo încât să se „calculeze” depărtările cosmice.
Pe Pământ se derulează „istoria”. Ea nu ar fi apărut niciodată dacă depărtările cosmice nu ar fi devenit constelații stelare și traiectorii astrale „fixe”. În „devenirea istorică” de pe Pământ, avem o reflectare ‒ însă una complet modificată ‒ a ceea ce a fost odinioară „istorie cerească”.
Popoarele mai vechi mai au încă în conștiența lor această „istorie cerească”, și ele privesc mai degrabă spre aceasta decât spre „istoria pământească”.
În „istoria pământească” trăiesc inteligența și vointa omenească, întâi în legătură cu voința divină și inteligența divină cosmică, apoi independent.
În „istoria cerească” trăiau inteligența și voința ființelor divin-spirituale aflate în legătură cu omenirea.
Dacă privim în urmă viața spirituală a popoarelor, vedem cum într-un trecut străvechi oamenii aveau o conștiență a împreună-trăirii și a împreună-voirii cu entitățile divin-spirituale, astfel încât „istoria” acestora este istorie cerească. Când vorbește despre „origini”, omul nu povestește despre procese pământești, ci despre procese cosmice. Chiar și pentru propriul său trecut, ceea ce se petrece în jurul lui pe Pământ i se pare atât de nesemnificativ comparativ cu procesele cosmice, încât nu le ia în considerare decât pe acestea din urmă.
A existat o epocă în care omenirea avea o conștiență care îi permitea să vadă istoria cerească în impresii puternice, în care înaintea sufletului omenesc stăteau ființele divin-spirituale înseși. Ele vorbeau; iar omul percepea limba în inspirație de vis; ele revelau conformațiile lor, iar omul le contempla în imaginație de vis.
Această „istorie cerească”, ce a umplut o lungă perioadă de timp sufletele oamenilor, a fost urmată de istoria mitică, care astăzi este considerată de cei mai mulți o formă veche de operă poetică. Ea strânge la un loc evenimente cerești și evenimente pământești. Apar, de exemplu, „eroii”, ființe supraomenești. Aceștia sunt ființe care în evoluție se află deasupra oamenilor. De exemplu, ele au dezvoltat într-o anumită perioadă mădularele ființiale omenești doar până la nivelul sufletului senzației. „Eroul” însă a dezvoltat deja ceea ce în om va apărea în viitor ca Sine spirituală. „Eroul” nu se poate încorpora nemijlocit în condițiile existenței terestre; poate face însă acest lucru cufundându-se în corpul unui om, devenit astfel capabil să acționeze ca om printre oameni. Astfel de ființe trebuie să le vedem în „inițiații” timpurilor mai de demult.
Pe lângă aceasta, trebuie să înțelegem că omenirea nu și-a „reprezentat” evenimentele lumii în acest fel epoci la rând, ci că ceea ce s-a petrecut între lumea mai mult spirituală „necalculabilă” și cea corporală „calculabilă” s-a modificat continuu. Un lucru este clar, și anume că conștiența omenească a unui popor sau a altuia rămâne fixată încă o lungă perioadă de timp pe o anumită „concepție asupra lumii”, ce corespunde unei realități mai vechi, mult după ce condițiile din lume s-au schimbat. La început conștiența omenească, care nu ține același pas cu evenimentul cosmic, încă mai contempla în mod real vechiul. A urmat apoi o vreme în care contemplarea a pălit, iar vechiul n-a mai fost păstrat decât prin tradiție. Așa, de exemplu, în Evul Mediu, prin tradiție, oamenii încă își mai reprezentau o intervenție a lumii cerești în cea pământească, fără însă să o contemple în mod direct, căci forța privirii imaginative nu mai exista.
În sfera terestră popoarele se dezvoltă păstrând, pentru diverse intervale de timp, un conținut sau altul al unei concepții despre lume, așa încât vedem coexistând una lângă alta concepții despre lume care, conform naturii lor, stau una după alta. ‒ Mai trebuie ținut cont de faptul că diferitele concepții despre lume ale popoarelor nu provin doar pe această cale și că popoarele contemplau, conform predispozițiilor sădite în ele, aspecte diferite. Așa, de exemplu, egiptenii vedeau lumea în care existau ființe pe cale de a deveni om dar care s-au oprit înainte de a atinge acest stadiu; și ei îl vedeau pe om, în existența lui de după viața terestră, în tot ceea ce acesta avea de-a face cu astfel de ființe. Popoarele caldeene vedeau mai mult cum ființe spirituale extrapământești ‒ bune și rele ‒ interveneau în viața terestră pentru a acționa acolo.
„Istoriei cerești” propriu-zise, corespunzătoare unei epoci vechi și care a durat foarte mult timp, îi urmează istoria „mitologică”, mai scurtă dar, în comparație cu „istoria” propriu-zisă de mai târziu, totuși destul de lungă.
Asa cum am caracterizat mai sus, oamenii părăsesc cu greu vechile concepții din conștiența lor în care sunt reprezentați oameni și zei „acționând împreună”. Astfel, „istorie pământească propriu-zisă” există de mult timp, încă de pe vremea în care s-a dezvoltat sufletul înțelegerii sau afectivității. Omul „gândește” încă în sensul a ceea ce a fost. Începe să se dea atenție „istoriei propriu-zise” abia în momentul în care se dezvoltă primii germeni ai sufletului conștienței.
Inteligența liberă și voința liberă pot fi viețuite de om în ceea ce se desprinde de divin-spiritual și, ca omenesc-spiritual, devine istorie.
Astfel, istoria lumii, în care omul este întrețesut, se derulează între un complet calculabil și acțiunea inteligenței libere și a voinței libere. Istoria lumii se revelează în toate nuanțele intermediare de conlucrare a celor două extreme.
Omul își săvârșește viața sa dintre naștere și moarte creându-și în domeniul calculabilului baza trupească pentru a-și putea dezvolta deplin incalculabilul interior, spiritual-sufletesc liber. Viața sa dintre moarte și o nouă naștere și-o petrece în domeniul incalculabilului, însă acum în așa fel, încât aici, în „interiorul” existenței spiritual-sufletești, se dezvoltă plenar, prin gândire, calculabilul. Prin aceasta ‒ prin acest calculabil ‒, el devine făuritorul vieții sale pământești viitoare.
În „istorie”, pe Pământ, se dezvoltă incalculabilul, în care se încorporează însă ‒ chiar dacă în mică măsură ‒ calculabilul.
Împotriva ordinii dintre incalculabil și calculabil stabilită prin intermediul ființelor divin-spirituale legate de om de la origini ‒ împotriva armonizării de către acestea a Cosmosului prin „măsură, număr și greutate” ‒ se postează ființele luciferice și ahrimanice. Lucifer nu poate uni cu tipologia pe care și-a dat-o ființei sale nimic calculabil. Idealul său este acțiunea cosmică necondiționată a inteligenței și voinței.
Această tendintă luciferică este adecvată ordinii cosmice în domeniile în care trebuie să domnească fapta liberă. Aici Lucifer este ajutorul spiritual îndreptățit al dezvoltării omenirii. Fără ajutorul lui libertatea nu ar putea pătrunde în spiritual-sufletescul omului, care se edifică pe fundamentul trupescului calculabil. Lucifer ar dori însă să extindă această tendință la întregul Cosmos. Iar aici activitatea sa devine o luptă împotriva ordinii divin-spirituale, căreia omul îi aparține de la începuturi.
Aici intervine Mihael. Cu ființa sa el se situează în incalculabil; însă el ține echilibrul între incalculabil și calculabil, pe care le poartă în el ca gânduri cosmice, pe care le-a primit de la zeii săi.
Puterile ahrimanice au un alt fel de a se posta în lume. Ele sunt complet opusul ființelor divin-spirituale cu care omul este unit de la începuturi. Acestea din urmă sunt în prezent puteri pur spirituale, ce poartă cu sine inteligență absolut liberă și voință absolut liberă, care însă în această inteligență și în această voință absolut liberă creează ideea înțeleaptă privitoare la necesitatea calculabilului, a neliberului ca gând cosmic, din sânul căruia omul trebuie să se dezvolte ca ființă liberă. Aceste ființe sunt unite în Cosmos, în iubire, cu tot ce înseamnă calculabil, cu gândul cosmic. Această iubire se revarsă din ele în tot Universul.
Într-un contrast total cu aceasta, în pofta lacomă a puterilor ahrimanice trăiește ura rece pentru tot ceea ce se dezvoltă în libertate. Ahriman are tendinta ca din tot ceea ce el emană din Pământ în spațiul cosmic să facă o mașinărie cosmică. „Singurul și unicul” lui ideal este „măsura, numărul și greutatea”. El a fost chemat în Cosmosul care slujește evoluția omenească, fiindcă „măsura, numărul și greutatea”, domeniul său, trebuiau dezvoltate.
Doar cine înțelege lumea întotdeauna spiritual-corporal, o înțelege cu adevărat. Acest lucru trebuie urmărit până în natură, referitor la astfel de puteri cum sunt cele divin-spirituale, ce acționează în iubire, și cele ahrimanice, ce acționează în ură. În căldura cosmică naturală, ce începe să se facă simțită odată cu venirea primăverii și continuă să acționeze pe toată durata verii, trebuie percepută iubirea naturală a ființelor divin-spirituale; în frigul ce bântuie iarna trebuie să vedem acțiunea lui Ahriman.
În miezul de vară, în iubirea naturală ‒ căldura ‒ se întrețese forța lui Lucifer. La Crăciun forța ființelor divin-spirituale unite dintru începuturi cu omul începe să se opună frigului-ură al lui Ahriman. Către primăvară iubirea divină din natură îmblânzește continuu ura din natură, ce vine de la Ahriman.
Apariția acestei iubiri divine în cursul fiecărui an este un prilej de a ne aminti că elementul dumnezeesc liber a intrat în elementul terestru calculabil odată cu Christos. Christos acționează în calculabil în deplină libertate; prin aceasta el face inofensiv ahrimanicul, elementul care râvnește doar calculabilul.
Evenimentul de pe Golgota este fapta cosmică liberă a iubirii în cadrul istoriei pământești; ea, de asemenea, nu este accesibilă decât iubirii pe care omul o dezvoltă pentru înțelegerea ei.
Goetheanum, Crăciun 1924
140. Evoluția cosmică în care este întrețesută evoluția omenirii și care în conștiența omenească se reflectă ca „istorie” ‒ în sensul cel mai larg ‒ se împarte în: istorie cerească, ce se întinde pe o durată lungă de timp, istorie mitologică, ceva mai scurtă, și istorie pământească, relativ foarte scurtă.
141. Această evoluție se divide în prezent într-o acțiune a ființelor divin-spirituale ce lucrează în inteligența liberă și în voința liberă, care nu sunt „calculabile”, și într-o acțiune „calculabilă” a trupului cosmic.
142. Împotriva calculabilului trupului cosmic se ridică puterile luciferice, împotriva a ceea ce acționează în inteligență liberă și în voință liberă se ridică puterile ahrimanice.
143. Evenimentul de pe Golgota este o faptă cosmică liberă, care își are sorgintea în iubirea cosmică și care nu poate fi înțeleasă de către oameni decât prin iubire.
