Când cunoașterea spirituală poate privi retrospectiv viețile pământești anterioare ale unui om, observă faptul că există un număr de astfel de vieți pământești în care omul era deja persoană. Aspectul său exterior se asemăna celui din prezent și el avea o viață interioară ce purta o amprentă individuală. Apar vieți pământești ce revelează faptul că acolo exista un suflet al înțelegerii sau afectivității, nu încă și sufletul conștienței și vieții în care abia se formase sufletul senzației și așa mai departe.
Așa se prezentau lucrurile în epocile istorice ale Pământului; chiar cu mult timp înainte, situația era aceasta.
Mergând mai mult înapoi, ajungem însă în epoci în care lucrurile nu stăteau așa. Îl vedem atunci pe om, prin viața sa interioară și prin conformația sa exterioară, întrețesut cu lumea ființelor divin-spirituale. Omul era aici ca om pământesc, dar nu era despărțit de ființa, gândirea și voirea divin-spirituală.
În epoci și mai vechi, omul individualizat dispare complet; există doar ființe divin-spirituale ce-l poartă pe om în sânul lor. În decursul timpului petrecut pe Pământ, omul a străbătut aceste trei stadii evolutive. Trecerea primului stadiu în al doilea se plasează în epoca lemuriană cea mai târzie, trecerea de la stadiul al doilea la al treilea se plasează în epoca atlanteeană.
Așa cum în actuala viață terestră omul poartă în sine, ca amintire, trăirile sale sufletești, tot astfel poartă în sine, ca o amintire cosmică, tot ceea ce el a cunoscut în modul descris mai înainte. Ce reprezintă viața sufletească terestră? Este lumea amintirilor, gata în orice moment să primească noi percepții. Omul își trăiește existența interioară pământească în această alternanță de amintire și experiență nouă.
Această existență interioară pământească n-ar ajunge însă să se dezvolte dacă în om n-ar exista și astăzi, ca amintire cosmică, acele lucruri pe care le contemplăm atunci când privim spiritual realitățile din primul stadiu al devenirii sale ca om pe Pământ, în care încă nu se separă de ființele divin-spirituale.
Astăzi, din tot ce s-a întâmplat atunci în lume nu a mai rămas viu decât ceea ce se dezvoltă în cadrul organizării neurosenzoriale a omului. În natura exterioară, toate forțele care acționau în acea vreme s-au stins și nu mai pot fi observate decât în forme moarte.
Astfel, în lumea de gânduri a omului trăiește ca revelație prezentă ceva care, pentru a avea existență terestră, trebuie să aibă ca suport ceea ce omul a dezvoltat înainte să fi dobândit existența terestră individuală.
Omul viețuiește acest stadiu de fiecare dată când intră în existența dintre moarte și o nouă naștere, numai că el aduce cu sine în lumea ființelor divin-spirituale ‒ care îl reprimesc precum odinioară când l-au avut în sânul lor ‒ întreaga sa existență individuală pe care și-a format-o în viețile pământești. Între moarte și o nouă naștere el este totodată în prezent, dar și în tot acel timp pe care l-a străbătut în vieți pământești repetate și în vieți repetate dintre moarte și o nouă naștere.
Altfel se prezintă situația în ceea ce privește trăirile din lumea de sentimente a omului. Ea este în relație cu viețuirile care au venit imediat după viețuirile care încă nu îl revelaseră pe om ca atare. Sunt viețuiri pe care omul le face deja ca om, dar nedespărțit încă de ființa, gândirea și voirea divin-spirituală. Omul nu ar putea dezvolta în prezent o lume de sentimente, dacă aceasta nu ar avea ca suport organizarea sa ritmică. În această organizare ritmică trăieste o amintire cosmică a celui de-al doilea stadiu de evoluție al omenirii, pe care l-am descris.
Astfel, în lumea de sentimente acționează simultan prezentul sufletesc al omului și ceva care acționează retroactiv în el, dintr-o epocă veche.
În viața dintre moarte și o nouă naștere omul viețuiește conținutul despre care vorbim aici ca pe o graniță a Cosmosului său. Ceea ce este pentru om cerul cu stele în viața fizică pământească este, spiritual, în viața dintre moarte și o nouă naștere, existența sa din perioada cuprinsă între starea de totală unire cu lumea divin-spirituală și separarea de aceasta. Aici, la „granița lumilor”, nu apar corpuri cerești fizice; în locul fiecărei stele în parte se vede suma ființelor divin-spirituale care, desigur, în realitate sunt steaua respectivă.
Legat doar de voință, nu și de sentiment și gândire, în om trăieste ceea ce dau la iveală viețile pământești în care se observă deja o manifestare personal-individuală. Ceea ce din Cosmos îi conferă omului forma sa exterioară este primit în această formă exterioară ca amintire cosmică. Aceasta trăiește în forma omenească ca forțe. Nu sunt în mod nemijlocit forțele voinței, ci ceva ce în organizarea omenească constituie suportul forțelor de voință.
În viața dintre moarte și o nouă naștere acest domeniu al ființei ornenești se află în afara „graniței lumilor”. Omul și-l reprezintă acolo ca pe ceva ce-i va aparține iarăși, în noua sa viață pământească.
Prin organizarea sa neurosenzorială omul mai este unit astăzi cu Cosmosul, cam cum era pe vremea când, fiind încă în domeniul divin-spiritual, se revela doar în germene.
Prin organizarea sa ritmică omul mai trăiește astăzi în Cosmos așa cum trăia atunci când deja devenise om, dar încă nu se despărtise de divin-spiritual.
Prin organizarea sa metabolico-motorie, ce constituie suportul pentru dezvoltarea vieții voliționale, omul trăiește suportând în această organizare efectele acțiunilor sale din viețile pământești când a început să devină o persoană dotată cu individualitate și din viețile dintre moarte și o nouă naștere.
Din forțele Pământului omul are doar acel lucru care îi conferă conștiența de sine. Chiar și suportul fizic trupesc al acestei conștiente de sine provine tot din ceea ce produce Pământul. Toate celelalte componente din ființa omenească au o origine extrapământească cosmică. Corpul astral, purtător al senzațiilor și al gândurilor și baza sa eteric-fizică, toată vitalitatea din corpul eteric, chiar și ceea ce acționează fizic și chimic în corpul fizic, își au originea în exteriorul Pământului. Oricât ar părea de surprinzător, fizico-chimicul ce acționează în interiorul omului nu are o proveniență terestră.
Faptul că omul dezvoltă în sine acest cosmic extrapământesc se datorează acțiunii planetelor și a altor aștri asemănători. Soarele și forțele sale duc pe Pământ tot ceea ce dezvoltă el astfel. Omenesc-cosmicul este transmutat în domeniul pământescului prin intermediul Soarelui. Prin intermediul lui omul trăiește pe Pământ ca ființă cerească. Doar acel lucru prin care depășește organizarea sa omenească, facultatea de a da naștere unor semeni, este un dar al Lunii.
Când Soarele, în perioada Crăciunului, începe să câștige tot mai multe forțe pentru Pământ, atunci această acțiune anuală manifestată ritmic în fizic-pământesc este o expresie a spiritului din natură. Evoluția omenirii reprezintă oarecum o singură verigă dintr-un „an cosmic” gigantic. Acest lucru reiese din expunerile precedente. În acest an cosmic „Crăciunul cosmic” nu se întâmplă acolo unde Soarele acționează pe Pământ doar din spiritul naturii, ci acolo unde sufletul Soarelui, Spiritul lui Christos, coboară pe Pământ.
Așa cum în fiecare om cele viețuite individual sunt în legătură cu amintirea cosmică, tot astfel Crăciunul din fiecare an este resimțit în mod just de sufletul omenesc, dacă ne imaginăm evenimentul cosmic-ceresc al coborârii lui Christos acționând în continuare și ca pe o amintire cosmică, nu doar una omenească. Nu numai omul comemorează de Crăciun coborârea lui Christos, ci și Cosmosul.
Goetheanum, Anul Nou 1925
144. Dacă privim retrospectiv viețile pământești repetate ale unui om, acestea se împart în trei stadii diferite. Unul este mai vechi, în care omul nu este încă o entitate individuală, ci există ca germene în entitatea divin-spirituală. În privirea retrospectivă nu găsim încă un om, ci ființe divin-spirituale (Începătoriile sau Arhaii).
145. Acestuia i se adaugă un stadiu intermediar, în care omul există deja ca entitate individuală, însă nedetașată încă de gândirea și voirea și ființa lumii divin-spirituale. El nu are încă personalitatea pe care o are în prezent, care este în legătură cu faptul că apare ca o ființă complet independentă pe Pământ, despărțită de lumea divin-spirituală.
146. Al treilea stadiu este abia stadiul actual. Omul se viețuieste în forma sa de om, despărțit de lumea divin-spirituală; iar el viețuiește lumea ca un spațiu înconjurător, cu care stă față în față ca persoană, ca individ. Acest stadiu începe în epoca atlanteeană.
