În considerația precedentă ansamblul vieții omenești a fost urmărit ațintindu-ne privirea sufletească asupra vieților pământești succesive. Celălalt punct de vedere, care poate pune într-o lumină și mai clară ceea ce revelează primul, este acela de a privi viețile succesive dintre moarte și o nouă naștere.
Și aici se observă cum cuprinsul acestor vieți, în modul în care se prezintă el în prezent, merge în urmă doar până la un anumit moment al evoluției pământești. Acest cuprins este determinat de faptul că omul trece prin poarta morții forța interioară a conștienței de sine dobândită în viața terestră. De asemenea, prin aceasta omul stă în fașa ființelor divin-spirituale, în mijlocul cărora vine ca individualitate deplină [Nota 35].
Nu la fel au stat lucrurile într-o perioadă anterioară. Pe atunci omul nu se afla prea departe în ce privește dezvoltarea conștienței sale de sine. Forța obținută pe Pământ nu era suficientă pentru a realiza între moarte și o nouă naștere despărțirea de lumea divin-spirituală, până la o existență individuală. Omul, de fapt, nu se afla în ființele divin-spirituale, ci mai degrabă în interiorul sferei lor de acțiune, astfel încât voirea sa în esență nu era voirea sa, ci a lor.
Înaintea acestei perioade stă o alta, în care în privirea retrospectivă nu mai apare absolut deloc un om în accepțiunea spiritual-sufletească din prezent, ci o lume de ființe divin-spirituale în care omul există întâi în germene. Sunt Începătoriile (Arhaii).
Mai precis, dacă privim în urmă viața unui om, întâlnim nu o ființă divin-spirituală, ci toate ființele divin-spirituale ce aparțin acestei Ierarhii.
În aceste ființe divin-spirituale trăiește voința ca omul să devină, să apară. În devenirea fiecărui om în parte este implicată voința tuturor. În cooperarea „corală” a acestora există ca țel cosmic nașterea făpturii omenești, căci omul trăiește deocamdată neplăsmuit în interiorul lumii divin-spirituale.
Pare poate curios ca pentru un om să acționeze întregul cor al ființelor divin-spirituale. Dar mai înainte acționaseră deja în felul acesta Ierarhiile Exusiai, Dinamis, Kiriotetes, Tronuri, Heruvimi, Serafimi în cursul evoluției lunare, solare și saturniene, pentru ca omul să poată deveni.
Ceea ce luase naștere anterior pe Saturn, Soare și Lună, un fel de om primordial, nu avea o formă unitară. Existau astfel oameni primordiali organizați unii mai mult după sistemul locomotor, alții mai mult după sistemul torace și alții după sistemul cap. Aceste formațiuni erau totuși oameni adevărați; aici ele sunt numite doar oameni primordiali, pentru a le deosebi de stadiul ulterior, în care în făptura omenească se produce contopirea echilibrată, egală, a tuturor sistemelor [Nota 36]. La acești oameni primordiali diferențierea merge chiar mult mai departe.
Ierarhia Începătoriilor consideră ca sarcină a sa să introducă pe toți acești oameni primordiali, a căror viață sufletească corespundea desigur conformației lor unilaterale, în forma omenească generală.
Începătoriile îl preiau pe om din mâna Exusiailor. Din multitudinea omenească ele creaseră deja o unitate în gânduri. La Exusiai această unitate era încă o făptură ideală, o formă-gând cosmică. Arhaii au format însă din aceasta făptura eterică, în așa fel încât această făptură eterică să conțină deja forțele pentru nașterea formei fizice.
La contemplarea acestor stări de lucruri se revelează un tablou grandios. Omul este idealul zeilor și țelul lor. Această contemplare nu poate fi însă un prilej de orgoliu și trufie pentru om, căci el trebuie să se socotească pe sine doar în funcție de ceea ce vine de la el însuși, de ceea ce a făcut din sine în viețile pământești cu conștiență de sine. Iar aceasta, exprimat în termeni cosmici, este puțin în comparație cu microcosmosul ‒ care este el însuși și care constituie baza propriei sale ființe ‒ pe care l-au creat zeii din Macrocosmos ‒ Macrocosmos care sunt zeii înșiși. Ființele divin-spirituale stau în Cosmos unele în fața celorlalte. Expresia vizibilă a acestei stări față în față este cerul înstelat. Ele au vrut să creeze într-o unitate, drept om, ceea ce sunt ele toate la un loc [Nota 37].
Pentru a înțelege în mod just ceea ce a înfăptuit Ierarhia Arhailor atunci când a creat în corul lor făptura omenească, trebuie să avem în vedere că există o diferență enormă între această făptură și trupul fizic al omului. Trupul fizic este suma de procese fizice și chimice care au loc în ființa omenească. La omul actual acestea se petrec în cadrul făpturii omenești. Acestea în sine sunt însă ceva cu totul și cu totul spiritual. A percepe un spiritual cu simțurile fizice în lumea fizică, adică o făptură omenească, ar trebui să te transpui într-o stare solemnă. Pentru cine poate contempla spiritual, aceasta înseamnă că el vede în făptura omenească o adevărată imaginațiune care a coborât jos, în lumea fizică. Dacă vrem să contemplăm imaginațiuni trebuie să urcăm din lumea fizică în lumea spirituală imediat următoare. Atunci ne-am putea da seama de înrudirea făpturii omenești cu aceste imaginațiuni.
Când omul observă viețile dintre moarte și o nouă naștere, privirea sufletească retrospectivă a acestuia găsește ca o primă perioadă nașterea acestei făpturi umane. Totodată se revelează raportul profund care există între om și Ierarhia Arhailor.
În această perioadă putem vorbi deja de o slabă încercare de diferențiere între viața pământească și viața dintre moarte și o nouă naștere. Ierarhia Arhailor lucrează în mod special, în decurs de epoci ce se succed ritmic, la devenirea făpturii umane. O dată ea își îndreaptă gândurile, ce dirijează voința indivizilor, mai mult spre Cosmosul extrapământesc. Altă dată ea privește în jos, spre Pământ. Din acțiunea combinată a impulsurilor venite din Cosmosul extrapământesc și dinspre Pământ este plăsmuită făptura omenească, care este așadar expresia faptului că omul este în același timp o ființă pământească și una cosmică, extrapământească.
Făptura omenească, așa cum a fost ea zugrăvită aici drept creație a Ierarhiei Arhailor, nu cuprinde însă doar contururile mari ale omului și configurația de la suprafață, cea dată de delimitarea pielii, ci și configurația de forțe concretizată în ținuta sa, în capacitatea sa de mișcare adaptată condițiilor pământești și în capacitatea de a-și folosi corpul ca un mijloc de exprimare pentru interiorul său.
Faptul că omul se poate ridica în poziție verticală în condițiile ‒ de gravitație ale Pământului, că își poate păstra echilibrul mișcându-se liber în aceste condiții de gravitație, că își poate sustrage brațele și mâinile forței gravitaționale și le utilizează în mod liber, acestea și încă multe altele, aflate de fapt în interior dar ținând tot de configurație, omul le datorează acestei creații a Ierarhiei Arhanghelilor. Toate acestea sunt pregătite acolo, în viața pe care pentru această perioadă o putem numi de asemenea viață, cea dintre moarte și o nouă naștere. Ele sunt pregătite acolo în așa fel, încât ulterior, într-a treia perioadă, în care ne aflăm în prezent, omul are capacitatea, în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, să lucreze singur la această configurație pentru existența sa pământească.
Goetheanum, Anul Nou 1925
147. Și viețile dintre moarte și o nouă naștere prezintă trei perioade. În prima din ele omul trăiește în întregime în Ierarhia Arhailor. Forma omenească pentru lumea fizică este pregătită de ei.
148. Arhaii pregătesc totodată ființa omenească pentru a dezvolta mai târziu conștiența de sine liberă; căci aceasta nu se poate dezvolta decât în ființe care să o poată reda, dintr-un impuls interior al sufletului, prin forma creată aici.
149. Prin aceasta se vede modul în care au fost sădiți, în perioade cosmice demult trecute, germenii facultălilor umane și ai forțelor umane, și că microcosmosul se naște din Macrocosmos.
