Când omul, analizându-și propria ființă sufletească, aplică cunoașterea imaginativă întâi la el însuși, atunci în activitatea de contemplare se debarasează de sistemul său senzorial. Pentru contemplarea de sine el devine o ființă lipsită de acest sistem. El nu încetează de a avea în sufletul său imaginile ce mai înainte fuseseră mijlocite de organele senzoriale; el încetează însă să se simtă unit prin aceste organe cu lumea fizică exterioară. Imaginile pe care el le are în fața sufletului de la lumea fizică exterioară nu mai sunt purtate acum de organele senzoriale: pentru contemplarea nemijlocită ele sunt o dovadă că omul, prin legătura senzorială, este angrenat și într-o altfel de legătură cu ambianța naturală, care nu este mijlocită de simțuri. Este legătura cu spiritul încorporat în lumea naturală exterioară.
Într-o astfel de contemplare, așadar, lumea fizică îl părăsește. Pământescul pierde teren. Omul nu mai simte acest pământesc în sine.
S-ar putea crede că astfel lui îi scade conștiența de sine. Aceasta pare să rezulte din expunerile de până acum, care au prezentat conștiența de sine ca pe un rezultat al legăturii omului cu entitatea Pământului. Însă nu este așa. Ceea ce omul a dobândit prin intermediul pământescului îi rămâne, chiar dacă după dobândire el se debarasează de pământesc în cunoașterea vie.
Prin contemplarea spiritual-imaginativă descrisă se arată că, în fond, omul nu și-a unit foarte intens sistemul său senzorial cu propria-i ființă. De fapt, în acest sistem senzorial nu trăiește el ci lumea înconjurătoare. Aceasta s-a încuibat cu ființa ei în organizarea senzorială.
De aceea, omul care privește imaginativ consideră și organizarea senzorială ca o parte a lumii senzoriale; o parte a lumii senzoriale, ce-i drept, mai apropiată de el decât lumea naturală înconjurătoare, dar care rămâne totuși lume exterioară. Ea se deosebește de restul lumii exterioare doar prin faptul că în aceasta din urmă se poate cufunda cu cunoașterea doar prin percepție senzorială. În propria sa organizare senzorială el se cufundă însă prin viețuire. Organizarea senzorială este lume exterioară, însă în această lume exterioară omul își extinde ființa sa spiritual-sufletească pe care o aduce cu sine din lumea spirituală la coborârea în existența pământească.
Cu excepția faptului că omul umple organizarea sa senzorială cu ființa sa spiritual-sufletească, această organizare este tot lume exterioară, la fel ca și lumea vegetală din jurul lui. Ochiul, în ultimă instanlă, aparține lumii, nu omului, după cum trandafirul pe care omul în percepe nu-i aparține lui, ci lumii.
În epoca pe care omul tocmai a străbătut-o în cadrul evoluției cosmice au apărut cunoscători care spuneau: Impresiile de culoare, sunet, căldură n-ar fi de fapt în lume, ci în om. „Culoarea roșie” nu este ceva în afară, în lumea înconjurătoare, așa spun ei, ci este doar acțiunea a ceva necunoscut asupra omului. Adevărul este însă exact contrarul acestei concepții. Nu culoarea și ochiul aparțin ființei omenești ci ochiul și culoarea aparțin lumii. În timpul vieții sale pământești omul nu introduce ambianța terestră în interiorul său, ci între naștere și moarte el crește în afară, în această lume exterioară.
Semnificativ este faptul că la sfârșitul erei întunecate, în care omul se osifică în lume fără măcar să poată bănui ce înseamnă a viețui lumina spiritului, adevărata concepție despre raportul omului cu lumea înconjurătoare se metamorfozează exact în contrarul adevărului.
Dacă cunoscătorul imaginativ se debarasează de acel mediu înconjurător în care trăiește cu organizarea sa senzorială, în viețuirea sufletească își face apariția o organizare cu ajutorul căreia este purtată gândirea, după cum percepția senzorială în imagini este purtată de către organizarea senzorială.
Și acum omul, prin această organizare gânditoare, se știe în legătură cu spațiul cosmic stelar, după cum înainte prin organizarea senzorială se știa în legătură cu ambianța pământească. El se recunoaște ca ființă cosmică. Gândurile nu mai sunt imagini-umbră [Nota 43]; ele sunt saturate cu realitate, la fel ca imaginile simțurilor în percepția senzorială.
Dacă apoi cunoscătorul se ridică la treapta inspirației, constată că se poate lepăda și de această lume ce se bazează pe organizarea cugetătoare, după cum a făcut-o cu cea pământească. El întrevede, de asemenea, că nici cu această organizare cugetătoare nu aparține propriei ființe, ci Cosmosului. Își dă seama că în el, prin organizarea sa gânditoare, stăpânesc gândurile cosmice. Și totodată observă modul în care gândește, faptul că nu el ia imaginile din lume, ci el este cel care crește cu organizarea sa gânditoare în afară, în gândirea cosmică.
Atât în ce privește orgnizarea senzorială cât și sistemul gânditor omul este lume. Lumea se încuibează în el. De aceea, în percepția senzorială și în gândire el nu este el însuși, ci este conținut al lumii.
În organizarea gânditoare, acum, omul își extinde spiritual-sufletescul ființei sale, care nu aparține nici lumii terestre nici celei stelare, el fiind în totalitate de natură spirituală și ființează în om din viață pământească în viață pământească. Acest spiritual-sufletesc este accesibil doar inspirației.
Astfel, pentru ca omul, prin inspirația sa, să ajungă să stea în fața lui ca ființă spiritual-sufletească pură, trebuie să iasă afară din organizarea sa pământesc-cosmică.
În această entitate spiritual-sufletească pură omul se ciocnește de puterea dominatoare a destinului său.
Cu organizarea senzorială omul trăiește în trupul său fizic, cu organizarea gânditoare în trupul său eteric. După abandonarea ambelor organizări printr-o cunoaștere ce viețuiește, el se află în trupul astral.
De fiecare dată când omul leapădă ceva din ființa pe care a primit-o, conținutul său sufletesc devine de fapt mai sărac, pe de o parte; pe de altă parte el devine în același timp mai bogat. Dacă după lepădarea corpului fizic frumusețea lumii vegetale perceptibile mai stă doar foarte palid în fața sa, în schimb în fața sufletului său apare întreaga lume de ființe elementare ce trăiesc în regnul vegetal.
Acesta nu este însă un motiv, dacă ești un adevărat cunoscător al lumii spirituale, de a adopta o dispoziție ascetică față de cele percepute prin simțuri. În viețuirea spirituală, necesitatea de a trăi cele viețuite spiritual și prin simțuri rămâne mereu actuală. Și așa cum în omul total, ce tânjește după viețuirea întregii realități, percepția senzorială trezește dorul după polul opus, după lumea ființelor elementare, tot așa contemplarea ființelor elementare trezește la rândul ei dorul după conținutul percepției senzoriale.
În viața omului total spiritul tânjește după simțuri și simțurile după spirit. ‒ Dacă în existența spirituală nu ar trăi viețuirea senzorială ca amintire, în ea ar fi pustiu; dacă în viețuirea senzorială n-ar lumina forța spiritualului, chiar dacă la început subconștient, înăuntrul ei ar fi întuneric.
De aceea, când omul se va maturiza și va urma în simțirea sa acțiunea lui Mihael, nu va apărea o sărăcire a sufletelor în ce privește viețuirile din natură, ci, din contră, o îmbogățire. Chiar și viața de sentiment nu va tinde să se sustragă viețuirii senzoriale, ci va există o atracție plină de bucurie pentru a primi deplin în suflet minunea lumii simțurilor.
Goetheanum, februarie 1925
171. Organizarea senzorială omenească nu aparține entității umane, ci este inoculată acesteia de către lumea înconjurătoare în timpul vieții terestre. Ochiul care percepe este, spațial, în om. În realitate, el este în lume. Iar omul își întinde ființa sa spiritual-sufletească în ceea ce lumea viețuiește în el prin simțurile sale. În timpul vieții sale terestre omul nu preia în sine ambianța fizică, ci crește cu ființa sa spiritual-sufletească în această ambianță.
172. La fel se întâmplă cu organizarea gânditoare. Prin ea omul crește în existența stelară. El se recunoaște pe sine însuși ca lume stelară. Când omul se lipsește, prin cunoaștere viețuită, de organizarea senzorială, el țese și trăiește în gândurile cosmice.
173. Când omul se debarasează de ambele, de lumea terestră și de lumea stelară, el stă în fața lui însuși ca ființă spiritual-sufletească. Atunci el nu mai este lume, este în adevăratul sens al cuvântului om. A observa ceea ce viețuiește el aici înseamnă cunoaștere de sine, după cum a observa în cadrul organizării senzoriale și gânditoare înseamnă cunoaștere a lumii.
