Cine vrea să judece în mod corect raportul antroposofiei față de evoluția sufletului conștienței, acela trebuie să-și îndrepte încă o dată privirea asupra acelei concepții spirituale a omenirii civilizate ce începe cu înflorirea științelor naturale și atinge punctul ei culminant în secolul al XIX-lea.
Să aducem însă în fața ochiului sufletesc caracterul acestei epoci și să îl comparăm cu cel al epocii precedente. În toate epocile de evoluție conștientă a omenirii cunoașterea era privită ca ceva ce pune în legătură pe om cu lumea spirituală. Cunoașterea se considera a fi ceva ce se raportează la spirit. Cunoașterea trăia în religie, în artă.
Când zorii epocii conștienței și-au făcut apariția, lucrurile s-au schimbat. Atunci cunoașterea a început să neglijeze o bună parte a vieții sufletești a omului. Ea voia să cerceteze ce raport dezvoltă omul față de existență, atunci când el își îndreaptă simțurile și rațiunea cugetătoare spre „natură”. N-a mai vrut însă să se ocupe de ce fel de raport dezvoltă omul față de lumea spiritului, atunci când își utilizează capacitatea de percepție interioară în același fel ca și simțurile.
Așa a apărut necesitatea de a conecta viața spirituală a omului nu la cunoașterea prezentului, ci la cunoștințe ale trecutului, la tradiții.
Viața sufletească a omului a fost ruptă în două. Pe de o parte înaintea omului stătea cunoașterea naturii, năzuind mereu mai departe, dezvoltându-se în prezentul viu. Pe de altă parte era viețuirea unui raport față de lumea spirituală, pentru care cunoașterea respectivă s-a petrecut în vremuri de demult. Pentru această viețuire s-a pierdut treptat orice înțelegere a modului în care se realiza în timpurile vechi cunoașterea. Se păstrase tradiția, nu însă și calea prin care s-a ajuns să se cunoască adevărurile transmise prin tradiție. Se putea doar crede în cele moștenite prin tradiție.
Cineva, care pe la mijlocul secolului al XIX-lea ar fi încercat să reflecteze cu deplină luciditate situația spirituală, ar fi trebuit să-și spună: Omenirea a ajuns să nu mai considere aptă o altă cunoaștere decât cea care nu mai are nimic de-a face cu spiritul. Ceea ce se poate ști despre spirit a putut fi investigat de către o omenire anterioară; facultatea de a ajunge la această investigație însă sufletul omenesc a pierdut-o.
În fața ochiului sufletesc nu s-a dezvăluit întreaga amploare a ceea ce s-a întâmplat atunci de fapt. Oamenii se mulțumesc doar să spună: Cunoașterea nu poate ajunge până la lumea spirituală; aceasta poate fi doar obiectul credinței.
Pentru a face puțină lumină în această chestiune, să observăm timpurile în care înțelepciunea greacă a trebuit să se retragă în fața civilizației romane, devenită creștină. Când ultimele școli filosofice grecești au fost închise [Nota 44] de către împăratul Iustinian, din teritoriile în care acum se înfiripa spiritualitatea europeană au emigrat și ultimii păstrători ai vechii cunoașteri. Ei s-au alăturat academiei de la Gondișapur, în Asia. Ea era unul din centrele din Răsărit în care, prin faptele lui Alexandru cel Mare, se păstrase moștenirea vechii cunoașteri. Aceasta trăia acolo în forma pe care Aristotel o putuse da vechii științe.
Ea a fost antrenată în acel curent oriental ce poate fi desemnat cu numele de arabism. Una din laturile ființei arabismului este o dezvoltare timpurie a sufletului conștienței. Prin viața sufletească în direcția sufletului conștienței intervenită prematur, el a dat posibilitatea ca prin el să se reverse dinspre Asia spre Africa, Europa de Sud, Europa de Vest un curent spiritual ce a umplut anumiți oameni europeni cu un intelectualism ce nu ar fi trebuit să vină decât mai târziu. Europa de Sud și de Vest au căpătat în secolele al VII-lea și al VIII-lea impulsuri spirituale ce n-ar fi trebuit să apară decât în epoca sufletului conștienței.
Acest curent spiritual a putut trezi în om latura intelectuală, nu însă și viețuirea mai profundă prin care sufletul pătrunde în lumea spirituală.
Când omul, începând din secolul al XV-lea și până în al XIX-lea, și-a exersat capacitatea sa de cunoaștere, el nu s-a mai putut adânci decât până la un nivel sufletesc, la care încă nu atingea lumea spirituală.
Arabaismul care s-a infiltrat în viața spirituală europeană a îndepărtat sufletul cunoscător de lumea spirituală. El a activat ‒ prematur ‒ intelectul, ce nu putea cuprinde decât natura exterioară.
Iar acest arabism s-a dovedit a fi foarte puternic. Cine a fost cuprins de el, sufletul acelui om a început să fie stăpânit de un orgoliu interior în cea mai mare parte complet inconștient . El a resimțit puterea intelectualismului; nu resimțea însă incapacitatea intelectului de a pătrunde singur în realitate. Și astfel el s-a lăsat pradă realității sensibile exterioare, care se așternea prin sine însăși înaintea oamenilor; el însă nu a ajuns deloc să se apropie de realitatea spirituală.
Viața spirituală a Evului Mediu s-a văzut pusă în fața acestei situații. Ea deținea puternicele moșteniri de la lumea spirituală; viața sa sufletească era însă într-atât de impregnată intelectualist de arabism ‒ ce acționa, s-ar putea spune, ocult ‒, încât cunoașterii nu i se oferea niciun fel de acces la sursele din care totuși provenea în cele din urmă conținutul acestei moșteniri.
Acel lucru resimțit instinctiv în om ca legătură spirituală lupta însă din perioada timpurie a Evului Mediu cu forma pe care a primit-o gândirea prin arabism.
În interior era resimțită lumea ideilor. Ea era viețuită ca ceva real. În suflet însă nu exista forța de a viețui în idei spiritul. Astfel a luat naștere realismul, care a presimțit realitatea existentă în idei, dar nu a putut găsi această realitate. Realismul auzea în lumea ideilor rostirea cuvântului cosmic, el însă nu era capabil să înțeleagă limba.
Întrucât această limbă nu putea fi înțeleasă, nominalismul, care s-a contrapus realismului, a negat chiar existența ei. Pentru el lumea ideilor era doar o sumă de formule în sufletul omenesc, fără rădăcini într-o realitate spirituală.
Undele care tălăzuiau în aceste curente au continuat până în secolul al XIX-lea. Nominalismul a devenit modul de gândire al cunoașterii naturale. El a construit un sistem grandios de concepte ale lumii senzoriale însă a distrus puterea de a investiga ființa lumii ideatice. ‒ Realismul a trăit o realitate moartă. El știa de existența lumii ideilor; nu putea ajunge însă la ea printr-o cunoaștere vie.
La ea se va ajunge atunci când antroposofia va găsi drumul de la idei la viețuirea spiritului în idei. Într-un realism cu adevărat evoluat, trebuie ca nominalismului din științele naturii să i se alăture o cale de cunoaștere care să arate că în omenire cunoașterea spiritualului nu s-a stins și că, din izvoarele sufletești nou deschise, ea poate intra într-o nouă etapă de dezvoltare în evoluția omenească.
Goetheanum, martie 1925
177. Cine-și îndreaptă privirea sufletească asupra evoluției omenirii în epoca naturalist-științifică, aceluia i se arată mai întâi o perspectivă tristă. În tot ceea ce privește lumea exterioară, cunoașterea omului devine sclipitoare. Intervine în schimb un fel de conștiență, ca și când o cunoaștere a lumii spirituale nu ar mai fi de niciun fel posibilă.
178. Pare ca și când o astfel de cunoaștere oamenii n-ar fi avut-o decât în timpurile vechi și că în ce privește lumea spirituală ar trebui să ne mulțumim doar să preluăm vechile tradiții și să le facem obiect al credinței.
179. Din nesiguranta ce provine din acest raport al omului față de lumea spirituală, în Evul Mediu se naște în nominalism necredința în conținutul spiritual al ideilor, a cărei continuare este concepția modernă despre natură, iar ca știință despre realitatea ideilor un realism care însă abia prin antroposofie își poate găsi împlinirea.
