Trebuie să număr printre momentele cele mai frumoase din viaţa mea pe acelea trăite datorită Gabrielei Reuter, de care m-am apropiat prin mijlocirea acestui cerc. O personalitate care purta în sine adânci probleme ale omenirii şi le aborda cu un anumit radicalism al inimii şi simţirii. Ea era cufundată cu întregul suflet în tot ceea ce îi apărea în viaţa socială drept contradicţie între prejudecăţile tradiţionale şi necesităţile originare ale naturii umane. Ea vedea femeia care este închisă din exterior, prin viaţă şi educaţie, în aceste prejudecăţi, dar care, cu durere, trebuie să afle ceea ce vrea să urce drept „adevăr” din adâncurile sufletului şi să intre în viaţă. Un radicalism al inimii exprimat cu un calm inteligent, străbătut de simţ artistic şi de o forţă plăsmuitoare, iată ce se manifesta cu măreţie în Gabriele Reuter. Discuţiile purtate cu ea în timp ce lucra la cartea ei Din familie bună au fost încântătoare. Mă întorc în trecut şi mă văd stând cu ea la un colţ de stradă, pe o arşiţă nemaipomenită şi discutând mai bine de o oră despre problemele care o frământau. Gabriele Reuter putea vorbi cu cea mai mare demnitate, nepierzându-şi nici o clipă calmul, despre lucruri din cauza cărora alţii îşi ieşeau imediat din fire. „Jubilare până la cer, întristare de moarte” trăiau în sentimentele ei, totuşi aceste sentimente rămâneau ascunse în suflet şi nu pătrundeau în cuvinte. Gabriele Reuter scotea în evidenţă în mod energic ceea ce avea de spus; dar nu făcea acest lucru ridicând tonul, ci numai sufleteşte. Cred că această artă de a vorbi în fraze care curgeau egal una după alta, păstrând articulaţia numai în interiorul sufletului, este o caracteristică esenţială a felului ei de a fi. Şi îmi pare că acest fel de a fi al ei l-a dezvoltat în mod atât de încântător în scrisul ei.
Admiraţia de care Gabriele Reuter se bucura în cercul din casa Olden avea ceva nespus de frumos. Hans Olden îmi spunea adesea, pe un ton elegiac: „Această femeie este mare; de-aş putea – adăuga el – să ajung şi eu să prezint cu acelaşi curaj în faţa lumii din afară ceea ce mă mişcă în adâncul sufletului”.
Acest cerc participa în felul său deosebit la tot ceea ce se făcea la Weimar în legătură cu Goethe. Aici „prezentul” îşi emitea judecăţile asupra „trecutului”, pe un ton puţin ironic, dar niciodată frivol-batjocoritor, ci adesea era chiar dezarmant din punct de vedere estetic. După întrunirile legate de personalitatea lui Goethe, Olden stătea zile întregi la maşina de scris, pentru a scrie referate despre trăirile avute acolo, care, după părerea lui, trebuiau să cuprindă judecata „copilului universal” despre profeţii lui Goethe.
Acest ton l-a adoptat în curând şi un alt „copil universal”, Otto Erich Hartleben [Nota 135]. El nu lipsea de la aproape nici o întâlnire. Totuşi, la început, n-am reuşit să descopăr motivul adevărat pentru care venea.
L-am cunoscut pe Otto Erich Hartleben în cercul ziariştilor, oamenilor de teatru şi al scriitorilor care se întâlneau la hotelul „Chemnitius”, la „serile Goethe”, separat de „celebrităţile erudite”. Am putut să-mi dau seama imediat de ce venea Hartleben acolo. El era în elementul lui să se manifeste în discuţii de felul celor purtate acolo. Rămânea până târziu. Pur şi simplu, nu se putea hotărî să plece. Odată am fost acolo cu el şi cu mulţi alţii. A doua zi dimineaţă, noi, ceilalţi eram „prezenţi din obligaţie profesională” la întrunirea Societăţii Goethe, Hartleben nu venise. Dar eu îl îndrăgisem deja foarte mult şi eram îngrijorat pentru el. De aceea, după terminarea întrunirii l-am căutat în camera lui la hotel. Încă mai dormea. L-am trezit şi i-am spus că şedinţa principală a Societății Goethe se terminase deja. N-am înţeles de ce voise el să participe în acest fel la sărbătorirea lui Goethe. Dar el îmi răspunse în aşa fel încât mi-am dat seama că pentru el era cu totul de la sine înţeles să vină la Weimar pentru întrunirile Goethe, doar pentru ca, în timpul întrunirilor, să doarmă. Fiindcă el participa dormind la majoritatea lucrărilor care-i aduseseră pe ceilalţi la întrunire.
M-am apropiat mai mult de Otto Erich Hartleben într-un fel deosebit. Într-una din serile despre care am vorbit s-a iscat o dată o discuţie despre Schopenhauer. Se spuseseră deja multe lucruri pline de admiraţie, şi altele dezaprobatoare despre acest filosof. Hartleben tăcuse mult timp. Apoi intră în discuţiile care deveniseră agitate: „El te incită; totuşi, nu-ţi dă nimic pentru viaţă”. Spunând acestea, mă privi întrebător, cu o privire de copil neajutorat; voia să spun ceva, fiindcă auzise că mă ocup de Schopenhauer. Şi eu am spus: „Eu trebuie să-l consider pe Schopenhauer un geniu mărginit”. Ochii lui Hartleben străluciră şi începu să se agite, îşi goli paharul şi-şi comandă încă unul; în acel moment eu câştigasem un loc deosebit în inima lui; prietenia lui pentru mine fusese pecetluită. „Un geniu mărginit”. Expresia îi plăcea. Aş fi putut s-o aplic tot atât de bine unei cu totul alte personalităţi, i-ar fi fost indiferent. Dar era adânc interesat de faptul că cineva putea crede că şi un geniu poate fi mărginit.
Pe mine, întrunirile de la Societatea Goethe mă oboseau, întrucât interesele celor mai mulţi oameni din Weimar s-au îndreptat fie spre unul, fie spre celălalt dintre cele două cercuri: cel al filologilor, care vorbeau ori luau masa, sau cel în care dădea tonul Oden şi Hartleben, eu trebuia să particip la amândouă. Pentru că interesele mele mergeau în ambele direcţii. Şi puteam face acest lucru pentru că unii îşi ţineau şedinţele ziua, ceilalţi, noaptea. Dar eu nu-mi puteam permite să dorm în timpul şedinţelor care se ţineau ziua. Eu iubeam multilateralitatea vieţii şi îmi plăcea într-adevăr să fiu la amiază în cercul din arhivă de la Suphan, care nu l-a cunoscut niciodată pe Hartleben – fiindcă lui nu i s-ar fi potrivit aceast cerc – , şi-mi plăcea să stau seara cu Hartleben şi cu cei care gândeau ca el.
În timpul petrecut la Weimar, prin faţa sufletului meu s-au perindat diferite direcţii spre care se orienta concepţia despre lume a unei serii întregi de oameni. Deoarece cu fiecare din cei cu care erau posibile discuții asupra problemelor lumii şi ale vieţii, s-au dezvoltat astfel de discuții în conversațiile de atunci. Şi pe la Weimar treceau multe personalităţi care erau interesate de asemenea discuţii.
Eram la vârsta la care sufletul tinde să se îndrepte cu intensitate spre viaţa exterioară, vârsta la care el ar vrea să-şi găsească o legătură solidă cu această viaţă. Pentru mine, concepţiile care mi se înfăţişau au devenit un fragment de lume exterioară. Şi am simţit cât de puţin trăisem, în fond, până atunci, în lumea exterioară. Când mă desprindeam din relaţiile pline de viaţă cu ceilalţi, îmi dădeam seama din ce în ce mai mult, tocmai atunci, că până în acel moment, mie îmi fusese familiară numai lumea spirituală pe care o vedeam în interiorul meu. Cu această lume mă puteam uni uşor.
Şi gândurile mele de atunci mă făceau să-mi spun că, în timpul copilăriei şi tinereţii mele, cu greu reuşeam să găsesc drumul spre lumea exterioară, pe calea senzorială. M-a costat întotdeauna destul de multă osteneală să memorez datele exterioare care trebuie reţinute, de exemplu, în domeniul ştiinţei. Trebuia să văd de nenumărate ori un obiect din natură, dacă voiam să ţin minte cum se numeşte, în ce clasă îl încadrează ştiinţa etc. Pot chiar spune: pentru mine lumea senzorială avea caracter de umbră, de imagine.
Ea trecea prin faţa sufletului meu ca o suită de imagini, pe când legătura cu spiritualul avea caracterul veritabil al realităţii.
Toate aceste lucruri le-am simţit mai ales la începutul anilor nouăzeci, la Weimar. Pe atunci îmi definitivam Filosofia libertăţii. Puneam pe hârtie – aşa simţeam – ideile pe care lumea spirituală mi le dăduse până la vârsta de 30 de ani. Tot ceea ce-mi venea din lumea exterioară, avea pentru mine numai caracterul de îndemn.
Simţeam acest lucru mai ales când vorbeam cu alţi oameni privitor la concepţiile despre lume, în cursul schimburilor de idei vii de la Weimar. Eu trebuia să mă transpun în felul lor de a gândi şi a simţi; ei nu se puteau adânci în ceea ce eu trăisem şi continuam să trăiesc în interiorul meu. Eu trăiam cu cea mai mare intensitate ceea ce vedeau şi gândeau alţi oameni; nu puteam face, însă, să se reverse în această lume propria mea realitate spirituală interioară. Cu propria mea fiinţă trebuia să rămân întotdeauna în interiorul meu. Cu adevărat, lumea mea era despărţită ca printr-un fel de perete subţire de tot restul lumii exterioare.
Cu propriul meu suflet eu trăiam într-o lume care se învecinează cu lumea exterioară; dar trebuia să trec mereu o anumită graniţă atunci când voiam să am de-a face cu lumea exterioară. Aveam relaţii din cele mai vii cu mulţi oameni; dar în fiecare caz în parte eu trebuia să ies din lumea mea, pentru a trece ca printr-o uşă în lumea oamenilor cu care aveam relaţii. Din această cauză aveam impresia că, ori de câte ori mă apropiam de lumea exterioară, mergeam în vizită. Aceasta nu mă împiedica să particip nespus de viu la cele ce mi se ofereau atunci când eram în vizită: ba mă simţeam chiar ca la mine acasă atunci când eram în vizită.
Aşa stăteau lucrurile cu oamenii, aşa stăteau lucrurile cu concepţiile despre lume. Mergeam cu plăcere la Suphan, mergeam cu plăcere la Hartleben. Suphan nu mergea niciodată la Hartleben, Hartleben nu mergea niciodată la Suphan. Niciunul dintre ei nu se putea transpune în gândirea şi simţirea celuilalt. Eu eram când la Suphan, când la Hartleben ca la mine acasă. Dar nici Suphan, nici Hartleben nu veneau, de fapt, la mine acasă. Chiar şi atunci când veneau, ei rămâneau tot între propriile lor limite. În lumea mea spirituală nu puteau avea vizite.
Prin faţa sufletului meu treceau cele mai diferite concepţii despre lume: cea naturalist-ştiinţifică, cea idealistă şi multe nuanţe ale fiecăreia dintre ele. Simţeam în mine imboldul de a le pătrunde în profunzime, de a mă mişca în sensul în care se mişcau ele; dar în lumea mea spirituală ele nu trimiteau, de fapt, nici o lumină. Pentru mine ele erau nişte fenomene care stăteau în faţa mea, dar nu erau nişte realităţi în care să mă fi putut transpune.
Aşa stăteau lucrurile în adâncul sufletului meu în momentul în care viaţa a făcut să se apropie de mine concepţii ca aceea a lui Haeckel sau ca aceea a lui Nietzsche. Simţeam că ele sunt relativ îndreptăţite. Datorită structurii mele sufleteşti nu puteam să le tratez cu aprecieri de tipul: asta este just, asta este fals. Dacă aş fi făcut aşa, m-aş fi simţit străin de ceea ce trăia în sufletele lor. Dar eu n-o simţeam pe una mai străină decât pe cealaltă; fiindcă acasă mă simţeam numai în lumea spirituală pe care o percepeam, iar în oricare alta, mă puteam simţi numai „ca acasă”.
Când spun toate acestea s-ar putea să pară că, de fapt, totul îmi era indiferent. Dar nu era deloc aşa. Eu aveam un cu totul alt sentiment. Mă adânceam cu totul în sufletul unui alt om, pentru că nu-mi înstrăinam acest suflet opunându-i de îndată propriile mele păreri şi sentimente.
Am avut, de exemplu, lungi discuţii cu Otto Harnack [Nota 136], spiritualul autor al cărții Goethe în perioada sa de apogeu, care venea pe atunci adeseori la Weimar fiindcă se ocupa de studiile de estetică ale lui Goethe. Îmi era drag acest om, a cărui viaţă a luat apoi o întorsătură de un zguduitor tragism. Puteam să fiu pe de-a-ntregul Otto Harnack, în momentul în care stăteam de vorbă cu el. Luam în mine ideile sale, mă adânceam în ele venind în vizită – în sensul arătat mai sus –, simţindu-mă, însă, „ca acasă”. Nu m-am gândit deloc să-l invit să mă viziteze. El nu putea locui decât în casa lui. Era atât de împletit în ideile sale încât simţea drept străin tot ceea ce nu aparaţinea de ele. El ar fi putut afla despre lumea mea numai tratând-o ca pe „lucrul în sine” kantian care există „dincolo de conştienţă”. Dar eu mă simţeam dator din punct de vedere spiritual să tratez lumea lui nu apropiindu-mă de ea în sens kantian, ci transferându-mi conştienţa într-a lui.
Trăiam astfel nu fără primejdii şi dificultăţi spirituale. Cel care respinge tot ceea ce nu se află pe linia modului său de a gândi, se simte strâmtorat de relativa îndreptăţire pe care o au diferitele concepţii despre lume. El poate simţi fără rezerve ceea ce este fascinant într-o anumită orientare a gândirii. Această forţă fascinantă a intelectualismului trăieşte în atâţia oameni! Ei termină repede cu tot ce se deosebeşte de felul lor de a gândi. Dar cine are o lume a percepţiei, aşa cum trebuie să fie cea spirituală, acela vede îndreptăţirea diferitelor „puncte de vedere”; şi el trebuie să se apere necontenit în interiorul sufletului său, pentru a nu se abate prea tare spre unul sau altul din aceste puncte de vedere.
Percepi, însă, „esenţa lumii exterioare”, dacă i te poţi dărui cu dragoste, trebuind să te reîntorci, totuşi, mereu la lumea interioară a spiritului. Prin aceasta înveţi, însă, să trăieşti cu adevărat în spirit.
Diferitele „puncte de vedere” intelectuale se exclud reciproc; dar percepţia spirituală vede în ele numai nişte „puncte de vedere”. Privită din perspectiva fiecăruia, lumea arată altfel. E ca şi cum ai fotografia o casă din diferite direcţii. Fotografiile sunt diferite; casa este aceeaşi. Dacă mergi în jurul casei reale, îţi faci o impresie completă despre ea. Când te afli cu adevărat în lumea spirituală, admiţi „adevărul” fiecărui punct de vedere. Vezi ceva justificat în copia fotografică a unui „punct de vedere”. Şi atunci te întrebi ce este justificat şi important în acel punct de vedere.
Aşa a trebuit, de exemplu, să mă apropii de Nietzsche sau Haeckel. Simţeam că Nietzsche fotografiază lumea dintr-o perspectivă spre care fusese împinsă o personalitate omenească profundă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru că nu se putea hrăni decât cu conţinutul spiritual al acestei epoci, pentru că conştienţa sa nu voia să ajungă să vadă spiritul în mod nemijlocit, pe când voinţa sa subconştientă tindea cu intensitate colosală să ajungă la spirit. Aşa trăia în sufletul meu imaginea lui Nietzsche; ea îmi punea în faţă o personalitate care nu vedea spiritul, dar în interiorul căreia spiritul lupta în mod inconştient împotriva concepţiilor nespirituale ale epocii sale.
