În această epocă a fost întemeiată în Germania o ramură a „Societăţii pentru cultură etică” [Nota 137], care îşi avea punctul de plecare în America. S-ar părea că ar fi fost firesc ca, în epoca materialismului, să fiu cu totul de acord cu o mişcare ce năzuia spre aprofundarea eticii. Dar această năzuinţă pornea de la o concepţie de bază care a trezit în mine cele mai mari rezerve.
Conducătorii acestei mişcări îşi spuneau: în prezent ne aflăm în mijlocul unor concepţii despre lume şi viaţă care se bat cap în cap, când e vorba de problema cunoaşterii, de sentimentele religioase sau sociale. Pe tărâmul acestor concepţii nu-i vom putea face pe oameni să se înţeleagă. Este rău dacă sentimentele etice pe care oamenii ar trebui să le nutrească unii faţă de alţii sunt atrase în iureşul acestor dispute. Unde vom ajunge dacă oamenii care au sentimente religioase sau sociale diferite, sau care nu au aceleaşi păreri în ceea ce priveşte problema cunoaşterii, vor exprima opoziţia dintre concepţiile lor şi prin atitudinea morală faţă de cei care nu gândesc şi nu sunt ca ei. Ar trebui, de aceea, să căutăm principiile unei etici pur omeneşti, care să nu depindă de nici o concepţie despre lume, pe care ar putea s-o adopte oricine, indiferent ce ar gândi despre diferitele domenii ale existenţei.
Asupra mea această mişcare etică a făcut o impresie profundă. Ea atingea unele dintre concepţiile mele cele mai importante. Fiindcă în faţa mea stătea abisul adânc pe care sistemele de gândire de-a lungul vremurilor noi îl creaseră între procesele din natură şi conţinutul moral-spiritual al lumii.
Se ajunsese la o concepţie despre natură care voia să prezinte devenirea lumii fără nici un conţinut moral-spiritual. Se concepea în mod ipotetic o origine pur materială a lumii. Erau căutate legile conform cărora din această stare originară pur materială s-a putut naşte apoi, treptat, lumea vie, însufleţită, străbătută de spirit, în forma ei actuală. Îmi spuneam pe atunci că, dacă eşti consecvent cu astfel de gândire, atunci elementul spiritual-moral din lume nici nu poate fi conceput altfel decât ca produs al proceselor din natură. Şi atunci ai în faţă nişte realităţi ale naturii indiferente faţă de ceea ce este etic-spiritual, care dau naştere în devenirea lor eticului ca unui produs secundar şi pe care în cele din urmă îl îngroapă iarăşi în indiferenţa lor morală.
Eu vedeam, în orice caz, că gânditorii prudenţi nu trăseseră această concluzie, ci luau ca fapt ceea ce părea să le spună faptele din natură, zicându-şi că nu trebuie să ne ocupăm de importanţa pentru lume a elementului spiritual-etic, ci să-l lăsăm în pace. Dar mie acest lucru nu-mi părea deloc important. Nu mă interesa faptul că se spunea: la fel ca în cazul proceselor din natură, şi în legătură cu eticul ar trebui să adoptăm aceeaşi gândire indiferentă, iar ceea ce gândim astfel sunt numai ipoteze; în legătură cu eticul, fiecare poate să-şi formeze propriile lui gândiri. Eu îmi spuneam: cel care gândeşte despre natură, fie şi numai în problemele foarte mici, în felul în care se gândea pe atunci, acela nu poate să atribuie elementului spiritual-moral o realitate independentă, o realitate în sine. Dacă fizica, biologia, chimia rămân la stadiul în care au ajuns astăzi şi în forma pe care toţi o cred intangibilă, atunci entităţile pe care le concepem aici ca realităţi vor absorbi cu totul orice realitate; iar elementul spiritual-moral ar putea fi numai aburul ce se ridică din această realitate.
Eu vedeam o altă realitate. O realitate care este atât moral-spirituală, cât şi naturală. Mi se părea că dacă oamenii nu vor să ajungă până la această realitate dau dovadă de slăbiciune a vieţii de cunoaştere. Potrivit concepţiei mele spirituale, eu trebuia să-mi spun: deasupra tuturor proceselor din natură şi deasupra vieţii moral-spirituale există o realitate adevărată, care se revelează sub formă morală, dar care în fapta morală are totodată puterea de a se transpune într-o activitate ce se manifestă la fel ca şi procesele din natură. Mi se părea că ea este indiferentă faţă de elementul moral-spiritual numai pentru că s-a desprins din legătura sa intimă originară cu acest element, la fel cum cadavrul unui om se desprinde din legătura sa cu ceea ce este viu, însufleţit în om.
Eram sigur de acest lucru, fiindcă eu nu-l gândeam numai, ci îl vedeam ca realitate, în faptele şi entităţile spirituale ale lumii. În „moraliştii” despre care am vorbit mi se părea că se născuseră acei oameni care consideră că o astfel de constatare le este indiferentă; ei susţineau mai mult sau mai puţin inconştient această părere: nu se poate face nimic cu încercările de a ajunge la o concepţie despre lume; să salvăm, deci, nişte principii etice, în legătură cu care nu trebuie să căutăm mai departe cum sunt înrădăcinate în lume. Mi se părea că din această concepţie a epocii vorbea, pur şi simplu, disperarea oamenilor care nu mai credeau că vor ajunge la o adevărată cunoaştere a lumii. Mi se părea de o frivolitate inconştientă un om care spunea: să lăsăm în pace orice concepţie despre lume, pentru a putea răspândi iar moralitatea printre oameni. Făceam împreună cu Hans şi Grete Olden câte o plimbare prin parcul din Weimar, în timpul căreia, prin discuţii, mă ridicam cu cuvinte radicale împotriva acestei frivolităţi. Cine ajunge cu concepţia lui atât de departe cât stă în puterea unui om, acela găseşte în cele din urmă o viaţă cosmică, din care îi iese în întâmpinare, în egală măsură, realitatea morală şi cea natural-senzorială. În ziarul „Zukunft”, ce abia începuse să apară, am publicat un articol [Nota 138] acid îndreptat împotriva a ceea ce eu numeam o etică ruptă de orice realitate a lumii şi care nu poate avea nici o putere. Articolul a fost primit cu răceală. Şi cum ar fi putut fi altfel, când „moraliştii” îşi închipuiau că sunt salvatorii culturii.
Pentru mine problema era de o infinită importanţă. Eu voiam să combat într-un punct important pentru a impune o concepţie despre lume care revelează din sine eticul adânc ancorat în întreaga realitate. Aşa că trebuia să lupt împotriva eticii lipsite de temelia unei concepţii despre lume.
Am mers de la Weimar la Berlin pentru a căuta unele posibilităţi de a-mi susţine ideile în publicaţiile vremii.
L-am vizitat pe Hermann Grimm, pe care-l veneram. M-a primit cu cea mai mare simpatie. Dar lui Hermann Grimm i-a părut tare ciudat faptul că eu, care eram plin de entuziasm pentru cauza mea, aduceam acest entuziasm în casa lui. M-a ascultat destul de neatent, fără interes când i-am prezentat părerile mele despre „moralişti”. Credeam că-i pot trezi interesul pentru o cauză care mie îmi apărea atât de importantă. Dar n-am reuşit câtuşi de puţin. Auzind că „vreau să fac ceva”, el spuse, totuşi: „Dar duceţi-vă la aceşti oameni, pe cei mai mulţi dintre ei îi cunosc într-o măsură mai mare sau mai mică; sunt toţi oameni foarte amabili”. Parcă mi-ar fi turnat o căldare cu apă rece în cap. Omul pe care îl veneram atâta nu simţea nimic în legătură cu ceea ce eu voiam; era de părere că eu „voi gândi cuminte” în această problemă, când mă voi convinge, vizitându-i pe „moralişti”, că sunt toţi oameni foarte amabili.
Nici la alţii n-am găsit mai mult interes decât la Hermann Grimm. Şi aşa îmi mergea în acea vreme. Trebuia să rezolv singur tot ce era legat de percepţiile mele spirituale. Trăiam în lumea spirituală; dar nici unul dintre cunoscuţii mei nu mă urma până acolo. Relaţiile mele cu ceilalţi oameni constau din excursiile pe care eu le făceam în lumile lor. Dar iubeam aceste excursii. Nici veneraţia mea pentru Hermann Grimm n-a scăzut câtuşi de puţin. Dar aceasta a fost pentru mine o şcoală bună, care m-a învăţat arta de a-i înţelege cu iubire pe cei care nu făceau nici o încercare de a înţelege ceea ce eu însumi purtam în suflet.
Aceasta a fost „singurătatea” mea de la Weimar într-o perioadă în care întreţineam atâtea relaţii sociale. Dar nu am dat vina pe oameni pentru faptul că mă condamnau la singurătate. Vedeam, totuşi, în mulţi dintre ei fremătând inconştient dorul după o concepţie despre lume care să ajungă până la rădăcinile înseşi ale existenţei. Simţeam cum asupra sufletelor apasă un fel de a gândi care putea să aibă aerul că este ceva sigur, numai din cauză că se limita la ceea ce este în imediata apropiere a simţurilor umane. „Natura este întreaga lume”, acesta era modul de gândire despre care vorbesc. Oamenii credeau că trebuie să-l considere just; şi îşi înăbuşeau în suflet tot ceea ce le spunea că, totuşi, nu pot să-l considere just. În această lumină mi se înfăţişau multe dintre lucrurile care mă înconjurau pe atunci ca viaţă spirituală. Aceasta era perioada în care cartea mea, Filosofia libertăţii, al cărei conţinut, în esenţă, îl purtam de mult timp în mine, şi-a primit forma definitivă.
De îndată ce Filosofia libertăţii a văzut lumina tiparului, i-am trimis-o lui Eduard von Hartmann [Nota 139]. El a citit-o cu foarte multă atenţie, pentru că în curând am primit exemplarul citit de el, cu adnotări marginale amănunţite [Nota 140], de la început până la sfârşit. Printre altele, mi-a scris că ar fi trebuit să-i dau cărţii titlul: „Fenomenalismul teoriei cunoaşterii şi individualismul etic”. El înţelesese în mod cu totul greşit izvoarele ideilor şi ţelurile mele. El gândea asupra lumii senzoriale în felul lui Kant, chiar dacă îl modifica. El considera că această lume este efectul acţiunii exercitate de ceva real asupra sufletului, prin simţuri. După părerea sa, această realitate nu poate să intre niciodată în aria de percepţie pe care o poate cuprinde sufletul cu conştienţa. Ea rămâne în afara conştienţei. Numai prin deducţii logice ne putem face nişte idei ipotetice despre ele. Prin urmare, lumea senzorială nu este ceva care există în mod obiectiv, ci doar fenomenul subiectiv care nu are existenţă reală decât în suflet, atâta timp cât acesta o cuprinde cu conştienţa.
În cartea mea eu încercam să arăt că nu în spatele lumii senzoriale se află ceva necunoscut, ci că în ea este lumea spirituală. Iar în legătură cu lumea ideilor umane căutam să arăt că ea îşi are realitatea în această lume spirituală. Aşadar, conştienţei umane esenţa lumii sensibile îi rămâne ascunsă atât de mult timp, cât sufletul se percepe numai prin simţ. Când pe lângă percepţiile senzoriale omul trăieşte şi ideile, atunci conştienţa vieţuieşte lumea senzorială în fiinţialitatea ei obiectivă. Cunoaşterea nu este copierea unei fiinţialităţi, ci o transpunere a sufletului în această fiinţialitate. În interiorul conştienţei are loc trecerea de la lumea senzorială încă lipsită de realitate la realitatea ei. Aşa că lumea sensibilă este apariţie (fenomen) numai atâta vreme cât conştienţa nu a reuşit să-i dea de capăt.
Aşadar lumea sensibilă este în realitate lume spirituală; şi cu această lume spirituală cunoscută convieţuieşte sufletul, extinzându-şi conştienţa asupra ei. Ţelul procesului de cunoaştere este vieţuirea conştientă a lumii spirituale, în faţa privirii căreia totul se dizolvă devenind spirit.
Fenomenalismului eu îi opuneam lumea realităţii spirituale. Eduard von Hartmann credea că eu voiam să mă opresc în interiorul fenomenelor, renunţând să deduc apoi din ele o realitate obiectivă. Pentru el lucrurile se prezentau, deci, ca şi cum eu, prin felul meu de a gândi, aş condamna cunoaşterea umană să nu mai ajungă la absolut nicio realitate, ci să se mişte într-o lume aparentă, care îşi are realitatea numai în reprezentările sufletului (ca fenomene).
Aşa că încercării mele de a găsi spiritul prin extinderea conştienţei i-a fost opusă părerea că „spiritul” trăieşte, totuşi, numai în reprezentarea umană, în afara acesteia el putând fi doar gândit. Aceasta era, de fapt, concepţia epocii în care trebuia să-mi aduc Filosofia libertăţii. Pentru această concepţie, trăirea spiritului se chircea, devenind trăirea reprezentărilor umane. De la acestea nu putea fi găsită calea ce duce la o lume spirituală, reală (obiectivă).
Eu voiam să arăt că în trăirile subiective se aprinde lumina spiritualului obiectiv şi că acesta devine un conţinut adevărat al conştienţei. Eduard von Hartmann îmi obiecta că cel care vorbeşte de aşa ceva, rămâne între limita aparenţei senzoriale şi nu vorbeşte deloc de o realitate obiectivă.
Era de la sine înţeles că Eduard von Hartmann trebuia să găsească îndolenic şi „individualismul etic” de care vorbeam eu.
Fiindcă pe ce se întemeia acesta în Filosofia libertăţii? Eu vedeam în centrul vieţii sufleteşti umane o convieţuire desăvârşită a sufletului cu lumea spirituală. Şi încercasem să prezint lucrurile în aşa fel încât să dispară o presupusă dificultate, care îi deranja pe mulţi. Şi anume, se credea că, pentru a cunoaşte, sufletul sau „Eul“ trebuie să se deosebească de obiectul cunoaşterii, că adică nu are voie să se contopească cu el. Totuşi această deosebire este posibilă şi atunci când sufletul pendulează, ca să zicem aşa, între starea de contopire cu fiinţialitatea spirituală şi cugetarea, reflecţia asupra lui însuşi. Prin cufundarea în spiritul obiectiv, sufletul devine inconştient, dar prin cugetarea asupra lui însuşi el introduce în conştienţă ceea ce este perfect real.
Acuma, dacă e posibil ca individualitatea personală a omului să se cufunde în realitatea spirituală a lumii, în această realitate omul poate percepe şi lumea impulsurilor morale. Moralitatea primeşte un conţinut care se revelează din lumea spirituală în interiorul individualităţii umane; şi conştienţa extinsă înspre spiritual ajunge să perceapă ceea ce se revelează astfel. Ceea ce îl îndeamnă pe om la nişte fapte morale este revelarea lumii spirituale prin trăirea acestei lumi spirituale în suflet. Iar această trăire are loc în cadrul individualităţii personale a omului. Când omul, săvârşind o faptă morală, simte că intră în relaţie cu lumea spirituală, atunci el îşi trăieşte libertatea. Căci lumea spirituală acţionează în suflet nu ca o necesitate, ci în aşa fel încât omul trebuie să desfăşoare în libertate activitatea care-l face să primească spiritualul.
Primul ţel al cărţii mele Filosofia libertăţii era să dau de înţeles că lumea sensibilă este în realitate de esenţă spirituală şi că prin cunoaşterea adevărată a lumii sensibile, omul, ca fiinţă sufletească, lucrează şi trăieşte într-o realitate spirituală. Cel de-al doilea ţel era să caracterizez lumea morală ca pe o lume care-şi trage existenţa din această lume spirituală trăită de suflet şi care, prin aceasta, îl face pe om să se apropie de ea în libertate. În felul acesta entitatea morală a omului este căutată în contopirea lui absolut individuală cu implusurile etice ale lumii spirituale. Eu aveam sentimentul că prima parte a acestei Filosofii a libertăţii și cea de-a doua parte a ei se prezintă ca un organism spiritual, ca o adevărată unitate. Eduard von Hartmann considera că ele, ca fenomenalism al teoriei cunoaşterii şi ca individualism etic sunt alăturate arbitrar una alteia.
Forma pe care au luat-o ideile cărţii a fost determinată de dispoziţia mea sufletească din acea perioadă. Prin trăirea lumii spirituale, prin percepţie nemijlocită, natura mi se arăta a fi spirit; şi voiam să creez o ştiinţă naturală orientată spiritual. În autocunoaşterea prin percepţie a sufletului uman lumea morală pătrundea în el ca trăire absolut individuală a sa.
Izvorul din care am dat formă ideilor din cartea mea a fost trăirea în spirit. Ea este, în ultimă instanţă, descrierea unei antroposofii orientate spre natură şi spre locul omului în natură, cu entitatea lui morală individuală care-i este proprie.
Pentru mine, prin Filosofia libertăţii se despărţise de mine şi fusese trimis în lumea exterioară ceea ce prima perioadă de viaţă îmi ceruse, drept plăsmuire de idei, prin faptul că vieţuisem, din voia destinului, enigmele existenţei date de ştiinţele naturii. Calea pe care trebuia să o urmez în viitor nu mai putea fi acum decât căutarea unei forme pentru ideile prin care să redau lumea spirituală însăşi.
Cunoştinţele pe care omul le primeşte din exterior prin observaţie senzorială, fuseseră descrise de mine drept trăire spirituală antroposofică a sufletului uman. Dacă pe atunci n-am folosit încă termenul „antroposofie”, este pentru că sufletul meu căuta întotdeauna, la început, intuiţii şi aproape deloc terminologii. Aveam în faţă sarcina de crea idei care să poată exprima însăşi trăirea lumii spiritului de către sufletul omenesc.
Conţinutul acelei perioade din viaţa mea, care se întinde de la vârsta de 30 până la 40 de ani, este o continuă căutare interioară a formei sub care să-mi exprim ideile. Destinul a făcut ca pe atunci să am de cele mai multe ori o ocupaţie exterioară care nu corespundea vieţii mele interioare, în aşa fel încât să o poată exprima.
