E perioada în care am intrat în acel cerc al trăirilor mele spirituale în care a fost prezent Nietzsche [Nota 141].
Prima mea întâlnire cu scrierile lui Nietzsche a avut loc în anul 1889. Înainte nu citisem nici un rând scris de el. Cât priveşte conţinutul ideilor mele, aşa cum le-am exprimat în Filosofia libertăţii, ideile lui nu au exercitat nici o influenţă asupra acestora. I-am citit cărţile cu sentimentul că sunt atras de stilul pe care i-l formase legătura lui cu viaţa. Îi simţeam sufletul ca pe o fiinţă care se simţea obligată să asculte cu o atenţie înnăscută, dar pe care şi-o mai cultivase el însuşi, la tot ceea ce realizase viaţa spirituală a epocii sale, dar care gândea necontenit: dar ce mă priveşte pe mine această viaţă spirituală? Trebuie că există o altă lume în care eu aş putea trăi; în aceasta mă deranjează atâtea. Acest sentiment a făcut din el un critic înfocat al epocii sale; dar un critic pe care propria lui critică îl îmbolnăvea. Un critic ce trebuia să suporte boala şi care nu putea decât să viseze la sănătate, la sănătatea lui. La început a căutat căile prin care ar fi putut face din visul său de sănătate conţinutul vieţii sale; şi astfel el a încercat să viseze cu Richard Wagner, cu Schopenhauer, cu „pozitivismul” modern, ca şi cum ar fi vrut să facă în sufletul lui din vis o realitate. Într-o zi a descoperit că totul fusese vis. Şi atunci a început să caute energia proprie spiritului său, să caute realităţi. Nişte realităţi care trebuiau să fie „undeva”; el n-a găsit „căile” ce duc la aceste realităţi, ci numai doruri. Atunci dorurile au devenit în el realităţi. El a visat mai departe; dar forţa uriaşă a sufletului său a creat din vise nişte realităţi ale interiorului uman care, fără ponderea ce de multă vreme era proprie ideilor omeneşti, pluteau liber într-o dispoziţie sufletească entuziastă, într-o dispoziţie sufletească bucuroasă de spirit, dar atinsă cu vitregie de „spiritul epocii”.
Aşa îl simţeam pe Nietzsche. Mă captiva impresia de plutire în spaţiu, de imponderabilitate a ideilor sale. Găseam că acest caracter de imponderabilitate dăduse naştere în el unor idei care se asemănau cu acelea care se formaseră în mine însumi pe nişte căi cu totul diferite de ale sale.
Aşa că în 1895 am putut să scriu, în prefaţa la carte mea, Nietzsche – un luptător împotriva epocii sale: [Nota 142] „Deja în mica mea carte apărută în 1886 Teoria cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe este exprimat acelaşi mod de a gândi care există şi în câteva lucrări ale lui Nietzsche.” Ceea ce mă atrăgea în mod deosebit la Nietzsche era faptul că-l puteai citi fără a da de nimic care ar fi vrut să facă din cititor un „adept”. Puteam să simt cu o bucurie plină de dăruire luminile spiritului său; în acest sentiment mă simţeam cu desăvârşire liber; pentru că simţeam cum cuvintele lui ar fi izbucnit în râs dacă ar fi crezut că ele îmi cer să le aprob, aşa cum presupuneau la Haeckel sau Spencer.
Aşa că în cartea amintită am putut să-mi exprim relaţia cu Nietzsche prin cuvintele pe care el însuşi le-a scris pentru a-şi arăta poziţia faţă de Schopenhauer. „Mă număr printre acei cititori ai lui Nietzsche care, după ce au citit prima pagină scrisă de el, ştiu cu certitudine că le vor citi pe toate celelalte pagini şi că vor sorbi fiecare cuvânt pe care l-a spus. Încrederea mea în el a apărut imediat... Îl înţelegeam de parcă ar fi scris pentru mine, ca să mă exprim mai pe înţeles, dar nebuneşte şi fără pic de modestie.”
Cu puţin timp înainte de a începe să scriu această carte, într-o zi în Arhiva Goethe-Schiller şi-a făcut apariţia sora lui Nietzsche, Elisabeth Förster-Nietzsche [Nota 143]. Ea făcea pe atunci primii paşi pentru a întemeia o Arhivă Nietzsche şi dorea să afle cum era organizată Arhiva Goethe-Schiller. Curând după aceea a venit la Weimar şi Fritz Koegel [Nota 144], care se ocupa de editarea operelor lui Nietzsche, aşa că l-am cunoscut şi pe el.
Mai târziu am ajuns la conflicte mari cu d-na Elisabeth Förster-Nietzsche [Nota 145]. Pe atunci, însă, spiritul ei mobil, amabil şi-a atras din partea mea cea mai adâncă simpatie. Din cauza acestor conflicte eu am suferit nespus de mult; ele au fost provocate de o situaţie foarte încâlcită; am fost nevoit să mă apăr de nişte acuzaţii; ştiu că toate acestea au fost necesare şi mai ştiu că din această cauză în amintirea mea multe ore frumoase pe care le-am petrecut în Arhiva Nietzsche la Naumburg şi la Weimar sunt umbrite de un nor de amărăciune; totuşi, îi sunt recunoscător doamnei Förster-Nietzsche pentru faptul că, la prima dintre numeroasele vizite pe care i le-am făcut, m-a condus în camera lui Friedrich Nietzsche [Nota 146]. Aici era culcat pe o sofa cel a cărui minte se întunecase, cu fruntea lui nespus de frumoasă, o frunte de gânditor şi de artist în acelaşi timp. Erau primele ore ale după-amiezii. Aceşti ochi ce mai păreau însufleţiţi, deşi erau stinşi, nu mai percepeau decât o imagine a celor din jur care nu mai găsea drumul către suflet. Stăteai în faţa lui şi Nietzsche nu-şi dădea seama de acest lucru. Şi totuşi, ai fi putut crede că acest chip spiritualizat este expresia unui suflet care toată dimineaţa gândise şi acum voia să se odihnească puţin. O zguduire interioară de care mi-a fost cuprins sufletul a putut crede că se transformă în înţelegere faţă de geniul a cărui privire era îndreptată asupra mea, dar nu mă vedea. Pasivitatea acestei priviri, care a zăbovit mult asupra mea a declanşat înţelegerea propriei mele priviri, care a putut lăsa să se manifeste puterea sufletească a ochiului, fără ca altă privire să-i fi răspuns.
Sufletului meu i se înfăţişa această privelişte [Nota 147]: sufletul lui Nietzsche plutind parcă deasupra capului său, infinit de frumos în lumina sa spirituală; dăruit liber lumilor spirituale cărora le dusese dorul înainte de a se întuneca, dar pe care nu le găsise; încătuşat încă de trup, care ştie de suflet numai în măsura în care această lume mai reprezenta acel dor. Sufletul lui Nietzsche mai era aici; dar el nu mai putea ţine decât din exterior trupul care îl împiedica, atâta vreme cât mai era în el, să se dezvolte în lumina lui deplină.
Înainte îl citisem pe acel Nietzsche care scrisese; acum îl văzusem pe Nietzsche cel care purta în trupul lui idei din lumi spirituale îndepărtate şi care mai irizau în frumuseţe, deşi îşi pierduseră pe drum puterea originară de a lumina. Un suflet care adusese din vieţi pământeşti trecute o comoară de lumină-aur, dar pe care în această viaţă nu reuşise s-o facă să strălucească în deplina ei splendoare. Admirasem ceea ce Nietzsche scrisese; dar acum, în spatele admiraţiei mele, vedeam o imagine ce lumina puternic.
În ideile pe care le-am pus pe hârtie n-am putut decât să spun în cuvinte bâiguite conţinutul cărţii mele, Nietzsche – un luptător împotriva epocii sale. În faptul că această carte rămâne o sumă de cuvinte bâiguite se ascunde, totuşi, adevărul că ea mi-a fost inspirată de imaginea lui Nietzsche [Nota 148].
Pe urmă doamna Förster-Nietzsche m-a rugat să pun ordine în biblioteca lui Nietzsche. În acest fel am avut prilejul să petrec mai multe săptămâni în arhiva Nietzsche de la Naumburg. Cu această ocazie m-am apropiat foarte mult şi de Fritz Koegel. A fost o sarcină frumoasă aceea care mi-a pus în faţă cărţile pe care le citise Nietzsche. Spiritul lui trăia în impresiile pe care le făceau aceste cărţi. Un exemplar al unei cărţi de Emerson plină de notaţii marginale, purta toate urmele unui studiu plin de cea mai mare dăruire. Scrierile lui Guyau, cu acelaşi fel de urme. Cărţi pline de observaţii critice pasionate scrise de mâna lui. Un mare număr de notaţii marginale din care vezi ţâşnind mugurii ideilor sale.
Am putut vedea cum s-a născut o idee energic conturată din ultima sa perioadă de creaţie, citind observaţiile pe care le făcuse pe marginea principalei lucrări filosofice a lui Eugen Dühring [Nota 149]. Acolo Dühring construieşte ideea că ne-am putea imagina într-o clipă universul ca pe o combinaţie de particule elementare. Şi atunci viaţa lumii ar fi derularea tuturor combinaţiilor posibile ale acestora. Dacă aceste posibilităţi s-ar epuiza, totul ar trebui să reînceapă de la prima combinaţie şi totul s-ar repeta. Dacă aceasta ar fi realitatea, atunci totul ar trebui să se fi petrecut deja de nenumărate ori şi să se mai petreacă de nenumărate ori în viitor. Am ajunge astfel la ideea eternei repetări a aceloraşi stări ale Universului. Dühring respinge această idee ca imposibilă. Nietzsche o citeşte; rămâne cu o anumită impresie; ea lucrează mai departe în adâncurile sufletului său; şi prinde apoi formă în el drept ideea „eternei reîntoarceri” [Nota 150], care împreună cu ideea „supraomului” domină ultima sa perioadă de creaţie.
Am fost adânc emoţionat, ba chiar zguduit de impresia cu care am rămas mergând astfel pe urmele lecturilor lui Nietzsche. Pentru că vedeam ce abis exista între natura spirituală a lui Nietzsche şi acea a contemporanilor săi. Dühring, pozitivistul extremist, care respinge tot ceea ce nu-i apare ca produs al unei schematici orientate absolut raţional, matematic, experimental, găseşte absurdă idea „veşnicei reîntoarceri”, o menţionează numai pentru a arăta că este ceva imposibil: Nietzsche îşi însuşeşte această idee ca şi cum ar fi rezolvarea sa la enigma Universului, ca pe o intuiţie venită din adâncurile propriului său suflet.
Aşa stă Nietzsche în opoziţie cu multe dintre conţinuturile ideilor şi sentimentelor epocii sale care îl asaltau. El le primeşte în aşa fel încât suferă adânc din cauza lor şi, trecând prin suferinţe sufleteşti nespus de mari, creează conţinutul propriului său suflet. În aceasta constă tragismul creaţiei sale.
El a atins punctul culminant în momentul în care Nietzsche a notat ideile în care îşi schiţa ultima lucrare, Voinţa de putere (sau Reevaluarea tuturor valorilor). Nietzsche era predispus să scoată la suprafaţă din adâncurile sufletului său tot ceea ce gândea şi simţea într-un mod pur spiritual. Să creeze imaginea despre lume din viaţa spiritului la care ia parte sufletul, aceasta era direcţia sa de gândire. Dar imaginea pozitivistă a epocii sale, a epocii ştiinţei naturaliste, s-a revărsat asupra lui. În ea nu era conţinută decât lumea materială, lipsită de spirit. Ceea ce mai era gândit în sens spiritual în această imagine despre lume erau numai rămăşiţe ale unor moduri de a gândi mai vechi, care nu i se mai potriveau. Nietzsche, cu simţul lui nelimitat pentru adevăr, voia să stârpească toate acestea. Aşa se face că el a ajuns să împingă pozitivismul la extrem. Pentru Nietzsche, ideea unei lumi spirituale ascunse în spatele celei materiale ajunge să fie o minciună. Dar el nu putea să creeze decât pornind de la trăirile propriului său suflet. Putea crea aşa cum dobândeşte sens o creaţie adevărată numai dacă îşi reprezintă cu claritate, sub formă de idei, conţinutul lumii spirituale. Dar el nega acest conţinut. Concepţia despre lume a ştiinţelor naturii pusese atât de mare stăpânire pe sufletul său, încât el voia să-l creeze pe acesta pe cale spirituală. În Zarathustra sufletul său se avântă, liric, într-un zbor sufletesc dionisiac. Aici spiritualul urzeşte minunat, dar visează în minuni ale spiritului, despre un conţinut material al realităţii. Spiritul se pulverizează în desfăşurarea sa, deoarece nu se poate găsi pe sine, ci îşi poate vieţui doar reflexul visat al materialităţii, drept entitate aparentă a sa.
În perioada petrecută la Weimar, am trăit adeseori în sufletul meu natura spirituală a lui Nietzsche.
Această natură spirituală îşi avea locul ei în propria mea trăire spirituală. Această trăire spirituală a mea putea trăi împreună cu lupta lui Nietzsche, cu tragedia lui Nietzsche; ce importanţă mai aveau ideile pozitiviste formulate de Nietzsche.
Unii m-au considerat un „nietzscheean”, fiindcă puteam admira fără rezerve şi ceva opus orientării mele spirituale. Mă captiva felul în care spiritul se revela în Nietzsche; credeam că sunt aproape de el tocmai prin aceasta, căci el nu era aproape de nimeni, prin conţinutul gândurilor sale; el se întâlnea cu oamenii şi timpurile doar în vieţuirea căilor spiritului.
O vreme am avut relaţii foarte strânse cu cel ce edita operele lui Nietzsche, Fritz Koegel. Am analizat amândoi amănunţit multe dintre problemele legate de editarea operelor lui Nietzsche. N-am avut niciodată o poziţie oficială în arhiva Nietzsche şi nici la editarea operei lui Nietzsche. În momentul în care doamna Förster-Nietzsche a vrut să-mi ofere o astfel de poziţie, tocmai acest lucru a dus la conflictele cu Fritz Koegel, care au făcut imposibilă pe mai departe orice legătură cu arhiva Nietzsche.
Relaţia mea cu Arhiva Nietzsche [Nota 151] a reprezentat în viaţa mea de la Weimar un episod plin de impulsuri puternice, stimulatoare, care mi-a adus în cele din urmă multă suferinţă, când această relaţie s-a destrămat.
Prin faptul că m-am ocupat în mod aprofundat de Nietzsche, am rămas cu o concepţie bine definită despre personalitatea lui, al cărui destin fusese acela de a simţi în mod tragic epoca ştiinţelor naturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi să iasă zdrobit din contactul cu ea. El a căutat în această epocă, dar nu a putut găsi nimic în ea. Pentru mine trăirile avute cu el mi-au întărit convingerea că orice cercetare pe calea rezultatelor date de ştiinţele naturii trebuie să găsească esenţialul nu în ele, ci prin ele în spirit.
Aşa că tocmai prin opera lui Nietzsche problema ştiinţelor naturii s-a înfăţişat sufletului meu într-o formă nouă. Aveam în orizontul meu spiritual pe Goethe şi pe Nietzsche. Goethe cu energicul său simţ al realităţii, îndreptat spre fiinţele şi procesele din natură. El voia să rămână în natură. S-a mulţumit cu perceperea pură a formelor vegetale, animale şi umane. Dar, mişcându-se cu sufletul în acestea, el a ajuns peste tot la spirit. El a găsit spiritul care lucrează în materie. Dar n-a vrut să înainteze până la perceperea spiritului care trăieşte şi lucrează în sine însuşi. Goethe a elaborat o cunoaştere a naturii „conformă cu ritul”. Dar s-a oprit în faţa unei cunoaşteri pure a spiritului, pentru a nu pierde realitatea.
Nietzsche a pornit de la perceperea spiritului în forma mitică. Apollo şi Dionysos erau entităţi spirituale pe care el le vieţuia. Istoria spirituală a omenirii îi apărea drept o colaborare sau o luptă dintre Apollo şi Dionysos [Nota 152]. Dar el n-a ajuns decât la reprezentarea mitică a unor asemenea entităţi spirituale. N-a reuşit să vadă entităţi spirituale reale. De la mitul despre spirit a ajuns la natură. În sufletul lui Nietzsche Apollo reprezintă materia după modelul ştiinţelor naturii; Dionysos acţiona ca forţele naturii. Dar frumuseţea lui Apollo se întuneca; emoţia cosmică a lui Dionysos era paralizată de legitatea naturii.
Goethe a găsit spiritul în realitatea naturală. Nietzsche a pierdut mitul spiritului în natura viselor în care trăia.
Eu mă aflam între aceşti doi poli opuşi. Trăirile sufleteşti pe care le-am exprimat în cartea Nietzsche – un luptător împotriva epocii sale nu şi-au găsit o continuare imediată; în schimb, în ultima parte a şederii mele la Weimar Goethe a ajuns din nou în centrul preocupărilor mele. Eu voiam să caracterizez drumul pe care îl parcursese omenirea până la Goethe în încercările ei de a-şi forma o concepţie despre lume, spre a arăta apoi concepţia lui Goethe aşa cum a rezultat ea. Am încercat să fac acest lucru în cartea Concepţia despre lume a lui Goethe [Nota 153], apărută în anul 1897.
Am vrut să arăt acolo că, prin cunoaşterea pură a naturii, Goethe, oriunde priveşte, vede străfulgerând spiritul; dar nu am atins deloc atitudinea lui Goethe faţă de spiritul însuşi. Voisem să caracterizez acea parte a concepţiei despre lume a lui Goethe care trăieşte într-o concepţie despre natură „conform cu spiritul”.
Am reflectat mult la ideile lui Nietzsche despre „veşnica reîntoarcere” şi despre „supraom”. Fiindcă în ele se oglindeşte ceea ce a putut simţi în legătură cu evoluţia omenirii şi cu esenţa omului o personalitate pe care ideile rigide ale ştiinţelor naturii de la sfârşitul secolului al XIX-lea o împiedicau să perceapă lumea spirituală. Nietzsche vedea evoluţia omenirii în aşa fel încât ceea ce se întâmplă într-un anumit moment s-a întâmplat deja de nenumărate ori exact sub aceeaşi formă şi se va mai întâmpla de nenumărate ori în viitor. Structura atomistă a Universului face ca momentul prezent să apară sub forma unei anumite combinaţii de entităţi infinitezimale; după ea urmează alta, iar apoi iarăşi alta; şi când toate combinaţiile posibile s-au epuizat total, reapare prima. O viaţă de om, cu toate detaliile ei, a existat de nenumărate ori; ea se va reîntoarce de nenumărate ori cu toate aceste detalii.
În subconştientul lui Nietzsche mijeau „vieţile pământeşti repetate”. Acestea poartă viaţa umană de-a lungul evoluţiei omenirii prin etape în cursul căror destinul nu-l duce pe om pe căile spirituale la repetarea aceloraşi trăiri, ci îl face să parcurgă drumul prin Cosmos în forme foarte variate. Nietzsche era încătuşat de lanţurile concepţiei naturalist-ştiinţifice. În faţa sufletului său s-a proiectat ceea ce ea putea să facă din ideea vieţilor pământeşti repetate. Şi el a trăit aceasta. Fiindcă el a simţit viaţa sa drept una tragică, plină de experienţe dureroase, zdrobită de suferinţă. Să mai îndure această viaţă încă de nenumărate ori – iată ce stătea în faţa sufletului său, în locul perspectivei experienţelor eliberatoare pe care o viaţă atât de tragică trebuie să le facă în cursul vieţilor viitoare.
Şi Nietzsche a simţit că în omul care se vieţuieşte într-o existenţă pământească, se revelează un altul – un „supraom”, care nu poate plăsmui prin propriile lui fapte, în existenţa pământească trupească, decât nişte fragmente ale vieţii sale totale. Ideea evoluţionistă a ştiinţelor naturii nu i-a permis să vadă că acest „supraom” este fiinţa spirituală care lucrează în realitatea fizică – materială, ci l-a făcut să vadă în el ceva care se formează numai printr-o evoluţie pur naturală. Aşa cum din animal a apărut, prin evoluţie, omul, din om se va dezvolta „supraomul”. Concepţia naturalistă i-a răpit lui Nietzsche posibilitatea de a vedea „omul spiritual” din „omul natural” şi l-a orbit cu ideea unui om natural superior.
Ceea ce Nietzsche a trăit în acest sens, s-a înfăţişat sufletului meu în modul cel mai viu în vara anului 1896. Fritz Koegel îmi dăduse spre revizuire culegerea întocmită de el a aforismelor lui Nietzsche pe tema „veşnicei reîntoarceri”. Ceea ce am gândit atunci despre felul cum s-au născut ideile lui Nietzsche, a apărut în 1900 sub forma unui articol publicat în „Magazin für Literatur”. În câteva fraze ale acestui articol am redat trăirile pe care le-am avut în 1896 în legătură cu Nietzsche şi cu ştiinţele naturii. Voi repeta aici aceste gânduri ale mele de atunci [Nota 154], fără tonul polemic în care erau îmbrăcate în acele momente.
„Nu încape nici o îndoială că Nietzsche a pus pe hârtie aceste aforisme într-o succesiune liberă... Mai am şi azi convingerea pe care mi-am exprimat-o atunci: că Nietzsche a conceput această idee citind Eugen Dühring, Cursul de filosofie drept concepţie ştiinţifică riguroasă despre lume şi modelarea vieţii (Leipzig, 1875). La pag. 84 a cărţii această idee este clar formulată, numai că acolo ea este combătută cu aceeaşi energie cu care Nietzsche o susţine. Cartea există în biblioteca lui Nietzsche. După cum o dovedesc numeroasele însemnări marginale, el a citit-o cu înfrigurare... Dühring spune: „De aceea, cauza logică mai adâncă a oricărei vieţi conştiente cere, în cel mai strict sens al cuvântului, ca formele să fie neepuizabile. Este posibilă oare această infinitate din care să se nască forme mereu noi? Simplul număr de particule materiale şi de elemente energetice ar exclude deja acumularea infinită de combinaţii, dacă mediul permanent al spaţiului şi al timpului nu ar garanta posibilitatea unor variaţii nelimitate. Din ceea ce este numărabil nu poate rezulta decât un număr limitat de combinaţii. Dar din ceea ce, conform cu esenţa sa, nici nu poate fi conceput ca ceva numărabil fără a se ajunge la contradicţie, trebuie să rezulte şi mulţime nelimitată de situaţii şi raporturi. Această infinitate pe care noi o presupunem, când vorbim de soarta formelor pe care le ia Universul, este compatibilă cu orice fel de evoluţie şi chiar cu apariţia unui interval de aşteptare (în care totul se apropie) sau de deplină egalitate cu sine însuşi (subl. mea), dar nu cu încetarea oricărei transformări. Cine vrea să cultive ideea unei existenţe corespunzătoare cu starea originară, să-şi aducă aminte că evoluţia în timp nu are decât o singură direcţie reală, iar cauzalitatea este în concordanţă cu această direcţie. Este mai uşor să tragi cu buretele peste deosebiri decât să le reţii şi de aceea cere mai puţină osteneală, trecând peste prăpastie, să-ţi imaginezi sfârşitul în analogie cu începutul. Să ne ferim, totuşi, de asemenea judecăţi pripite şi superficiale; pentru că existenţa Universului o dată dată, nu este un episod indiferent dintre două stări nocturne, ci singura temelie sigură şi luminoasă de pe care ne luăm concluziile şi anticipaţiile...” Dühring mai găseşte că o repetare continuă a stărilor n-are nici un farmec pentru viaţă... El spune: „Acuma se înţelege de la sine că principiile farmecului vieţii nu sunt compatibile cu veşnica repetare a aceloraşi forme”...
Concepţia naturalist-ştiinţifică îl duce pe Nietzsche la o concluzie în faţa căreia Dühring se înfioară, fiindcă o priveşte din punct de vedere matematic şi din cauza imaginii îngrozitoare despre viaţă pe care ea o impune.
În articolul meu scriu mai departe: „...Dacă presupunem că este posibil un număr comensurabil de combinaţii ale particulelor materiale şi ale elementelor energetice, ajungem la ideea lui Nietzsche despre «veşnica reîntorcere». În aforismul 203 (vol. XII în ediţia lui Koegel) şi aforismul 22 (în lucrarea lui Horneffer: Teoria nietzscheană a eternei reîntoarceri) nu avem altceva decât apărarea unei contra-idei luate din concepţia lui Dühring: Cantitatea de forţă universală este determinată [Nota 155], nu «infinită»: să ne ferim de asemenea divagaţii noţionale! Prin urmare, numărul de situaţii, schimbări, combinaţii şi evoluţii ale acestei forţe este, ce-i drept, imens şi practic „nemăsurabil”, dar în orice caz limitat şi nu infinit, adică: forţa este veşnic egală şi veşnic în acţiune: – Până în acest moment s-a scurs deja un infinit, adică toate evoluţiile posibile trebuie să fi avut loc deja. Prin urmare, evoluţia care are loc în momentul de faţă trebuie că este o repetare şi tot aşa cea care i-a dat naştere şi cea care se naşte acum din ea şi tot aşa mereu, în trecut ca şi în viitor! Totul a existat de nenumărate ori în măsura în care starea generală a tuturor forţelor se reîntoarce...” Şi sentimentul pe care Nietzsche l-a avut în faţa acestei idei este exact contrariul a ceea ce a simţit Dühring în legătură cu ea. Pentru Nietzsche această idee este formula supremă de afirmare a vieţii. Aforismul 43 (la Horneffer, 234 în ediţia lui Koegel) sună aşa: „Istoria viitoare [Nota 156]: această idee va învinge tot mai mult – şi cei care nu cred în ea, aceia, potrivit cu natura lor, vor trebui să dispară în cele din urmă! Numai cei care consideră că existenţa lor se poate repeta veşnic, vor rămâne: dar printre aceştia este posibilă o stare la care n-a ajuns nici un utopic!” Se poate face dovada că multe dintre ideile lui Nietzsche au apărut în acelaşi fel ca şi ideea veşnicei reîntoarceri. Nietzsche a format contra-ideea unei idei oarecare. În cele din urmă aceeaşi tendinţă l-a făcut să-şi scrie principala operă: Reevaluarea tuturor valorilor.
Pentru mine era clar pe atunci: cu anumite idei ale sale care ţinteau în subconştient către lumea spirituală, Nietzsche era prizonierul concepţiei naturalist-ştiinţifice. De aceea, eu respingeam cu tărie interpretarea mistică a ideii sale „despre veşnica reîntoarcere”. Şi eram de acord cu Peter Gast, care, în ediţia operelor lui Nietzsche scoasă de el, scrie: „Teoria epuizabilităţii trebuie înţeleasă în mod pur mecanic, deci ca repetare a combinaţiilor moleculare cosmice”. Nietzsche credea că trebuie să scoată o idee supremă din adâncul concepţiei naturalist-ştiinţifice. Acesta a fost felul în care a trebuit să sufere din cauza epocii sale.
Aşa mi se înfăţişa, în 1896, văzând sufletul lui Nietzsche, ceea ce trebuia să sufere un om – căutător al spiritului – din cauza concepţiei naturalist-ştiiinţfice de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
