Există un frumos cuvânt al lui Hegel [Nota 2]: Cugetarea cea mai profundă este legată de făptura lui Christos, cel istoric și exterior. Și măreția religiei creștine constă în aceea că ea, se potrivește fiecărei trepte de cultură. Poate fi înțeleasă de către conștiința cea mai naivă și este în același timp o chemare spre cea mai adâncă înțelepciune.
Faptul că religia creștină este inteligibilă pentru fiecare treaptă a conștienței, l-a arătat din plin istoria dezvoltării ei. Că ea cheamă la pătrunderea în cele mai adânci învățături de înțelepciune ale omenirii în, asta trebuie arătat de curentul spiritual teosofic, sau știința spirituală, dacă aceasta își înțelege menirea. Teosofia nu este o religie ci un instrument pentru înțelegerea religiilor. Ea este, față de documentele religioase, cam în același raport în care se află știința matematică față de documentele originare care au apărut ca manuale de matematică. Poți înțelege matematica prin propriile-ți puteri spirituale, poți înțelege legile spațiului fără a ține seamă de acea veche carte [Nota 3]. Când ai înțeles-o însă și ai asimilat învățăturile geometriei, vei prețui cu atât mai mult această veche carte, care a pus pentru prima oară aceste legi în fața spiritului uman. Așa e cu teosofia. Izvoarele ei nu se găsesc în documente. Izvoarele ei sunt în lumile spirituale reale; acolo trebuie să le găsești și să le cuprinzi, în timp ce îți dezvolți propriile forțe spirituale, așa cum pricepi matematica străduindu-te să-ți dezvolți propriile puteri intelectuale. Intelectul nostru, care servește la sesizarea legilor lumii senzoriale, este purtat de un organ, creierul. Pentru sesizarea legilor lumilor spirituale avem, deasemenea, nevoie de organe corespunzătoare. Cum s-au dezvoltat organele noastre fizice?
Prin aceea că asupra lor au lucrat forțe exterioare: forțele soarelui, forțele sunetului. Așa a apărut ochiul, așa a apărut urechea ‒ din organe insensibile și neutre care, la început, nu îngăduiau lumii senzoriale să pătrundă ci doar cu încetul i s-au deschis. Așa se vor deschide și organele noastre spirituale, dacă asupra lor lucrează forțele corespunzătoare.
Care sunt deci forțele ce se năpustesc asupra organelor noastre spirituale, deocamdată insensibile? Asupra corpului astral al omului actual se abat peste zi forțe care-i stăvilesc dezvoltarea, care anihilează și organe ca acelea pe care le avea înainte, în timpurile în care conștiența clară de zi încă nu i se deschisese. Înainte omul percepea nemijlocit impresii astrale. Mediul îi vorbea prin imagini, prin forme de expresie a lumii astrale. Tablouri vii, structurate în sine, culori, pluteau liber prin spațiu, ca expresie a plăcerii și a neplăcerii, a simpatiei și a antipatiei. Apoi aceste culori se așezau oarecum în jurul suprafeței lucrurilor, obiectele căpătau contururi definite. Aceasta se petrecea pe vremea când trupul fizic al omului devenea tot mai solid și mai structurat. Când ochii săi se deschiseră pe deplin luminii fizice, când vălul Mayei se așeză în fața lumii spirituale, trupul astral al omului primi impresiile mediului pe calea ocolită a trupului fizic și eteric, el le comunica apoi eului, de unde pătrundeau în conștiența omului. El era astfel necontenit solicitat, era mereu activ. Dar forțele care lucrau asupra lui nu erau forțe plastice, formatoare, corespunzătoare naturii sale. Erau forțe care-l istoveau, îl omorau, pentru a trezi conștiența eului. Doar noaptea, când se cufunda în lumea ritmic-spirituală omogenă lui, se întărea din nou și putea transmite din nou forțe noi trupurilor fizic și eteric. Din conflictul impresiilor, din anihilarea organelor astrale care înainte acționau inconștient în om, se născuse viața eului individual, conștiența de eu. Din viață moarte, din moarte viață. Cercul șarpelui era închis. Acum trebuia ca din această conștiență trezită a eului să iasă forțele care să aprindă iarăși viața în resturile mortificate ale organelor astrale anterioare, să le formeze plastic.
Spre acest țel se mișcă omenirea, într-acolo este condusă prin învățătorii săi, prin călăuzitorii săi, marii inițiați, al căror simbol și este șarpele. Este o educație înspre libertate, de aceea de durată, grea. Marii inițiați ar putea să-și ușureze atât sarcina lor, cât și a oamenilor, dacă ar prelucra corpul astral noaptea, când acesta e liber, în așa fel încât în el să imprime organele astrale; ar acționa deci asupra lui din afară. Dar aceasta ar fi o acțiune în timpul conștienței de vis a omului, o intervenție în sfera libertății lui. Principiul cel mai înalt al omului, voința, nu s-ar dezvolta niciodată. Omul este condus progresiv. A existat o inițiere în înțelepciune, o alta în sentiment, o alta în voință. Autenticul creștinism este o înmănunchere a tuturor treptelor de inițiere. Inițierea antichității era prevenirea, pregătirea. Lent și treptat s-a emancipat noul om de inițiatorul, de gurul său. Inițierea se petrecea la început în deplină conștiență de transă, dar înarmată cu mijloacele de a întipări în trupul fizic amintirea despre ceea ce se petrecuse în afara trupului fizic. De aici necesitatea de a desprinde și trupul eteric, purtătorul memoriei, împreună cu cel astral. Amândouă se cufundau în marea înțelepciunii, în Mahadeva, în lumina lui Osiris. Această inițiere avea loc în cea mai mare taină, în totală recluziune. Nici o adiere a lumii din afară nu era îngăduit să pătrundă până acolo. Omul era ca mort pentru viața exterioară, delicații germeni erau cultivați la adăpost de lumina orbitoare a zilei.
Inițierea ieși apoi din întunericul Misteriilor în lumina cea mai strălucitoare a zilei. Într-o personalitate mare, uriașă, purtătoarea celui mai înalt principiu unificator, a Cuvântului care-L exprimă pe Tatăl Cel Ascuns ca manifestare a Lui, și care prin adoptarea figurii umane a devenit Fiul Omului și a putut deveni reprezentantul întregii umanități, legătura unificatoare a tuturor eurilor: în Christos, Spiritul Vieții și Veșnicul Unificator s-a petrecut istoric, ‒ și în același timp simbolic ‒, inițierea întregii omeniri pe treapta sentimentului, a trăirii în sentiment. Acest eveniment a fost de o forță așa încât a putut să acționeze ulterior în fiecare ins care a trăit după el până în corpul fizic, până în urmele rănilor și în dureri străpungătoare. Și toate adâncurile afectivității fură zguduite. Se născu o intensitate a trăirii care nu se mai străbătuse niciodată omenirea în valuri atât de puternice. În inițierea de pe cruce a iubirii dumnezeiești avusese loc jertfirea Eului pentru toți. Sângele, expresia fizică a Eului cursese din iubire pentru omenire și a acționat în așa fel încât mii de oameni se îmbulziră la această inițiere, la această moarte, și își lăsară sângele să curgă din dragoste și entuziasm pentru omenire. Niciodată nu s-a subliniat îndeajuns cât sânge a curs pe calea aceasta; și oamenii nu sunt conștienți de aceasta nici chiar în cercurile teosofice. Dar valurile de entuziasm care au coborât și s-au înălțat în acest sânge dăruit și-au îndeplinit menirea. Au devenit puternice surse de impulsuri. Au maturizat omul în vederea inițierii voinței.
Iar aceasta este moștenirea lui Christos.
