În cursul acestor conferințe am folosit adeseori ocaziile care mi s-au oferit pentru a sublinia cum concepția teosofică despre lume nu ne îndepărtează de la activitatea în lumea sensibilă, pe tărâmul nemijlocit rezervat omului, că ea nu ne înalță în cine știe ce regiuni fantastice, iluzorii, așa cum atât de des susțin adversarii acestei concepții despre lume. Am spus-o de atâtea și atâtea ori. Dar azi, când vrem să pășim cu studierea noțiunilor fundamentale ale teosofiei în acea lume prin care trebuie să cutreiere ființa umană în perioada dintre moarte și o nouă naștere, e necesar să mai subliniem încă o dată, în mod cu totul special, acest lucru; pentru că adversarii concepției teosofice despre lume vor fi prea ușor înclinați să declare că tot ceea ce descriu eu despre această regiune este ceva imaginar, ceva absolut fantezist. Și totuși, tocmai în aceste lumi care sunt situate deasupra lumii sensibile, în aceste regiuni suprasensibile va recunoaște acela care e în stare să privească mai adânc în natura lucrurilor esența propriu-zisă, adevăratul temei al tuturor realităților lumii. După cum nimeni nu poate construi o mașină cu aburi dacă nu cunoaște esența aburilor, tot așa, nimeni nu e în stare să înțeleagă și să explice ceea ce se petrece de jur împrejurul, în fața organelor noastre de simț, dacă nu cunoaște esența sufletului și a spiritului. Cauzele lucrurilor și fenomenelor din lumea fizică se află în suprasensibil, în suprafizic. Pe cât este de adevărat că noi ne înălțăm în regiunile superioare ale existenței, tot pe atât de adevărat este că noi căutăm să înțelegem această esență suprasensibilă pentru a putea acționa în lumea fizică. Este necesar să înțelegem esența suprasensibilului, pentru a-l introduce în lumea noastră sensibilă. Spuneam că acest lucru trebuie subliniat în mod deosebit acum, când pășim în niște regiuni care sunt total inaccesibile ochiului fizic. Pentru observația sensibilă, ființa umană este moartă din momentul când sufletesc-spiritualul s-a detașat de entitatea fizică. Nici un ochi și nici o ureche nu ne poate da de știre care e soarta omului în acea perioadă în care, după moarte, el se pregătește pentru o nouă încarnare.
De această soartă dintre moarte și o nouă naștere vrem să ne ocupăm acum. În acest scop, ne vom adânci în cercetarea celor două regiuni ale existenței noastre, care fac parte din viața noastră exact la fel ca Soarele și Luna și toate lucrurile ce există pe Pământul nostru. Numai că omul înzestrat doar cu simțurile fizice nu știe nimic despre aceste regiuni superioare. El trăiește în ele; dar a trăi într-o anumită lume și a ști ceva despre ea sunt două lucruri total diferite. Foarte frumos a spus în repetate rânduri filosoful german Lotze [Nota 22] și, de asemenea, poetul-filosof Hamerling [Nota 23], că dacă omul ar fi lipsit de ochi și urechi, întreaga lume care se află în jurul nostru, care se înfățișează sub formă de sunete și culori, ar fi întunecată și mută pentru el. Lumea strălucește în diferite culori și răsună în diferite tonuri numai datorită faptului că noi avem organe fizice corespunzătoare. În legătură cu această lume trebuie spus că noi cunoaștem din ea doar atâta cât ne este accesibil prin organele noastre de simț.
De curând a apărut o carte interesantă, despre viața sufletească a unei femei – Helen Keller [Nota 24] –, care la vârsta de un an și jumătate a orbit și a devenit surdo-mută, reușind totuși să dezvolte o viață sufletească deschisă unor orizonturi foarte largi și care poate fi calificată chiar drept genială. Încercați să vă imaginați în mod limpede cum trebuie să-i apară unui astfel de om lumea, care pentru alții strălucește în culori și e plină de sunete, și încercați să vă imaginați apoi cu ce strălucire îl întâmpină pe un orb din naștere care a fost operat aceeași lume care înainte fusese lipsită de culoare și lumină și cât de îmbogățită cu noi însușiri îi va apărea ea; ne vom fi făcut astfel o imagine despre acel om care se trezește de la percepția sensibilă la percepția spirituală, pe care operația l-a scos din întuneric spre lumină. Deasupra lumii obișnuite se află o lume sufletească și ea este o realitate pentru aceia al căror ochi spiritual s-a deschis. În literatura teosofică, această lume mai e numită și lume astrală. S-au adus multe obiecții împotriva expresiei de „lume astrală”, pentru că s-a crezut că e vorba de revirimentul unei prejudecăți din Evul Mediu. Dar nu degeaba o numesc lume astrală aceia care au posibilitatea de a privi în sfera sufletescului. Fiindcă, exact așa cum culorile și sunetele se înfățișează simțurilor fizice, în această lume apar ca realități adevărate în primul rând toate acele fenomene pe care noi le cuprindem în cuvintele: pofte, instincte, pasiuni, porniri, dorințe și sentimente. După cum digeră, vede și aude, tot astfel omul dorește, are pasiuni, are sentimente. El trăiește în lumea pasiunilor, a pornirilor și poftelor, a sentimentelor și dorințelor, așa cum trăiește, pe de altă parte, în lumea fizică. Și întocmai cum ochiul fizic, dând de un alt om, vede însușirile fizice ale acestuia, tot astfel ochiul spiritual deschis vede mulțimea însușirilor sufletești existente în om. Exact la fel cum simțurile fizice pot deosebi electricitatea de lumină sau lumina de căldură, tot astfel ochiul sufletesc deschis poate face deosebire între o pornire, o poftă care există în sufletul altuia, și sentimentul iubirii, al dăruirii, sentimentul evlaviei religioase. După cum căldura și lumina sunt două lucruri diferite, tot astfel sunt diferite, în lumea sufletească, iubirea și evlavia religioasă. Și aceste însușiri au fost numite astrale din cauză că pentru ochiul sufletesc deschis ele strălucesc în nuanțele astralului.
Aici e necesar să intercalez câteva reprezentări oculte. Prin reprezentări oculte înțelegem acele reprezentări care se referă la suprasensibil, pe care le pot avea numai cei ale căror organe de simț spirituale și sufletești sunt deschise. Nimic nu e cu totul ascuns. Dorințele, poftele și pasiunile sunt ascunse numai pentru cei ale căror organe sufletești nu sunt deschise. Cu ajutorul organelor noastre sufletești putem distinge însușirile din lumea sufletească pe care omul le are în el. După cum el ne întâmpină având o anumită fizionomie, tot astfel orice om ne întâmpină având o anumită fizionomie sufletească. Și așa cum are un corp fizic, tot astfel el posedă și un corp ce strălucește în lumina astrală, un corp care e mai mare decât corpul său fizic și în care e învăluit, ca într-un nor de lumină ce strălucește și licărește în cele mai diferite culori. Folosesc în mod intenționat amândouă aceste cuvinte, fiindcă fiecare denumește altceva. Dintre însușirile care se referă la gânduri și idei, pe unele le vezi strălucind, pe altele numai licărind. Iar sentimentele, pasiunile, dorințele și instinctele ne apar la fel cum în cazul electricității vedem polul înconjurat de o lumină licăritoare; acest nor de lumină, invizibil pentru ochiul obișnuit, dar vizibil pentru acela al clarvăzătorului, e numit aură umană. Ea conține tot ceea ce eu am desemnat drept însușiri sufletești. Putem distinge cu exactitate între acele însușiri pe care sufletul le are din cauză că înclină spre lumea sensibilă, din cauză că se cramponează de lucrurile lumii senzoriale, între poftele ce se nasc din cauză că omul dorește lucruri ce aparțin lumii sensibile, și ceea ce e legat de dăruirea altruistă, de sentimentele de iubire și evlavie. Dacă aura e împânzită de sentimentele ce-și au originea în instinctele inferioare, care sunt legate de viața materială, acest lucru face ca sufletul să fie traversat de curenți de diferite forme, de fulgere sau alte figuri, în culori sângerii sau roșiatic-portocalii sau roșiatic-gălbui, pe când tot ceea ce e legat de sentimente nobile, de pasiuni nobile, cum sunt entuziasmul, evlavia, iubirea, apar în aura omului în minunate nuanțe verzui, verzui-albastre, albastru-violete sau violet-roșiatice. Așa că sufletul omului arată, pe de-o parte, realitățile materiale, dorește arzător realitățile materiale, se cramponează de ele, iar pe de altă parte acest suflet e înzestrat cu polul opus, prin care se înalță spre ceea ce e nobil și e străbătut în permanență de curenți și înflăcărat de focul a ceea ce e nobil. Între aceste două însușiri se împarte viața sufletului. Cei care trăiesc în culorile verde, albastru, violet au trecut prin multe reîncarnări, pentru a dobândi aceste însușiri mai nobile. Fiindcă inițial sufletul e înzestrat cu însușirile inferioare, cu porniri, pofte, pasiuni, instincte. El trebuie să le aibă, fiindcă dacă sufletul n-ar avea ceea ce în filosofia ocultă se numește dorința după cele fizice, el nu ar ajunge să acționeze în lumea sensibilă. Dacă omul acționează în lumea sensibilă, dacă-și adună bunuri și averi, dacă-și formează din materialele lumii sensibile unelte pentru viața lui, aceasta se întâmplă din cauză că omul are pofte legate de viața senzorială. La început, pentru sufletul încă neevoluat, în vremurile când trece prin cele dintâi încarnări ale sale, aceste pofte sunt, de fapt, unicul principiu care-l face să acționeze. Sufletul tânăr se simte îndemnat să acționeze numai sub influența lor. Când apoi sufletul trece prin multe încarnări, el se avântă din ce în ce mai sus și nu mai acționează mânat de pofte, ci din cauză că știe, că vrea să se dăruiască și că iubește. În acest fel înaintează sufletul, de-a lungul pelerinajului său prin lume, de la dorința inferioară la iubire. Sufletul care are asemenea dorințe este legat de corporalitatea senzorială. Acela însă care iubește, se lasă pătruns de spirit, se supune spiritului, împlinește porunca spiritului. Aceasta este deosebirea dintre suflete, după vârsta lor. Sufletele tinere sunt acelea care au pofte, sufletele mature sunt acelea care iubesc, adică acelea care lasă ca spiritul să acționeze în ele. În lumea sufletelor sau astrală vedem acest corp sufletesc al omului strălucind în diferitele lui însușiri și putem distinge astfel gradul de maturitate pe care l-a atins un suflet uman. Toate însușirile pe care le putem observa la corpul sufletesc își au originea în faptul că se dăruiește realităților sensibile sau spiritualului.
Vom înțelege acum și ce înseamnă, de fapt, „a muri”. Ne propunem să căutăm, să înțelegem noțiunea de moarte, cu ajutorul acestei idei la care tocmai am ajuns. Ce se întâmplă imediat după ce moare omul? Ceea ce până acum, în corpul său fizic, nu s-a supus doar legilor fizice, ci a ascultat și de legile sufletești – mâna care s-a mișcat după cum i-au dictat sentimentele de care a fost sufletul străbătut, privirea care a privit afară înspre lume pentru că a avut drept suport însușirile spirituale din suflet, fizionomia care s-a schimbat mereu potrivit cu mișcările sufletului –, tot ceea ce, în timpul vieții, s-a supus astfel sufletului, după ce viața moare, își urmează propriile sale căi. Trupul omului, în măsura în care el este o asociere de forțe fizice și chimice, nu se mai supune impulsurilor sufletești, ci forțelor fizice ale lumii, care de acum au pus stăpânire pe el. De acum înainte, el aparține lumii fizice exterioare și nimeni dintre cei care s-au ocupat numai de aceasta nu are vreun drept să afirme că sufletesc-spiritualul care a ținut până acum în stăpânirea sa trupul, a dispărut, fiindcă acum sufletesc-spiritualul nu mai e accesibil decât ochiului deschis al clarvăzătorului. Din ultimele conferințe care se vor ocupa de noțiunile fundamentale ale teosofiei, vom afla în ce fel poate omul să-și deschidă încă din această viață ochiul care poate privi viața interioară și să devină prin aceasta el însuși conștient de cele ce v-am povestit aici. Dar de la bun început vă veți da seama că soarta pe care o are spiritul după moarte nu poate fi înțeleasă decât dacă o studiem din punctul de vedere al suprasensibilului. Cineva care se ocupă numai de științele naturii nu e chemat să realizeze ceva în legătură cu spiritualul. Omul a fost înzestrat cu niște forțe chimico-fiziologice. Pe acestea nu mai trebuie să le stăpânească după moarte, acum „corpul” lui nu mai este decât un corp sufletesc. Dorințele, poftele, pasiunile, iubirea, entuziasmul și evlavia care au trăit în el, toate acestea n-au fost, desigur, legate de legile chimico-fizice, ci mai degrabă le-au atras pe acestea în sfera lor de influență. După moarte, sufletul există, așa cum a existat înainte, doar că acum nu mai e întrețesut cu corpul fizic. Dacă în timpul vieții fizice omul e constituit, așa cum am văzut, din spirit, suflet și trup, după moarte el e constituit din spirit și suflet. Și la fel cum omul își duce viața în lumea fizică, după moarte el își duce viața în lumea superioară, în lumea sufletească sau spirituală. Acestea sunt locurile prin care trebuie să treacă omul, țara sufletelor și țara spiritelor.
Pe acestea două ne propunem să le cercetăm mai îndeaproape. Ea, lumea astrală sau lumea mentală, poate fi observată la fel de bine ca și lumea noastră fizică. După cum în lumea noastră fizică există cele mai diferite forțe ale naturii, cum ar fi căldura, electricitatea, magnetismul, și acolo există forțele cele mai diferite. Acestea pot fi grupate în anumite categorii, pe care trebuie să le învățăm, fiindcă numai în acest fel putem reuși să aflăm câte ceva despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Avem astfel grupa celor mai de jos însușiri sufletești, lumea propriu-zisă a poftelor, pe care ocultismul o numește lumea așa-numitului jar al poftelor. E acea lume care e creată în propriul nostru suflet de înclinațiile cele mai joase ale sufletului spre corpul fizic. În această lume a poftelor noastre își găsesc expresia toate acele sentimente ale noastre care-și au izvorul în setea sufletului după lucrurile lumii fizice. Aceasta e forma cea mai de jos a vieții noastre sufletești, e jarul poftelor, care de aceea a și fost numit în mistică focul arzător al poftelor. Să aruncăm acuma o privire anticipativă asupra naturii expunerii noastre; aceasta vă va ajuta să înțelegeți care e deosebirea dintre viața în trup și viața fără trup, dacă studiați această însușire a sufletului, care e legată de jarul poftelor. Ce e pofta pentru un suflet care trăiește în trup? E înclinarea poftei sufletești spre un obiect fizic, spre o satisfacție fizică. Dar culoarea jarului poftelor din suflet, care se revarsă din suflet așa cum se scurge curentul printr-un vârf ascuțit al unui obiect încărcat cu electricitate, se schimbă numai atunci când pofta ajunge să fie satisfăcută. Atunci jarul poftelor încetează să mai ardă. Momentul în care o poftă este satisfăcută e un moment important, decisiv, pentru cercetătorul spiritual. Observației sufletești acest moment i se înfățișează ca stingerea cu apă a unui foc. Acest jar al poftelor poate fi stins cu ajutorul obiectului care-l satisface, deoarece omul are un trup. Pofta fizică nu poate fi satisfăcută decât pe cale fizică. Iată cerul gurii, care cere lucruri bune la gust. Dar în momentul când cerul gurii nu mai este, e imposibil să satisfaci acea poftă. Sufletul e atașat de simțire, de lumea sensibilă. Dar el își poate găsi satisfacția numai câtă vreme e legat de trup. Din clipa în care nu mai e legat de trup, e imposibil să i se mai satisfacă poftele și el suferă nespus din cauza imposibilității de a-și potoli poftele. Aceasta e una din stările prin care trebuie să treacă în kamaloka. Pentru a se elibera, el trebuie să cunoască acea stare în care pofta există, dar care îl pune în imposibilitatea de a-și satisface pofta sufletului. Și atunci sufletul învață treptat să șteargă aceste pofte. E una din reprezentările pe care trebuie să ni le însușim, dacă vrem să ne facem o idee despre ceea ce se întâmplă între moarte și o nouă naștere. Celelalte procese va trebui să le cunoaștem însă numai după ce vom fi aruncat o privire mai exactă în ceea ce numim lume a sufletelor și țară a spiritelor.
Înainte de a descrie ce se întâmplă între moarte și o nouă naștere, voi prezenta în mod exact această grupă de însușiri și procese sufletești pe care le întâlnim în lumea suprasensibilă. Prima însușire a fost pofta. A doua e excitabilitatea sufletească, ceva care nu e chiar o poftă. E însă ceva legat de lumea sensibilă înconjurătoare, când ne referim la sensibilitatea fizică a omului. E acea sensibilitate care-și găsește expresia în culorile nobile, e bucuria pe care o simțim când ne dăruim în mod nemijlocit simțurilor; care face ca simțirea să se înalțe, să se înnobileze sub influența culorii din preajma noastră, a formei pe care o percepem, a mirosului pe care-l simțim apropiindu-se de noi. Această dăruire către lumea fizică, această urzire și viață pe care o trăim prin intermediul organelor fizice în lumea înconjurătoare o numim forță a excitabilității sufletești. O altă regiune a vieții sufletești e aceea a dorințelor. Dorințele se referă la faptul că sufletul simte simpatie pentru ceea ce trăiește în lumea din jurul său, orientându-și de aceea sentimentele, tocmai sub formă de dorință, spre un obiect al lumii înconjurătoare. El nu mai trăiește doar cu simțurile în lumea fizică, ci se umple cu sentimentul iubirii pentru această lume fizică. Numai că această iubire e încă total impregnată de egoism. Iubirea sufletească încă impregnată de egoism se numește în limbaj teosofic calitatea propriu-zisă a dorințelor sufletești, a lumii dorinței. Am cunoscut astfel cea de-a treia grupă a trăirilor sufletești, lumea dorințelor. A patra grupă e aceea în care sufletul nu mai este înclinat spre ceva din lumea înconjurătoare, ci în care acest suflet e orientat spre ceea ce trăiește în propriul corp; în care simțirea este orientată spre ceea ce se petrece în propriul nostru corp drept senzații de plăcere sau de durere corporală. Acest flux-reflux lăuntric al senzațiilor și sentimentelor în cadrul propriei existențe, această plăcere provocată de ceea ce suntem noi înșine, această bucurie de a fi o desemnăm, în cazul oricărei ființe, drept a patra grupă a forțelor sufletești. Iar o a cincea grupă ne scoate din lumea dorințelor și ne duce în lumea sufletului ce se revarsă prin simpatie. Tot ceea ce am cunoscut până acum era legat de dorință, era legat de faptul că sufletul raporta lucrurile la el însuși. Acum facem cunoștință cu lucrurile în alt fel, când sufletul își radiază entitatea în jur, când e plin de simpatie pentru alte ființe din lumea înconjurătoare. Există două feluri de asemenea simpatie. Avem de-a face în primul rând cu iubirea pentru natură, și apoi cu iubirea pentru semenii noștri. Aceste forțe sufletești, drept a cincea grupă de realități sufletești, o desemnăm cu numele de lumină sufletească. Exact așa cum Soarele își radiază lumina lui fizică, sufletul radiază în exterior lumina lui, atunci când se umple de simpatie pentru lume, când o învăluie, când o luminează cu strălucirea iubirii sale. Omului care nu are decât organe pentru perceperea fizicului, acestea îi par niște simple iluzii. Pentru acela care are ochi și urechi spirituale, ele sunt mult mai reale decât masa și pereții din jurul nostru, mult mai reale decât lumina flăcării fizice. Cea de-a șasea grupă de realități sufletești e ceea ce ocultistul numește putere sufletească propriu-zisă, ceea ce umple sufletul de entuziasm pentru misiunea lui în lume, dăruirea plină de iubire către datorie, care strălucește în minunate nuanțe de violet și albăstrui-violet. Aceasta e lumina spirituală, care scoate chiar din suflet imboldurile și impulsurile activității umane. Ea e deosebit de dezvoltată la oamenii înclinați spre filantropie. Aceste sentimente însoțesc marile acte pline de dăruire pe care le săvârșește sufletul uman în această lume fizică. Sunt trăirile celei de-a șasea grupe. Iar trăirile celei de-a șaptea grupe și celei mai înalte sunt forțele vieții sufletesc-spirituale propriu-zise. E starea în care sufletul nu se mai raportează cu simțirea sa numai la realitățile fizic-sensibile, ci lasă ca în el să pătrundă lumina spiritului, când sufletul își pune în față misiuni superioare celor care-i pot reveni în simpla lume sensibilă, când iubirea se transformă în acea iubire spirituală pe care o descrie Spinoza la sfârșitul vestitei sale «Etici» [Nota 25], unde spune că realitatea supremă se revarsă în suflet, reflectându-se din nou în afară, ca rază a Divinității.
Am studiat sufletescul din om și l-am urmărit de la pofta egoistă până la iubirea spirituală atotcuprinzătoare. Cel al cărui ochi s-a deschis întâlnește pretutindeni în lume aceste șapte trepte ale realităților spirituale. Lumea nu strălucește numai în culori și nu răsună numai în fenomene sonore, ci strălucește și în lumea dorințelor, a poftelor și pasiunilor, strălucește și ca lume a manifestărilor de iubire. Toate acestea sunt realități. Iar când sufletul se retrage de pe această scenă, el se află pe o altă scenă, care se deosebește de scena exterioară a lumii simțurilor în măsura în care această scenă exterioară sensibilă nu oferă decât ceea ce pot percepe ochii și urechile și celelalte simțuri. Pentru organul suprasensibil, partea sensibilă acoperă tocmai partea sufletească a lucrurilor, pentru că sufletescul se exprimă prin intermediul sensibilului. Prin urmare, sufletescul ni se înfățișează numai prin intermediul sensibilului. Sufletul aude prin intermediul sunetelor vorbirii, simte prin intermediul pipăitului etc. Ochiul spiritual vede dincolo de toate acestea, vede lucrurile în nuditatea lor, așa cum sunt ele. Când sufletul pleacă de pe scena lumii simțurilor, el trăiește în lumea sufletească. Acestea sunt trăirile prin care trece sufletul în lumea sufletească, imediat după moarte. Atunci el trăiește într-o lume liberă de orice forțe fizice și chimice, într-o lume alcătuită din dureri, pofte și porniri. În primul rând, el trebuie să dezvolte tot ceea ce poate fi dezvoltat aici. Neacoperit, adică fără învelișurile fizice, el se dăruiește tuturor impresiilor care se apropie în valuri de el sau de care este el însuși străbătut. Prin aceste însușiri care-l străbat, sufletul se purifică treptat, datorită faptului că acum cunoaște poftele fără a avea posibilitatea de a le satisface. Acum sufletul învață să trăiască fără corpul fizic. El învață să fie o sine, dar fără a mai avea plăceri fizice sau dureri fizice, fără a mai avea senzațiile de mulțumire fizică sau de neplăcere fizică. Și la început el nu se mai simte drept o sine. Sufletul încarnat în trup simte că el este o sine, pentru că se află în trup. Sufletul aflat în trup îi zice trupului său „eu”. Dar dacă după moarte vrea să spună „eu”, el învață să cunoască senzația trupului, fără a mai avea posibilitatea de a trăi această senzație. Și dacă se dezobișnuiește de acest lucru, învață să se resimtă ca suflet. Omul învață să se simtă ca suflet în cea de-a patra regiune, și cu cât a trecut de mai multe ori prin această regiune, cu atât este mai puternic dezvoltat la el sentimentul de sine al sufletului său, și cu atât mai bine va ști, când se va încarna din nou, să spună „eu” nu numai trupului său, ci și sufletului său, cu atât mai mult se va simți el o ființă sufletească. Aceasta este deosebirea dintre un om care a trecut prin multe încarnări și unul care a trecut prin puține încarnări. Cel aflat pe o înaltă treaptă de evoluție se simte o ființă sufletească. Și, în acest caz, omul ajunge să cunoască și această regiune superioară, pe care am numit-o lumină sufletească, putere sufletească și suflet al spiritului. În aceasta se transpune și cu ea se întrețese omul. În literatura teosofică obișnuim să desemnăm aceste cele mai înalte părți din regiunea astrală cu numele de țară a verii. E acea regiune în care sufletul trece treptat în sferele simpatiei, în sferele unde învață să trăiască numai și numai în iubire pură pentru cele înconjurătoare și în iubire pură pentru culori. Numai după ce sufletul omului, după moarte, a trecut prin aceste diferite regiuni, numai atunci spiritul său, cea de-a treia și totodată cea mai înaltă parte constitutivă a ființei umane, e în stare să lase în urmă tot ceea ce e de natură astrală, de natură sufletească, tot ceea ce e plin de dorințe, patimi și pasiuni și care se cramponează încă de realitățile fizice, și atunci, după ce omul a șters înclinația, nevoia de lumea fizică, continuă să trăiască numai acea parte a sufletului care face parte din spirit, numai acea parte a sufletului care a dezvoltat spirit în elementul sufletesc.
Acum, sufletul intră în acea regiune în care nu mai are deloc de-a face cu forțele care-l trag în jos. Pentru că e în întregime pătruns de spirit, el pășește în regiunea Devachanului, în țara propriu-zisă a spiritelor. Țara spiritelor, în care își duce sufletul viața de acum înainte, e aceea în care el zăbovește cea mai mare parte a vieții sale de după moarte. Perioada de purificare în kamaloka e relativ scurtă. Apoi, în Devachan, ajung să se dezvolte liber, nestingherit, toate experiențele prin care a trecut în lumea fizică, pentru a putea acționa din iubire în această lume fizic-sensibilă. Spiritul nu își poate găsi expresia sa desăvârșită în lumea fizic-sensibilă însăși. Între naștere și moarte, noi acumulăm necontenit noi și noi experiențe. Dar ele sunt imobilizate așa cum e imobilizată planta în crăpătura unei stânci. În țara spiritelor, sufletul prinde putere și se fortifică. De această ședere a sufletului în țara spiritelor se va ocupa următoarea conferință. Ea va arăta care e soarta sufletului în perioada cea mai lungă din tot răstimpul de la moarte până la o nouă naștere. Lumea astrală se mai prezintă întru câtva drept regiune dezolantă, în care mai trebuie să ne eliberăm de multe. Țara spiritelor este o regiune de care nu ne putem teme în nici un fel. Nimic nu mai leagă spiritul care străbate sufletul de ceea ce tinde spre simpla realitate concret-materială. Soarta de care are el parte aici și care e menită să ne dezvăluie adevărata esență a omului, va trebui s-o găsim în trăirile în Devachan. Îngăduiți-mi să mai amintesc un singur lucru. Ușor s-ar putea crede că diferitele regiuni ale lumii astrale sunt situate una deasupra celeilalte, asemeni unor straturi de pământ. Dar nu așa stau lucrurile. Ele trebuie concepute mai degrabă drept diferite stări ale conștienței. Ceea ce se schimbă nu este locul în care se află omul, ci starea sa de conștiență. Țara sufletelor, țara spiritelor, se află pretutindeni în jurul nostru. Pretutindeni în jurul nostru există o țară a sufletescului și a spiritualului, care strălucește ca lumina și culorile în fața acelui suflet care dobândește posibilitatea de a se folosi de ochii spirituali, de urechile spirituale. Aceasta e ceea ce face ca pentru suflet întreaga lume să se scufunde. Exact la fel cum dumneavoastră ați avut prilejul de a vedea, să zicem, un văl, și apoi, când vălul cade, ați văzut ce este în dosul vălului, tot astfel, sufletul ajunge la percepția vie a ceea ce se petrece în lumea dorințelor și a poftelor, când dă la o parte vălul pipăitului fizic, al văzului sau auzului fizic. Atunci, în jurul său se întinde o altă lume, o lume care a fost și înainte în jurul său, dar pe care n-o percepea, pe care însă acuma o percepe. E vorba, de fapt, de o altă stare, de un alt mod de trăire, la care sufletul trece acum. Nu e vorba de locuri diferite, de regiuni diferite, ci de o metamorfoză a vieții umane. În cursul pelerinajului vieții sale, omul pășește din treaptă în treaptă. Și aceasta ne învață că în suprasensibil trebuie căutate cauzele realităților sensibile. Noi vrem să dobândim această posibilitate de a privi în suprasensibil tocmai pentru ca, fortificați în acest fel, să reintrăm în lumea reală, cu conștiența deplină a faptului că noi nu suntem numai ființe de natură sensibilă, ci ființe de natură sufletească și spirituală. Și dacă avem conștiența deplină a acestui fapt, vom lucra în lume curajos, cu forță, și cu mai multă siguranță decât dacă am fi doar ființe de natură sensibilă. Acesta e aportul nemijlocit pe care-l aduce concepția teosofică despre lume. Rostul ei nu este acela de a-l face pe om mai incapabil în viață, ci mai capabil, mai curajos, mai puternic și mai cutezător. Nu e teosofie adevărată aceea care-l sustrage pe om vieții. Noi vrem să comunicăm adevăruri referitoare la suprasensibil din cauză că în suprasensibil trebuie căutate originea și esența lumii sensibile. Acest lucru l-au afirmat toți adevărații cunoscători și veritabilii ocultiști din toate vremurile, și acest lucru poate fi găsit, de asemenea, în toate scrierile inspirate ale popoarelor din toate timpurile. Această idee răsună spre noi la fel de puternic din operele propriilor noștri mistici, ca și din minunatele scrieri, desăvârșite sub aspect artistic, ale Răsăritului. Găsim, de exemplu, un pasaj din Upanishade, cu care aș vrea să-mi închei expunerea de azi, și care ne spune foarte limpede cum se raportează lucrurile sensibile pieritoare la ceea ce este de natură suprasensibilă și dăinuie în veci. Acest pasaj arată că lucrurile sensibil-pieritoare se nasc din cele veșnice, la fel cum scânteia se naște din flacără. Flacăra rămâne întreagă, ea rămâne drept ceva veșnic, chiar dacă scânteia sensibilă moare. Fenomenul sau lucrul individual sare ca o scânteie și se desprinde din ceea ce e veșnic și se reîntoarce apoi în ceea ce e veșnic. Upanishadele [Nota 26] spun așa: „După cum dintr-un foc bine aprins sar cu miile scântei care sunt de aceeași natură cu el, tot astfel din ceea ce e nepieritor se nasc cele mai diverse ființe și lucruri, care se reîntorc apoi tot în acesta.”
