În conferințele despre noțiunile fundamentale ale teosofiei mi-am permis să schițez în fața dumneavoastră o imagine despre ființa omului și despre așa-numitele trei lumi: lumea fizică propriu-zisă, lumea sufletească și lumea spirituală. După Anul Nou îmi va reveni sarcina de a vă prezenta cele mai importante adevăruri teosofice în legătură cu apariția omului, cu formarea Pământului și a corpurilor cerești în general. Și ni se va deschide astfel marea perspectivă pe care o poate schița pentru noi teosofia.
Astăzi aș vrea să vă vorbesc pe scurt despre felul cum trebuie să decurgă dezvoltarea interioară a omului care vrea să ajungă el însuși la o convingere în legătură cu concepția teosofică despre lume. Vă rog, în orice caz, să țineți seama aici de faptul că există o mare deosebire între acea dezvoltare a sufletului uman și a spiritului uman care duce la o înțelegere proprie a ceea ce teosoful relatează drept adevărul său, cunoașterea sa, experiența sa, și o a doua treaptă. O treaptă mai înaltă este de-abia aceea care ne dă posibilitatea de a ajunge noi înșine la asemenea cunoștințe și trăiri. Trebuie să facem distincție între o treaptă elementară, care ne face să spunem „da” la ceea ce spune misticul cu experiență: înțeleg, pot re-gândi lăuntric, pot simți și recunoaște eu însumi, până la o anumită limită, toate acestea – și o treaptă mai înaltă, care ne dă posibilitatea de a avea noi înșine trăiri în lumea sufletelor și a spiritelor. Astăzi ne vom ocupa de prima treaptă. A doua se referă la clarvederea propriu-zisă și, în măsura în care se poate vorbi în mod public despre această clarvedere propriu-zisă, o vom descrie într-o conferință ulterioară.
Așadar: problema care ne va preocupa astăzi este felul cum ajungem la un fel de înțelegere proprie a adevărurilor teosofice. Să nu credeți că vă pot oferi mai mult decât niște indicații foarte sumare; fiindcă dezvoltarea interioară prin care trebuie să treacă sufletul uman și spiritul uman ca să ajungă cât de cât la înțelegerea amintită este foarte vastă. Ea cere o perioadă lungă, lungă, de studiu interior, și, bineînțeles, nu pot fi nici măcar amintite în cursul unei scurte conferințe toate detaliile care sunt necesare aici. Ceea ce sunt în stare să vă ofer se raportează la ceea ce dă în acest domeniu o instruire personală cam la fel cum se raportează descrierea unui microscop sau a unui telescop la instrucțiunile de folosire a acestor aparate pe care le puteți primi dumneavoastră înșivă în laborator sau la observatorul astronomic.
Trebuie să remarc mai întâi că majoritatea oamenilor nu sunt capabili să primească o instruire adevărată în acest domeniu decât de la un maestru personal. S-ar putea părea că omul poate să ajungă prin tot felul de încercări proprii să dezvolte în el niște facultăți lăuntrice, niște puteri sufletești sau percepții spirituale, și s-ar putea să pară întristătoare afirmația că în acest domeniu important al vieții e necesară o îndrumare personală. Dar felul cum se face o asemenea îndrumare personală ne dă o garanție suficientă a faptului că omul nu poate să ajungă în nici un caz la dependență de un alt om. Nimeni nu prețuiește și nu venerează mai mult ceea ce numim demnitate umană și sentiment al propriei valori decât maestrul ocult. Cel care dă o instruire în privința dezvoltării mistice și teosofice nu va da altceva decât sfaturi și cei mai mari maeștri din aceste domenii n-au dat altceva decât sfaturi și îndrumări, iar, pe de altă parte, depinde cu totul de aprecierea fiecăruia în ce măsură vrea sau nu să le urmeze. Depinde de omul însuși ce sarcină pune în fața propriului său sufletul și spirit; prețuirea libertății umane este atât de mare, încât maestrul nu dă nimic altceva decât sfaturi și îndrumări. Sub această rezervă trebuie înțeles tot ceea ce poate fi spus în acest domeniu.
Apoi trebuie să vă fie clar faptul că partea cea mai importantă a disciplinei spirituale nu constă în cine știe ce măsuri exterioare, că aceasta este o dezvoltare absolut intimă a sufletului uman, că toate treptele care trebuie urcate aici se desfășoară în adâncul cel mai lăuntric al ființei umane, că acolo are loc o transformare a omului și că nimeni – nici măcar prietenul cel mai intim – nu trebuie să observe acest lucru. În tăcere, în liniște și izolare se formează misticul, se formează cel care vrea să ajungă la înțelegerea lumii sufletelor și a spiritelor. E necesar să subliniem mereu, neobosiți, că nimeni nu trebuie să schimbe ceva din îndatoririle sale zilnice, să omită vreuna din ele sau să le sustragă, într-un fel sau altul, timpul afectat de obicei, dacă se dedică unei dezvoltări mistice interioare. Dimpotrivă, cine crede că trebuie să folosească un timp deosebit pentru dezvoltarea sa mistică, cine își neglijează îndatoririle, cine devine un rău cetățean, un rău membru al societății umane din cauză că încearcă să dobândească accesul la lumile superioare, se va convinge în curând că în acest fel se poate realiza cel mai puțin în domeniul ocult.
Dezvoltarea interioară nu are loc în mod tumultuos, ci liniștit, într-o liniște interioară deplină. Și să amintesc astăzi neapărat că nu se dau nici un fel de îndrumări – aș zice: „cu totul speciale” –, ci numai descrierea unei căi care cere de la om un lucru, fără de care niciodată nu se poate ajunge la trăiri superioare proprii: răbdare. Cine nu are perseverență și răbdare, cine nu poate să aștepte, aplicând mereu și mereu, în toată liniștea, regulile vieții interioare, care se cer aici de obicei, nu va realiza absolut nimic. Există o singură posibilitate de a realiza ceva, fără aplicarea acestor reguli. E cazul în care omul respectiv s-ar afla deja în alte vieți anterioare pe o anumită treaptă a clarvederii; atunci, calea e mult mai scurtă și cu totul altfel. Dar cel care dă îndrumările va ști în curând despre ce e vorba și nu va mai fi nevoie decât să dea la o parte piedicile din drum, care se înalță ca un zid.
Nu se poate, de regulă, ca cineva să caute o dezvoltare mistică fără îndrumare personală din cauză că aproape pentru fiecare om calea justă a acestei dezvoltări e alta și pentru că cel ce dă îndrumările trebuie să-l cunoască pe discipolul său absolut exact, nu în sensul obișnuit al cuvântului, ci în sens spiritual. Maestrul ocult nu are nevoie să știe nimic în legătură cu meseria, modul de viață, membrii familiei sau cu trăirile discipolului; el trebuie să-și procure doar o cunoaștere intimă a sufletului și a spiritului său și a treptei pe care se află acestea. Azi nu putem comunica încă modul în care maestrul ocult își procură cunoașterea acestor lucruri; dar el va fi comunicat în conferințele despre clarvedere. Pe lângă aceasta, dezvoltarea interioară e legată pentru fiecare om de anumite fenomene. Cine o pornește pe drumul lui trebuie să știe că în ființa sa se vor ivi niște însușiri absolut precise. Ele sunt simptomele dezvoltării interioare. Sunt, ca să zicem așa, mărturiile acestei dezvoltări interioare și ele trebuie observate cu grijă. Maestrul ocult trebuie să știe cum să înțeleagă aceste simptome. Numai atunci dezvoltarea va avea loc în mod just.
Dezvoltarea omului interior este o naștere, nașterea sufletului și a spiritului, și anume, nu în sens figurat, nu ca imagine, ci în sensul cel mai adevărat al cuvântului, ca fapt real. Și nici în acest domeniu nu e lipsită de anumite fenomene, de anumite consecințe, iar maestrul ocult trebuie să știe cum să le trateze. A fost necesar să spun toate acestea ca pe un fel de pregătire.
Acum veți putea să puneți dumneavoastră înșivă primele întrebări care se pun de obicei când cineva aude de învățăturile fundamentale ale teosofiei, despre învățătura conform căreia sufletul uman a fost deja încarnat de multe ori într-un corp fizic, că se va reîntoarce de multe alte ori, despre învățătura reîncarnării și a dreptății compensatoare, karma. Dumneavoastră veți întreba cum pot fi înțelese aceste lucruri, cum ne putem procura noi înșine posibilitatea de a le înțelege. Aceasta e marea întrebarea, care se apropie de fiecare om. Există o regulă de aur pe care o putem urma, și atunci orice om poate să ajungă cândva – este experiența comună a tuturor acelora care au făcut exercițiile respective în mod serios – la această înțelegere. Nu există nici un om care să nu-și poată procura cu cea mai mare ușurință din lume înțelegerea reîncarnării și a karmei. Dar aș vrea să spun, cu Goethe: „Ce-i drept, e ușor, dar ceea ce-i ușor, e greu” – căci prea puțini găsesc hotărârea de voință justă, perseverența și răbdarea necesară pentru a-și elabora anumite procese ale sufletului și ale spiritului, care sunt necesare aici. Regula de aur este următoarea: Trăiește ca și cum reîncarnarea și karma ar fi adevărate; și atunci ele vor deveni adevărate pentru tine. S-ar putea părea că e vorba să se ajungă la recunoașterea acestor lucruri printr-un fel de autosugestie. Dar nu e deloc așa. Cunoașteți simbolul mistic al șarpelui care își mușcă propria coadă. Acest simbol are diferite sensuri adânci, dar printre multele sale sensuri se numără și cel care se exprimă în regula de aur amintită.
Vedeți că, într-un anumit sens, premisa își mușcă propria ei coadă, la fel ca șarpele. Cum putem face aceasta? Dacă reîncarnarea este un adevăr, atunci nu se poate să fie zadarnice anumite eforturi ale unui om, ci ele trebuie să exercite o influență asupra sufletului, iar mai târziu asemenea influențe trebuie să intre în natura omului respectiv.
Una dintre marile legi pe care și le pune în față omul, în mod intim, aplicându-le asupra propriei sale ființe, este ceea ce a fost exprimat într-o scriere indiană în cuvintele: „Ceea ce gândești astăzi, vei fi mâine”. Celui care crede în reîncarnare trebuie să-i fie clar că o însușire pe care o dezvoltă în el, un gând pe care îl imprimă ființei sale, prin faptul că îl încălzește mereu și mereu în inima lui, devine un bun permanent al sufletului, și va reapărea mereu și mereu în acesta. De aceea, esențialul la cel ce caută o dezvoltare mistică a sufletului său, este să caute să se dezobișnuiască de anumite tendințe care-i erau proprii înainte și de a-și forma tendințe noi, prin simplul fapt că încălzește în inima lui un gând și atașează de el acea tendință, virtute sau însușire, integrându-le sufletului într-o asemenea măsură, încât ajunge astfel în situația de a-și transforma sufletul prin propria sa voință. Așa ceva trebuie încercat. La fel cum încercăm în cazul unei experiențe de chimie. Cine n-a încercat niciodată să-și transforme sufletul, cine n-a luat niciodată o hotărâre primă de a dezvolta în el însușiri precum perseverența, constanța, reflexia logică liniștită și n-a rămas niciodată ferm la această hotărâre – și dacă nu i-a reușit nimic într-o săptămână, atunci perseverează o lună, un an, un deceniu –, acela nu poate afla nimic despre asemenea adevăruri prin proprie trăire.
Aceasta e calea intimă pe care trebuie să meargă sufletul. El trebuie să-și poată integra însușiri, gânduri, tendințe noi. Omul trebuie să fie în stare ca, după o anumită perioadă de timp, să apară în lume înzestrat cu obiceiuri absolut noi, create prin puterea voinței sale. Omul care înainte era neglijent trebuie să se obișnuiască să fie exact și precis, nu din vreo constrângere exterioară, ci pe baza unei hotărâri de voință proprii. Dacă sunt schimbate astfel însușiri foarte mărunte, aspecte neînsemnate, efectul e deosebit de mare. Cu cât sunt mai clare lucrurile pe care hotărăște să le schimbe în el, cu atât mai sigur va ajunge, pe acest drum, la o cunoaștere adevărată. De îndată ce e în stare să observe la sine o mișcare a mâinii care-i e proprie, o expresie a feței, un obicei neînsemnat, în primă instanță, doar să-l observe la sine în mod obiectiv, ca și cum l-ar observa la un alt om, pentru a așeza apoi, numai prin puterea voinței sale, în locul obiceiului, al tendinței observate etc., altceva, un lucru voit de el însuși, pe care îl integrează, deci, el însuși ființei sale, cine face așa ceva, este pe calea de a înțelege marea lege a reîncarnării. Exact la fel cum un chimist cu experiență poate da indicații despre felul cum se petrec lucrurile în laborator, tot așa vă poate da indicații cineva care a încercat să facă asemenea lucruri. Prin transformări mici, se ating culmile cele mai înalte.
Să ne referim acum la karma, legea compensației drepte. Ne putem însuși cunoașterea, înțelegerea ei, dacă trăim ca și cum karma ar fi adevărată. Dacă vi se întâmplă un accident, dacă sunteți atinși de o durere sau altceva similar, încercați să nutriți mereu gândul următor: Această durere, acest accident, nu stă în lume ca un miracol, ci trebuie să aibă o cauză. De-abia cine poate privi karma în ansamblul ei va putea să vadă cu adevărat cauza unui accident, a unei dureri etc. Dar e necesar un simplu sentiment, ca să vă dăruiți karmei și să simțiți că o asemenea faptă, o asemenea durere sau o asemenea bucurie trebuie să aibă o cauză, că ea trebuie să fie cauza unor evenimente viitoare. Cine se pătrunde cu acest sentiment și privește viața, precum și ceea ce năvălește asupra lui din exterior, ca și cum karma ar fi o realitate, va constata că începe s-o înțeleagă. Cine nu se supără când i se întâmplă ceva, ci e în stare să oprească supărarea și gândește că, exact la fel cum o piatră începe să se rostogolească dacă o împingem, ceea ce l-a supărat trebuie să aibă o cauză necesară și se lichidează conform unei legități necesare a lumii, acela ajunge la înțelegerea karmei. Pe cât de sigur este că, dacă toate condițiile rămân aceleași, și dacă dumneavoastră rămâneți sănătos, vă veți trezi a doua zi dimineața, tot așa de sigur veți ajunge la înțelegerea karmei, dacă priviți viața în acest sens.
Am numit aici cele două condiții preliminare pentru acela care vrea să treacă printr-o viață spirituală. Sunt cele două condiții preliminare pentru orice discipol spiritual care privește viața în acest fel. Nu e necesar ca el să se dăruiască imediat, în felul arătat, gândului că ele sunt adevărate. Ci trebuie să lase totul deschis și liber: poate că sunt adevărate, poate că nu. Să nu se lase nici în prada superstiției, nici a îndoielii, fiindcă acestea sunt piedicile cele mai mari. De-abia dacă un om este în stare să privească viața în acest sens, el e apt să primească o instruire mistică. Și mai e necesar un al treilea lucru.
Nici un maestru ocult nu are voie să instruiască un om care e însuflețit de superstiții, de prejudecăți dintre cele mai grosolane, sau care înclină să judece într-un alt mod nerațional ori să se lase în voia oricărei iluzii. Aceasta e regula de aur: înainte de a vrea să urce prima treaptă, omul caută să se elibereze de orice gândire care sare de la una la alta, de orice superstiție și posibilitate de a lua iluzia drept realitate. Înainte de toate, discipolul ocult trebuie să fie un om rațional, care nu se dăruiește decât succedării riguroase a gândurilor și observațiilor sale. Dacă, în realitatea sensibilă, vă lăsați în prada unei idei preconcepute, a unei superstiții, în realitatea sensibilă toate acestea sunt corectate foarte curând. Dar dacă omul nu gândește în mod logic, ci fantazează, corectura nu va fi așa ușor de făcut. De aceea, înainte de a intra în lumea sufletelor și în țara spiritelor, e necesar ca omul să fie absolut sigur în lumea gândurilor sale și să poată exercita un control sever asupra gândurilor sale. Cine înclină spre fantasmagorie, superstiție și iluzie, nu e apt să intre în școala pregătitoare pentru doctrina ocultă. Ușor s-ar putea spune: Dar eu sunt liber de orice înclinație spre fantasmagorie, superstiție și iluzie. Aici, omul ușor se poate amăgi. A fi liber de prejudecăți, de fantasmagorie și iluzii, a fi liber de superstiție – acestea sunt lucruri care trebuie cucerite printr-o aotodisciplinare riguroasă, sunt lucruri pe care nu orice om și le poate cuceri de azi pe mâine. Reflectați la faptul că gândirea celor mai mulți oameni rătăcește de colo-colo, că ei nu sunt în stare să-și reglementeze gândurile prin puterea propriei lor voințe. Dar ia să ne gândim cum e viața. Nu e posibil să ne eliberăm cu totul de impresiile exterioare. De aceea, e necesar să izolăm în fiecare zi o perioadă de timp foarte scurtă. O perioadă de timp foarte scurtă, care e necesară, fără ca omul respectiv să intre în conflict cu îndatoririle sale, care e suficientă chiar dacă nu sunt decât cinci minute, ba chiar mai puține, ele sunt suficiente. Dar omul trebuie să fie în stare, pe parcursul acestei perioade de timp, să se smulgă din șirul a tot ceea ce i-au oferit impresiile sensibile, a tot ceea ce și-a însușit prin ochii săi, prin urechile sale, prin simțul său tactil. Pentru un răstimp foarte scurt, el trebuie să devină orb și surd pentru întreaga lume din jur. Tot ceea ce năvălește spre noi din exterior, ne unește cu lumea sensibilă, cu viața cotidiană. Dar, pentru un timp, ele trebuie să tacă. Trebuie să se instaleze o liniște interioară perfectă. Și după ce a apărut această liniște interioară, după ce această estompare a tuturor impresiilor sensibile s-a produs, mai trebuie să vină încă ceva: trebuie să tacă orice amintire a impresiilor sensibile avute anterior. Reflectați la faptul că, prin tot ceea ce am amintit aici, omul se află într-o permanentă legătură cu ceea ce trăiește în timp și spațiu, cu ceea ce se naște și piere. Încercați pentru scurt timp să verificați acest lucru. Luați gândul care v-a trecut prin cap acum un minut și căutați să vedeți dacă nu se bazează pe o realitate sensibilă. Asemenea gânduri nu sunt potrivite pentru evoluția interioară.
Toate gândurile care ne unesc cu ceea ce e finit, trecător, trebuie să tacă. După ce în suflet s-a instalat liniștea, când am înlăturat tot ceea ce ne înconjoară, drept epocă, neam, popor, secol, și a apărut, pentru un timp, tăcerea interioară, sufletul începe să vorbească de la sine. Nu imediat; e necesar ca omul să îl aducă o dată în situația de a vorbi, și pentru aceasta există mijloace și îndrumări care fac să apară vorbirea lăuntrică a sufletului. Omul trebuie să se dăruiască unor asemenea reprezentări și sentimente care nu izvorăsc din ceea ce e pieritor, ci din ceea ce e veșnic, din ceea ce nu a fost adevărat doar acum, ieri sau mâine, nu numai acum un secol, ci va fi adevărat întotdeauna. Găsiți asemenea gânduri în cele mai diferite cărți religioase ale tuturor popoarelor. Le găsiți, de exemplu, în Bhagavad-Gita, cântarea despre calea de desăvârșire a omului. Și în Noul și Vechiul Testament, dar mai ales în Evanghelia lui Ioan, începând cu capitolul 13. Asemenea gânduri, care sunt eficiente în special pentru oamenii din mișcarea teosofică și care le-au fost date în mica scriere «Lumina pe cărare», sunt conținute și în primele patru propoziții din această carte [Nota 31]. Aceste patru propoziții, care sunt săpate în zidurile interioare ale oricărui lăcaș inițiatic, nu sunt dependente de timp și spațiu, ele nu-i aparțin unui om, nici unei familii, nici unui secol, nici chiar unei generații, ci se extind asupra întregii evoluții. Ele au fost adevărate înainte cu multe milenii și vor fi adevărate după multe alte milenii. Ele trezesc forțele care dormitează în interior, le fac să iasă afară. În orice caz, acest lucru trebuie făcut în mod just. Nu e suficient ca cineva să creadă că înțelege propoziția. Omul trebuie să facă în așa fel încât acea propoziție să se aprindă în interiorul lui. Trebuie să lase ca întreaga forță a unei asemenea propoziții să radieze în sufletul lui, trebuie să i se dăruiască în întregime. Trebuie să învețe să iubească o asemenea propoziție. Când are impresia că o înțelege, a sosit momentul s-o facă să se aprindă mereu și mereu în interiorul lui. Nu interesează aici înțelegerea intelectuală, ci iubirea față de adevărul spiritual. Cu cât ne pătrunde o iubire mai mare față de asemenea adevăruri interioare, cu atât mai mare e puterea văzului interior care se trezește în noi. O asemenea propoziție nu trebuie să ne preocupe o zi-două, ci săptămâni, luni și ani în șir, și pe urmă în noi se trezesc asemenea puteri ale sufletului. Vine pe urmă un moment anume, în care mai survine o altă iluminare.
Cine vorbește în mod public despre adevărurile teosofice, din proprie trăire, cunoaște această viață interioară contemplativă. El vă vestește astăzi, mâine, niște adevăruri teosofice. Ele sunt o parte din marea imagine teosofică despre lume, pe care o poate vedea prin puterea interioară a spiritului și a sufletului său. El își îndreaptă privirea spre lumea sufletelor și spre țara spiritelor, își abate privirile de la Pământ și și-o îndreaptă spre sistemele solare, ca să le cerceteze. Dar această forță s-ar stinge în el foarte curând, dacă nu i-ar da în fiecare dimineață hrană nouă. Aceasta e taina cercetătorului ocult. Marea imagine despre lume și omenire, pe care a făcut-o să treacă prin sufletul său de sute și sute de ori, trece iarăși, în fiecare dimineață, prin fața sufletului său. Nu este esențial, la el, să înțeleagă totul, ci esențial este ca el să învețe să iubească tot mai mult această imagine, ca el să oficieze în fiecare dimineață un fel de serviciu religios, în cadrul căruia își înalță privirile cu venerație spre marile spirite. El a învățat să privească întreaga imagine, în ansamblu, în numai câteva minute. Și în sufletul lui picură recunoștința, față de ceea ce această imagine a dat sufletului său. Fără această cale a venerației nu ajungem la claritate. Dar din această claritate trebuie să se plăsmuiască fiecare cuvânt al lui. Când așa stau lucrurile, de-abia atunci el este chemat, într-adevăr, să vorbească despre adevărurile misticii, despre adevărurile teosofiei și ale științei spirituale. Așa face cercetătorul spiritual și așa trebuie să facă fiecare, și să înceapă în modul cel mai simplu, mai elementar, până când ajunge la înțelegerea acestor învățături. Ființa umană și entitățile cosmice sunt profunde, infinit de profunde. În acest domeniu nu se realizează ceva decât prin răbdare, perseverență și iubire față de puterile cosmice. Sunt forțe care, la fel ca electricitatea în lumea exterioară, sunt puternice în lumea interioară. Nu sunt doar forțe morale, ci și puteri de cunoaștere. Dacă discipolul a făcut o vreme să trăiască în el asemenea adevăruri, dacă s-a exersat în această privință și le-a primit cu recunoștință față de aceia care i le-au dezvăluit, atunci vine un moment, care apare o dată pentru fiecare, și pe care liniștea și tăcerea l-au făcut să se dezvolte în sufletul lui. E momentul în care propriul lui suflet începe să vorbească, momentul în care propria sa ființă interioară începe să vadă marile adevăruri veșnice. Atunci, dintr-o dată, lumea de jur împrejurul lui strălucește în culori pe care nu le-a văzut niciodată înainte. El începe să audă lucruri pe care nu le-a auzit răsunând niciodată. Lumea va prinde să strălucească într-o lumină nouă, vor deveni perceptibile noi sunete și cuvinte. Această lumină nouă și această strălucire îi vin din lumea sufletelor, iar noile sunete pe care le aude îi vin din țara spiritelor. Lumea sufletelor o vedem, țara spiritelor o auzim. Aceasta este o caracteristică.
Dacă un om vrea să caute el însuși evoluția pe acest tărâm, atunci i se cere să respecte un mare număr de reguli, fiindcă eu am putut să descriu numai în linii mari cum are loc o asemenea evoluție, cum este ea trăită. Aceste reguli trebuie respectate în mod riguros, la fel cum chimistul trebuie să cântărească și să măsoare cu ajutorul celor mai fine instrumente cantitățile infime de substanță care îi sunt necesare pentru o reacție. O descriere a regulilor care pot fi comunicate în mod public găsiți în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?. Aceste reguli sunt o îndrumare specială despre felul cum trebuie parcursă această cale. Și ele cer o răbdare și perseverență dintre cele mai intime. Aceste reguli n-au fost comunicate niciodată, până acum, sub forma unor cărți accesibile oricui. Să vă fie clar faptul că instruirea ocultă se făcea în trecut numai în cadrul școlilor oculte, deoarece este o instruire intimă, care se dă, ca atare, de la om la om. Nu este de nici un folos să căutăm îndrumare în diferitele lucruri speciale pe care le citim sau le găsim ici și colo, sub formă fragmentară, și să le încercăm noi înșine în mod practic. De obicei, așa ceva nu duce la absolut nici un rezultat. Toate îndrumările pe care le puteți primi din cele mai diferite direcții – există de-a dreptul magazine care fac reclamă unor asemenea îndrumări! – nu sunt altceva decât niște mici fragmente din marea carte a instruirii oculte. Cel care le folosește trebuie să fie conștient de faptul că se expune astfel anumitor pericole și că nu e bine ca oamenii să-și procure pe cale comercială aceste lucruri, care se referă la aspectele cele mai mărețe, mai importante ale vieții sufletești. Tot ceea ce vine spre ei, în acest domeniu, pe bază de reclamă, pentru a se câștiga bani, va fi nu numai lipsit de orice valoare, ci poate fi, uneori, chiar periculos. Trebuie să spunem acest lucru, deoarece în zilele noastre se apropie de om atâtea oferte în acest domeniu. Regulile date în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? își au izvorul în niște tradiții străvechi și maeștrii înțelepciunii au dat permisiunea de a se publica aceste îndrumări din cauză că este necesar – avându-se în vedere lucrurile care se apropie de oameni din toate părțile – să se dea o dată o imagine adevărată a acestor îndrumări. Există posibilitatea de a se publica numai un număr mic de asemenea îndrumări, restul a trebuit să fie exclus. Lucrurile cele mai importante pot fi comunicate numai de la om la om.
Ceea ce găsiți în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? se caracterizează prin faptul că, spre deosebire de multe altele, nu dăunează câtuși de puțin. Au fost comunicate numai lucruri care – chiar dacă nu sunt aplicate cu răbdare și perseverență – nu-i fac omului nici un rău. Nimeni nu poate avea de suferit, dacă le aplică. A fost necesar să spun aceste lucruri, fiindcă am fost întrebat cum se face că în ultimul timp a fost comunicat un număr de asemenea reguli.
Pentru a deveni conștient în lumea sufletească, omul trebuie să aibă organe corespunzătoare pentru această lume, cum are pentru lumea fizică. La fel cum dumneavoastră aveți în trupul dumneavoastră ochi și urechi, trebuie să aveți în suflet și în spirit organe cu care să puteți percepe luminile sufletești și sunetele spirituale. Cine are experiență în acest domeniu, cine poate vedea el însuși, observă cum la discipolul aflat pe cale de evoluție aceste organe încep să se dezvolte, închise în aură ca într-un nor de lumină. La oamenii neevoluați, aura are forma de nor. Când omul doarme, ea plutește pe deasupra corpului fizic, deoarece corpul astral se desparte de corpul fizic. Ea devine atunci vizibilă sub forma a două spirale care se încolăcesc una într-alta, ca niște inele de ceață. În acest fel se încolăcesc ele, pentru a dispărea, sub forma de spirale ce se desfășoară mereu mai departe, în nedefinit. La omul care doarme, două asemenea inele încolăcite unul într-altul constituie aura. Când omul trece printr-o dezvoltare ocultă, aura ia forme tot mai precise. Capetele spiralelor, care se îndreptau spre depărtări, dispar, și cele două formațiuni spiralate încep să se structureze. Ele vor deveni tot mai mult o formațiune precisă, închegată, și atunci prezintă niște organe absolut particulare, care apar în aură, și se numesc chakre. Sunt organele de simț ale sufletului. Acestea încep să se dezvolte. Evoluția nu are loc în nici un fel de alte condiții. Formațiunile sunt delicate, ele trebuie cultivate și îngrijite. Cine nu face aceasta, nu se va putea bucura niciodată de o percepție sufletească reală. Ochiul sufletesc trebuie cultivat prin faptul că omul reprimă în sine toate sentimentele negative. Chakrele [Nota 32] nu pot apărea dacă omul se lasă cuprins de mânie cu orice ocazie. El trebuie să-și păstreze o dispoziție sufletească echilibrată, să aibă răbdare. Supărarea și mânia nu lasă organul sufletesc să apară, nici graba și nervozitatea nu le lasă să se dezvolte.
Mai e necesar, în continuare, ca omul să se dezobișnuiască de un lucru care, în condițiile civilizației noastre e foarte greu de eliminat, și anume curiozitatea, dorința de a afla mereu tot ceea ce e mai nou. Acest obicei exercită o mare influență asupra ochiului sufletesc. Cine nu se poate stăpâni să nu-și arunce ochii pe primul ziar de dimineață și, după ce a aflat ceva, să-l și comunice imediat altcuiva, cine nu poate să audă un lucru și să-l păstreze pentru el, cine nu poate să-și reprime această dorință, nu poate să facă nimic pentru dezvoltarea sufletului său. Mai e necesar apoi ca omul să-și însușească un fel absolut anume de a-i judeca pe semenii lui. Așa ceva e greu de realizat: absența criticii. E nevoie de înțelegere, nu de critică. Dacă aveți obiceiul de a-i spune oricărui semen de-al dumneavoastră imediat propria dumneavoastră părere, aceasta reprimă evoluția sufletului. Trebuie să-l ascultăm mai întâi pe celălalt, și această ascultare este un mijloc extraordinar de eficient pentru dezvoltarea ochiului sufletesc, iar cine atinge pe această cărare o treaptă mai înaltă, o va datora faptului că s-a dezobișnuit să critice totul. Cum putem privi noi în sufletul cuiva? Noi nu trebuie să-l condamnăm nici pe infractor, ci să-l înțelegem și pe acesta, noi trebuie să-l înțelegem pe infractor la fel ca și pe sfânt. E necesar să avem înțelegere pentru fiecare. Aceasta e ascultarea superioară, ocultă. Dacă omul ajunge în felul acesta, printr-o voință fermă, să nu-și mai aprecieze pe semenii lui, nici restul lumii, conform cu judecata lui personală, cu părerea lui și cu ideile lui preconcepute, ci lasă ca totul să acționeze în tăcere asupra lui, atunci el are posibilitatea de a primi puteri oculte. Fiecare moment în care omul își propune: Acum renunț să gândesc un lucru rău pe care eram gata să-l nutresc în legătură cu un semen al meu –, fiecare asemenea moment e un moment câștigat.
Cel mai mare înțelept poate învăța de la un copil, iar omul cel mai simplu poate să spună: Ce-mi flecărește copilul ăsta, eu știu cu mult mai bine! Dar el poate să spună și așa: Ce-mi flecărește înțeleptul ăsta, la ce-mi folosesc toate acestea? De-abia când ascultă gânguritul copilului ca pe o revelație, atunci a creat în sine forța care țâșnește din suflet.
Nu trebuie să ne așteptăm ca ochii sufletești să apară deja mâine. Cine combate în sine mânia, supărarea, curiozitatea ș.a.m.d., nu face, în primă instanță, decât să dea la o parte piedicile care s-au așezat în fața sufletului său ca niște zăgazuri. Trebuie să repetăm mereu acest lucru. Trebuie făcute eforturi mereu noi, în permanență. Ocultistul poate să aprecieze în ce fel se dezvoltă formațiunile delicate. Când cuvintele omului „s-au dezvățat să mai rănească”, atunci când ele nu mai sunt tăioase și înțepătoare, când au devenit blânde, pentru a-l cuprinde pe om în înțelegerea sa, se trezește chakra din regiunea laringelui. Dar omul trebuie să exerseze mult timp, până când acest lucru poate fi perceput de propria lui personalitate. În om, natura a creat mai întâi un mic punct în regiunea ochiului, apoi primii germeni ai unui cristalin, și numai încet și treptat s-a format ochiul fizic, în cursul multor milioane de ani. Ochiul sufletesc nu are nevoie de atâta timp. La unul durează câteva luni, la altul mai mult. Trebuie să avem răbdare. La fiecare vine o dată momentul în care aceste formațiuni delicate încep să vadă, și apoi, dacă omul continuă aceste exerciții în mod corespunzător, dacă dezvoltă în el anumite virtuți, pe care uneori le poate dezvolta și viața unui om trecut prin greutăți și suferințe –, există trei virtuți care mai rămân de dezvoltat și care aproape că fac din el un văzător. Numai că ele trebuie exersate cu tăria necesară, cu intensitate: încrederea în sine corelată cu smerenia, stăpânirea de sine corelată cu blândețea și prezența de spirit împreună cu perseverența [Nota 33]. Acestea sunt marile pârghii în dezvoltarea organelor spirituale. Însă cele trei virtuți amintite mai întâi, dacă nu sunt însoțite de celelalte trei virtuți, de smerenie, blândețe și perseverență, duc la niște ne-virtuți îngrozitoare.
Acestea sunt niște observații care pot fi făcute. Sunt niște exemple luate dintre exercițiile pe care discipolul ocult le face pe cele trei trepte numite: pregătire, iluminare și inițiere. În disciplina ocultă există aceste trei trepte: pregătirea sau catharsis, iluminarea și inițierea. Pregătirea îl dotează pe om cu cele necesare pentru ca să apară formațiunile delicate ale sufletului. Prin iluminare, el dobândește posibilitatea de a vedea pe tărâmul sufletesc, iar prin inițiere intră în posesia facultății de a-și spune el însuși cuvântul în spațiul spiritual. Poate că unora le va părea greu ceea ce am descris astăzi. Ce-i drept, e ușor, dar și aici e valabil cuvântul că ceea ce e ușor, e greu.
Orice om poate păși pe calea ocultă, ea nu este nimănui închisă. Tainele zac în pieptul fiecărui om. E nevoie numai de munca interioară cea mai serioasă și de înlăturarea tuturor piedicilor care frânează această viață interioară intimă. Lucrurile cele mai îndepărtate și mai mărețe existente în lume ne sunt vestite pe căile cele mai intime. Trebuie să ne fie clar acest lucru. Cei mai mari înțelepți ai lumii n-au ajuns în posesia marilor adevăruri pe altă cale decât cea descrisă. Ei au intrat în posesia lor pentru că au găsit calea ce duce spre interiorul propriei lor ființe, pentru că au știut că trebuie să exerseze aici răbdarea și perseverența. Când omul își aprofundează în acest fel viața interioară, când, de la gândurile care năvălesc asupra lui din afară, el se ridică la marile gânduri care înseamnă o veșnicie, atunci el aprinde în interiorul lui flacăra care-i luminează pe tot cuprinsul lumii sufletești. Când omul dezvoltă în el însuși însușirile superioare ale detașării, liniștii și păcii din interior, precum și însușirile amintite, atunci el hrănește flacăra în așa fel încât ea să ardă mereu. Iar dacă omul e în stare să tacă și să nu mai trimită afară, în lume, mai multe cuvinte, decât unele de acest fel, și în schimb, să trăiască iubirea, în așa fel încât viața lui să devină un serviciu religios, atunci lumea începe să răsune pentru el. E ceea ce numim muzica pitagoreică a sferelor. Acesta nu e, cum s-ar putea crede, un simbol, ci o realitate. N-am putut da aici decât niște descrieri sumare, care să arate pe ce cale se ajunge la cărarea care duce la o poartă strâmtă. Fiecare om poate să ajungă la poarta cea strâmtă și celui care nu cruță nici un mijloc și nu se teme de nici o osteneală i se va deschide și el găsește ceea ce îi comunică marile concepții despre lume ale omenirii: Adevărul unic, veșnic, și Calea Vieții.
Întrebare: Primele ființe care au fost detașate au fost crustaceele?
Crustaceele nu sunt primele ființe care au fost detașate. Desigur că primele ființe detașate au fost ființe unicelulare. Dar acelea nu erau așa cum sunt ființele unicelulare actuale, pentru că ele se aflau în cu totul alte condiții de viață.
Întrebare: Cum trebuie să ne imaginăm suprafața de foc lichid a Pământului din perioada lemuriană și existența ființelor pe această suprafață?
Nu întreaga suprafață a Pământului se afla în stare lichidă, numai porțiunea locuită de ființe era foc lichid. În procesul de eliminare a entităților minerale exista un fel de rest, aproape ca un început de sistem osos, care putea adăposti entități care puteau prelua o consistență solidă, într-o formă sau alta. Paleontologia poate confirma doar existența a aceea ce a preluat înfățișare solidă.
Întrebare: Fenomenul de detașare pe care trebuie să-l mai aducă viitorul, va fi favorizat de vegetarianism?
Este greu de vorbit despre asta, deoarece această problemă, mai mult ca multe altele, solicită sentimentul omenesc. Dar eu vreau să mă refer la ea în mod nepărtinitor. În orice caz, înnobilarea în continuare a omului va fi favorizată în mod considerabil prin vegetarianism. Dar cu aceasta nu vreau să spun că vegetarianismul este posibil și prielnic oricărui om. Și este altceva dacă omul pune întrebarea dacă să devină vegetarian decât dacă întreabă: Ce determină modul de viață vegetarian? Vegetarianismul constituie o favorizare a intuiției spirituale și este favorabil și activității spirituale. Totodată el este și o problemă de ereditate. Dar eu vreau să mă refer acum la o prejudecată. Gânditorul materialist poate avea într-adevăr, în acest domeniu, până la un anumit grad, cunoștințe suficiente, dar nu satisfăcătoare. Se afirmă că anumite persoane au manifestat o anumită slăbiciune datorită vegetarianismului, așadar că ele nu au putut suporta modul de viață vegetarian. Acest lucru este în același timp adevărat și fals. Anume este adevărat că mulți oameni care au drept conținut al gândirii exclusiv lucruri sensibile – și dintre aceștia fac parte savanții obișnuiți, juriștii, cei care studiază fiziologia și chiar și medicina, unde conținutul reprezentărilor este, ca atare, preluat exclusiv din lumea fizică –, nu vor găsi în vegetarianism toate cele de care au ei nevoie. Pentru toți aceia care își viețuiesc viața spirituală în sfera rațiunii, care este îndreptată înspre lumea simțurilor, care gândesc sensibil, își reprezintă și simt sensibil, pentru toți aceștia va veni un punct în care ei se vor putea prăbuși datorită vegetarianismului. Există mulți oameni de acest tip. Dar oamenii nu trebuie să fie așa. Eu am cunoscut în acest domeniu oameni care erau gânditori savanți, care erau gânditori în domeniul fiziologiei, al istoriei, și la care nu era posibil să-și hrănească în mod corespunzător creierul, dacă trăiau pur vegetarian. Dar lucrurile se schimbă imediat atunci când omul dezvoltă o spiritualitate. De îndată ce omul ajunge la cunoașterea spirituală, de îndată ce ajunge în viață la spiritual, lui îi este posibil să se mențină ca vegetarian. Atunci vegetarianismul va favoriza viața spirituală, și omul va ajunge la momentul în care are în perspectivă un viitor și mai evoluat. Despre acest viitor evoluat voi vorbi în următoarele conferințe, din 16 februarie, 23 februarie și 2 martie, conferințe în care mă voi referi la «Taina revelată» a lui Goethe.
Întrebare: Ce trebuie să înțelegem prin entitate sufletesc-spirituală?
Noi vom mai vedea unde își are spiritul obârșia. În cadrul evoluției omenești, noi trebuie să ne reprezentăm această caracteristică spirituală drept o influență din afară. Cu aceasta nu se lezează, ca să spun așa, vreo concepție despre natură și nici nu se justifică părerea că ar exista un dualism. Hidrogenul și oxigenul formează și apa. Dar acela care știe acest lucru nu trebuie să fie dualist din această cauză.
Întrebare: Ce a existat de fapt, ca om, înainte de exercitarea acestei influențe spirituale?
Până la un anumit punct omul este o triadă: spirit, suflet și trup. Dacă ne întoarcem și mai mult în urmă, exista pe Pământ, unit cu fizicul Pământului, sufletesc-trupescul omului. Acest sufletesc-trupesc era încarnat pentru început într-o materie cu mult mai fină și mai luminoasă, decât omul de mai târziu. A avut loc o condensare, o densificare progresivă. De aceea și vorbim despre așa-numiții „fii ai ceții de foc”. Avem de a face cu una dintre configurările omului. Dar eu nu aș dori să descriu această înfățișare în prelegerile publice, căci dacă o prezint așa, ca atare, fără introducerea prealabilă necesară, nu va fi bine primită. Nu există condițiile prealabile necesare pentru înțelegerea acestei înfățișări. În «Ceața de foc» s-a făcut ultima încarnare a omului în Akasha. În privința acestei Akasha, fizica actuală nu dispune de nici o cunoștință. Ceea ce avem noi acum drept influență, este germenul de veșnicie, spiritul, și dacă e să vorbim de spirit la omul actual, atunci vorbim de veșnicie. Iar conștiența care exista pe atunci nu este câtuși de puțin aceeași cu conștiența din starea de hipnoză sau de transă. Ea este aproximativ asemănătoare stării de conștiență dintr-un vis deosebit de viu. Aceasta era starea de conștiență dinainte de influența spiritului.
Întrebare: De ce orice progres s-a realizat prin condensarea materiei, pe când noi considerăm progres sublimarea, subtilizarea materiei?
Forma generală a conștienței a fost luminată, dar și îngrădită prin condensarea până la configurarea materială a organelor sensibile.
Întrebare: Substanța akasha este de natură eterică sau astrală?
Substanța astrală este cea mai înaltă substanță. Substanța akasha se situează între materia fizică și cea astrală. Ea constituie materia fizică cea mai fină, cea mai subtilă, în care gândul se poate imprima în mod nemijlocit.
Întrebare: Cum era perceput omul în aceste stări subtile?
În perioada în care omul era încă aeric, era posibil să fie perceput prin intermediul auzului, ca vibrație, deci nu prin intermediul ochilor.
Întrebare: Ce influență a avut influența spiritului asupra sexualității?
Odată cu intervenția influenței spiritului au apărut ființele cu caracter unisexuat. Mai înainte amândouă sexele erau reunite într-o singură ființă. Iar reproducerea era pe atunci asemănătoare ființelor noastre unicelulare de astăzi.
Întrebare: Care este originea concepției teosofice despre lume?
Mai înainte învățătura era dată în imagini. Astăzi, acest lucru nu mai este posibil. De aceea trebuie să ne exprimăm ideile într-un limbaj accesibil rațiunii, în special pentru oamenii noștri de știință. Aceste lucruri trebuie considerate la fel cum își consideră fizicianul domeniul său de activitate, drept ipoteză utilă de lucru. Și aceasta conferă, treptat, tot mai multă convingere.
Atunci când Dr. Steiner a fost rugat să spună mai multe despre procesul de detașare a maimuței, el a spus aproximativ următoarele:
Reprezentați-vă un strămoș, care are doi urmași. Unul dintre acești urmași poate prelua scânteia divină în forma sa. El evoluează și devine om. Celălalt urmaș are o formă constituită dintr-o substanță mai grosieră, și nu poate prelua scânteia. Acesta se dezvoltă și devine maimuță.
