Înainte de Crăciun, în cadrul primului ciclu al acestor conferințe pe tema «Noțiunile fundamentale ale teosofiei», am ajuns atât de departe cu expunerea acestor noțiuni, încât pot îndrăzni, fără îndoială, să abordez problema cea mai importantă pe care și-o poate pune omul: aceea a propriei sale origini și a destinației sale. În ultimele două conferințe [Nota 34] am căutat să arăt că ceea ce noi numim concepție teosofică despre lume constituie temelia creației goetheene, iar în conferința ce urmează voi căuta să aprofundez din punctul de vedere al teosofiei această concepție goetheană despre lume. Deoarece aceasta se leagă foarte bine de cele două conferințe pe care le-am ținut în ultimele paisprezece zile, astăzi am intercalat o conferință care va prezenta concepția teosofică despre originea, despre descendența omului, în accepțiunea modernă a cuvântului.
Cel care vorbește astăzi despre originea omului trebuie să ia seama, firește, la ceea ce au elaborat în această privință științele naturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mulți vor fi crezând că datele științelor naturii sunt ceva absolut sigur, că nu pot fi deloc infirmate. Numai că în ultimii ani, tocmai această concepție despre originea omului pe care o promovează științele naturii a suferit o schimbare atât de fundamentală, încât astăzi aproape nici unul dintre cercetătorii mai tineri, demni de a fi luați în serios, nu se mai află pe pozițiile pe care se afla cercetarea darwinistă. Acela care se ocupă cu această știință știe cât de mari sunt aceste schimbări. Știți că nu cu mult timp în urmă gândirea materialistă găsea mai mult sau mai puțin firească ideea că originea omului ca atare, a omului întreg, trebuie căutată în animalele inferioare, că odinioară Pământul a fost locuit de ființe mai puțin evoluate decât noi, și că omul s-a înălțat prin dezvoltarea lentă, prin evoluția treptată a acestor ființe, fără nici un alt aport de forțe din afară, până pe culmea actuală a condiției sale. Astăzi, științele naturii au zdruncinat acest mod pur materialist de a gândi. S-a crezut că în afară de această concepție științifică nu mai există decât una singură, diametral opusă. Până la întemeierea mișcării teosofice se credea că nu sunt posibile decât aceste două cazuri: fie o teorie naturală, în sensul modului materialist de a explica lumea, fie o interpretare creaționistă supranaturală, așa cum e prezentată ea în Biblie, de exemplu. Căci Biblia și cercetarea științifică a naturii mai sunt prezentate și astăzi drept două lucruri diametral opuse. S-a crezut, de asemenea, că reprezentarea biblică despre crearea lumii în șase zile a dominat cu totul vremurile vechi și că de-abia epoca modernă, care a făcut progrese atât de splendide, a reușit să pună în locul acestui mit al creării lumii prin forțe supranaturale o concepție care explică apariția omului și a lumii prin acțiunea forțelor naturale. Nu s-a ținut însă seama de un lucru. Nu s-a știut că acele concepții pe care și le-au făcut în ultima vreme adversarii așa-numitei creări prin forțe supranaturale a lumii, pe care o susținem noi, și de pe pozițiile cărora ei au combătut această idee a creării lumii în șapte zile, nici pentru așa-zisa învățătură creștină ortodoxă și pentru adepții ei nu e mai veche decât de cel mult trei, patru sau cinci secole. Înainte, nici unul dintre aceia care s-au ocupat de aceste lucruri cu pretenția de a le cerceta în mod științific n-au luat nicidecum Biblia în sens într-adevăr literal, așa cum ni se prezintă la prima vedere. În secolele trecute, nici unul dintre cercetătorii demni de a fi luați în serios – nici cei creștini – n-au împărtășit niciodată ideea că Biblia ar trebui luată în sens literal, că ceea ce e scris acolo trebuie luat ad litteram. Ne putem întoarce cu gândirea în vremurile apariției creștinismului. El s-a născut din sânul unor concepții despre lume mai vechi. De această problemă însă nu ne putem ocupa azi mai pe larg. Aș vrea să reamintesc doar că în epoca finală a filosofiei clasice grecești găsim o concepție despre crearea lumii care se leagă de numele lui Platon și că această concepție a fost cel mai frumos dezvoltată de Aristotel; că avem apoi în gnosa creștină o concepție despre crearea lumii pe care trebuie să v-o prezint, pentru a vă arăta cât de puțin se apropie de adevăr acele idei pe care și le mai făceau cu puțin timp în urmă adversarii teoriei despre o creare a lumii prin forțe supranaturale.
Gnosticii considerau că omul a evoluat de-a lungul timpului, din trecutul originar străvechi și până azi; că el n-a avut aceeași înfățișare, că el n-a fost entitatea cunoscută de noi azi, ci a devenit ceea ce este acum numai în urma unei evoluții treptate. S-a mai constatat, în sfârșit, că diferite forme animale inferioare prezintă semne care ne amintesc înfățișările de mai înainte ale omului. E destul de greu să ne explicăm cum își reprezentau ei toate acestea, pentru că omul actual nu mai e obișnuit cu așa ceva. Ceea ce ni se înfățișează azi drept om fizic n-a fost întotdeauna așa cum este în zilele noastre. Era o formă mult mai apropiată de cea animală, iar animalele cele mai înrudite cu omul ne arată destul de exact starea în care era pe atunci omul. Și tot așa mai departe, înapoi pe firul vremii, de la formele mai evoluate, spre unele din ce în ce mai puțin evoluate. Aceasta era concepția gnosticilor. Ei nu presupuneau – așa cum face concepția materialistă – că omul s-a născut spontan din regnul animal inferior lui; ci lor le era limpede că omul nu s-ar fi putut dezvolta deloc dintr-o ființă încă foarte asemănătoare maimuței, dacă această ființă n-ar fi fost luată în stăpânire de către o entitate superioară, care a făcut-o să evolueze spre o formă mai înaltă. Dacă cineva voia să vorbească despre acest subiect sprijinindu-se pe concepțiile mai vechi, el putea arăta cu toată claritatea cum s-au petrecut lucrurile. E totuși suficient să arătăm că învățătura gnosticilor conținea o cu totul altă concepție despre apariția omului și a lumii decât cea care li se atribuie de obicei.
Concepția lor o găsiți clar expusă de Sf. Augustin. Nici vorbă ca el să fi răspândit credința că Biblia trebuie să fie înțeleasă în sens literal, ci el își imaginează că ființele au evoluat în felul descris mai înainte. El își imaginează că a venit un impuls dintr-o lume spirituală, care a făcut ca entitatea să se dezvolte necontenit, în vreme ce procesul exterior e într-adevăr acesta: inițial, noi am fost ființe imperfecte din punct de vedere fizic; apoi a venit un impuls spiritual și noi am devenit ființe mai evoluate din punct de vedere fizic, a venit un nou impuls spiritual și noi am mai urcat o treaptă, până când a venit cel mai înalt impuls spiritual și omul s-a dezvoltat ca om propriu-zis. Cam aceasta e concepția Sf. Augustin. Legenda despre crearea lumii în șase zile e pentru el un simbol frumos. El consideră că o concepție ca aceea pe care am expus-o drept gnostică nu mai poate fi prezentată oamenilor în forma ei pur gnostică. El își imaginează că în noțiunile Bibliei trebuie date simboluri exterioare, pentru că mulțimea nu poate înțelege când i se vorbește în asemenea reprezentări abstracte superioare. Iată de ce istoria creării lumii trebuie dezvăluită sub formă de imagini, potrivit cu reprezentările pe care și le face poporul de obicei. Aceeași părere o puteți întâlni la Scotus Erigena, la marii părinți ai Bisericii din Evul Mediu, la Toma d’Aquino și până târziu, în secolul al XIV-lea. Și dacă vă veți edifica asupra acestui lucru, vă veți putea explica adevăratul drum pe care îl străbat cultura și știința din lumea occidentală.
Apoi, prin secolele XIV-XV, această veche învățătură evoluționistă dispare. Vedem cum în Biserică devine tot mai dătătoare de ton credința că Biblia trebuie citită ad litteram. Trebuie să reținem acest lucru. În cursul secolelor care au urmat, omul a ajuns într-o derută totală. Toate interpretările de acest fel ale Bibliei au fost uitate, astfel că în secolul al XIX-lea oamenii credeau că prin teoria lor despre crearea prin forțe naturale a lumii și a omului aduc ceva absolut nou. Oricum, văzută prin prisma gândirii materialiste din epoca modernă, această istorie a creării lumii a devenit una cu totul materialistă. Teoria darwinist-haeckeliană despre crearea omului și a lumii nu are nimic comun cu adevăratele fapte științifice, cu ceea ce ar putea fi într-adevăr cercetat. O teorie care să explice prin forțe naturale crearea omului și a lumii a existat și înainte, numai că ea era explicată în sens spiritual, avându-se în vedere nu numai procesele materiale, ci și impulsurile spirituale. În ultimii ani, faptele au vorbit în mod clar și numeroși cercetători s-au întors la o concepție despre evoluție mai idealistă. Iată că a apărut recent un nou savant, ale cărui căutări antidarwiniste de a înțelege lumea au devenit interesante pentru noi, datorită faptului că – fără a cunoaște vechea învățătură despre evoluția omului – s-a întors la ideea despre „impulsurile” care sunt date în permanență. El numea aceste impulsuri „dominante” [Nota 35]. E o încercare timidă de întoarcere la vechile concepții. El presupune că evoluția de la niște ființe imperfecte până la ființe din ce în ce mai perfecte nu are loc de la sine, prin forțe materiale, că dintr-o ființă mai puțin evoluată nu se poate naște o ființă mai evoluată decât prin intervenția unei noi „dominante”, care o ajută să facă un pas mai departe. Aceluia care privește mai adânc acest fapt la care ne referim îi aduce aminte foarte clar o vorbă de-a lui Heine: „Sărăcia e cauzată de ‹pauvreté›”. E circumscrierea aceluiași lucru prin alt cuvânt. O teorie evoluționistă care are față de documentele religioase aceeași atitudine pe care o aveau savanții până în secolele XIII, XIV, ne este dată iarăși, după atât vreme, de-abia prin concepția teosofică despre lume.
Dacă vrem să cunoaștem omul în ceea ce privește originea lui, trebuie să ne fie mai întâi limpede care e esența lui. Cel care e convins că omul nu e decât o îmbinare de organe fizice: mâini, picioare, plămâni, inimă ș.a.m.d. nu va simți nevoia de a explica apariția omului altfel decât pe baza unor forțe materiale. Prin aceasta, pentru el problema e cu totul alta decât pentru acela care îl privește pe om în integralitatea lui. Acesta din urmă va considera că omul e alcătuit nu numai din părți trupești, ci și din suflet și spirit. Am văzut deja în ce măsură omul se compune din cele trei părți constitutive: trup, suflet și spirit. Trup, suflet și spirit – acestea sunt părțile constitutive ale omului. Ceea ce numim viață sufletească și viață spirituală a fost reunit de psihologia modernă în una și aceeași noțiune, aceea de suflet. Confuzia care domnește în psihologia modernă constă tocmai în faptul că nu se face distincție între suflet și spirit. E un lucru asupra căruia teosofia are datoria să insiste neobosit. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere este suflet, ceea ce simte și își face reprezentări și gânduri în legătură cu lucrurile vieții cotidiene, toate acestea sunt și pentru noi, teosofii, suflet. Spiritul începe acolo unde devenim conștienți de așa-numita parte veșnică, nepieritoare, din ființa umană, aceea despre care Platon spunea că se hrănește cu hrană spirituală. De-abia gândul care e liber de conținutul său sensibil, care se înalță la caracterul de veșnicie, care e văzut de spirit atunci când spiritul nu mai privește în afară prin porțile simțurilor, ci privește în interiorul său; numai un astfel de gând constituie conținutul spiritului. Omului de știință occidental acest gând îi e cunoscut pe un singur tărâm, pe acela al matematicii, adică al geometriei și algebrei. Aici avem gânduri care nu se revarsă spre noi din lumea exterioară; sunt gânduri pe care omul le creează din lăuntru în afară. Nimeni n-ar putea deduce o teoremă matematică pe baza unei simple percepții sensibile. Niciodată n-am putea afla pe această cale că suma unghiurilor unui triunghi este de 180°.
Există însă gânduri care nu se referă numai la spațialitate, ci care sunt independente de lumea sensibilă și care se referă la tot ce mai există în lume, minerale, la plante, la animale și, în sfârșit, la om. În morfologia sa, Goethe a încercat să elaboreze o botanică în care să fie cuprinse asemenea gânduri libere de sensibil. Iar cel care se cufundă și se adâncește cu simțirea, cu sensibilitatea sa, în ceea ce ne oferă Goethe în teoria metamorfozei, trăiește un fel de înălțare în înalturile eterice. Și dacă vă lăsați duși mai sus, tot mai sus, spre stările în care percepeți aceste gânduri, care sunt construite după modelul elementelor matematice ale spațiului, ajungeți la marii mistici, care ne lămuresc în privința sufletului și a spiritului. De aceea, misticul mai numește mistica „matematică” – mathesis – nu pentru că mistica ar fi matematică, ci pentru că ea e construită după modelul matematicii. Goethe a fost un astfel de mistic. El a vrut să ne pună în față o lume care să ne scoată din simpla sferă a sufletescului și să ne înalțe în aceea a spiritualului. În acest caz, aveți ceea ce face omul cu rațiunea sa în viața de toate zilele, aveți înțelegerea rațională a realității nemijlocite, legată de temporalitate, trecătoare, ridicată într-o sferă superioară, în lumea ideilor pure, și, dacă vă înălțați la gândul pur, dacă puteți depăși gândul plin de conținutul sensibil, veți putea înțelege acel ceva care aparține veșniciei. Teosofia mai numește manas acest prim element al spiritului. În cartea mea Teosofie, am încercat să traduc acest termen prin „Sine spirituală”. Este sinea superioară care se eliberează de ceea ce e limitat numai la lumea pământească.
După cum gândul poate fi înălțat într-o sferă superioară, tot așa se poate întâmpla și cu simțirea. Ceea ce ne produce bucurie, ceea ce râvnim, constituie aparent o lume inferioară în raport cu lumea gândurilor, dar dacă e înălțat în regiunile superioare, constituie ceva mai înalt decât gândul. Elementul existent în simțire e superior gândului. Dacă vă înălțați sentimentul în sferele superioare, așa cum faceți cu gândul când vă ocupați de matematică, percepeți o a doua entitate a spiritului. Psihologia predată în universități nu cunoaște decât sentimentul inferior. Ea face ca și cum nici n-ar exista alt fel de sentimente. Dar în lumea simțirii noastre trăiește acest ceva veșnic, pe care teosofia îl numește buddhi. Eu l-am numit „Spirit al vieții”, el fiind a doua parte spirituală a omului. Dacă vă înălțați gândurile atât de sus încât să percepeți ceva veșnic, trăiți în manas. Dacă vă înălțați sentimentele și simțirea până la ceea ce e veșnic, trăiți în buddhi. La omul actual, această viață în buddhi există doar ca germene. Uneori, oamenii pot deja gândi manasic. Există însă și o gândire care vagabondează de colo-colo, adică ai un anumit gând și imediat după aceea altul și tot așa mereu. Aceasta e gândirea obișnuită. Există însă o gândire mai înaltă, care e logică și coerentă și se hrănește din cele veșnice – după cum spune Platon – și care se împărtășește din ceea ce e veșnic. Dacă un sentiment se înalță în această sferă a lumii, el trăiește în buddhi. Aceasta nu e altceva decât un fel de legitate eternă a sentimentului. Cine duce viața obișnuită, acela poate greși, el poate greși și cu sentimentele sale. Acela însă care poate simți în lăuntrul său, ca realități vii, normele veșnice ale vieții de simțire, are în el o siguranță și claritate a sentimentelor sale tot atât de mare cum are gânditorul în gândirea sa. Acesta e ceea ce teosofia descrie drept om spiritual, care percepe în mod viu spiritul în lăuntrul său. Acesta a fost totodată conținutul cel mai profund al lui Christos. În acest sens, Christos e totuna cu buddhi. Când simpla senzație exterioară, percepția, care constituie lucrul cel mai dezordonat din noi, se înalță, acordându-se după suprema legitate cosmică, atunci vorbim – despre această cea mai înaltă dezvoltare pe care o va cunoaște spiritul uman nu poți vorbi decât cu greu, de-abia dacă o poți face înțeleasă prin aluzii vagi –, atunci vorbim despre spiritul propriu-zis, sau, desemnându-l cu un cuvânt sanscrit, despre atma. Acestea sunt cele trei părți constitutive ale spiritului: manas, buddhi, atma. Aceste trei părți constitutive sunt dizolvate în suflet la fel cum o substanță e dizolvată în apă. Acolo unde toate acestea se tălăzuiesc de-a valma, omul nu poate să distingă, de obicei, ce anume se tălăzuiește astfel. Iată, deci, de ce psihologul modern descrie un adevărat talmeș-balmeș sufletesc.
Când ceea ce se manifestă în suflet drept spiritualitatea supremă se amestecă cu însușirile inferioare ale sufletului, când apare sub forma unui sentiment inferior, când în loc de iubire se manifestă drept dorință senzuală, drept patimă, acest ceva e numit kama. Kama e totuna cu buddhi, numai că buddhi e forma altruistă a lui kama, iar kama e forma egoistă a lui buddhi. În noi există rațiunea obișnuită, care servește satisfacerii nevoilor noastre personale. Această rațiune, în măsura în care ea face să se manifeste în suflet manasul, o numim ahamkara, conștiența Eului, sentimentul Eului. Așa că, atunci când ne referim la ceea ce se numește de obicei suflet al omului, putem vorbi și despre buddhi, care se manifestă sub formă de kama, iar când ne referim la manas, ori la spiritualul propriu-zis al gândirii, vorbim despre rațiunea care se manifestă ca ahamkara, drept conștiență a Eului.
Într-o carte pe care am scris-o cu câțiva ani în urmă, intitulată Filosofia libertății, am încercat să descriu înălțarea treptată, prin autoeducație, a omului, purificarea omului și trecerea lui de la sufletesc la spiritual. Ceea ce am descris acum e exprimat acolo în termenii filosofiei occidentale. Găsiți acolo calea de evoluție pe care o parcurge sufletul de la kama la viața în buddhi. Acolo, ahamkara apare sub denumirea de „Eu”, manas-ul sub denumirea de „gândire superioară”, gândire pură, iar buddhi, pentru a nu face încă aluzie la origine, sub acela de „fantezie morală”. Toate acestea nu sunt decât expresii care desemnează aceleași realități. Am făcut astfel cunoștință cu ființa sufletesc-spirituală a omului. Această ființă sufletesc-spirituală e încorporată, e întrupată în ceea ce este descris de către științele naturii. În jurul său ea are un fel de înveliș: corporalitatea fizică exterioară.
Teosofia spune că ceea ce am descris acum drept ființă sufletesc-spirituală a omului a existat deja înainte de a fi apărut forma lui actuală, corporalitatea fizică umană. Originea omului nu e în fizic, ci în spiritualul-sufletesc. Iar acest spiritual-sufletesc pe care tocmai l-am descris, stă la baza oricăror forme fizice. Să ne imaginăm acum că ne aflăm într-un punct foarte îndepărtat din trecutul străvechi. Găsim, pe de-o parte, entitatea spiritual-sufletească a omului. Cred că gândirea materialistă a epocii contemporane cu greu își poate reprezenta acest spiritual-sufletesc. Și asta numai pentru că gândirea modernă s-a dezobișnuit de secole să-și mai reprezinte realități spiritual-sufletești. Pe de altă parte, în trecutul foarte îndepărtat avem viața sensibilă. Cum trebuie să ne reprezentăm această viață sensibilă? Științele naturii ne învață că, dacă studiem ființele din resturile existente în straturile fosile, ajungem la un om de o formă neevoluată, imperfectă. Și întorcându-ne și mai mult în trecut, vom da de o epocă în care omul nu exista pe Pământ în forma sa actuală. Existau pe atunci numai maimuțe și animale înrudite cu aceasta. Încă și mai departe în trecut nu existau nici maimuțele, ci doar niște mamifere inferioare. Iar înainte de aceasta existau reptile și păsări, iar și mai înainte pe Pământ locuiau niște specii de animale de dimensiuni și de o forță neobișnuit de mari, dinozaurii. Aceștia trăiau cu totul altfel decât animalele de azi. Coborând și mai mult în trecut, găsim animale și mai neevoluate, până ce ajungem la o epocă în care nu mai putem dovedi existența unei vieți animale. Viața fizică exista pe atunci, probabil, în forme care prezentau încă niște caracteristici de tranziție, animal-vegetale. Mai aflăm, totodată, că pe atunci Pământul era într-o stare de topire, de incandescență, și că mai apoi de aici s-au format diferitele roci care constituie scheletul Pământului. Și vedem astfel că Pământul se dezvoltă mereu și că pe suprafața lui vietățile iau forme din ce în ce mai perfecte.
Noi nu ne imaginăm deloc, în concepția teosofică despre lume, că în vremurile originare, străvechi, ființele spiritual-sufletești nu conțineau nici un fel de materie. Ele erau însă formate dintr-o materie extrem de subtilă, infinit mai subtilă decât cea cunoscută de fizicianul actual, astfel că ne putem întoarce într-o epocă în care toate realitățile fizice de pe Pământ erau într-o stare de topire, de incandescență. Pentru a ne face o idee despre această stare, ne vom imagina că de jur împrejurul Pământului exista o atmosferă formată dintr-o materie fizică extrem de subtilă. Exista doar materie minerală neînsuflețită, viața exista însă sub forma unei materii mult mai subtile. Această materie mai subtilă o numim „akasha”. În această materie nespus de fină este încarnată entitatea spiritual-sufletească a omului. Ea n-a coborât până la starea de realitate fizică. Pământul e format, deci, din două feluri de realități, o realitate fizică, din care s-a putut naște tot ceea ce ne e cunoscut în lumea minerală, și o realitate umplută cu o materie ce conține entități spiritual-sufletești. Deocamdată nu pot decât schița aceste lucruri, vom arăta mai târziu în ce fel a decurs întregul proces. Ființa spiritual-sufletească a avut o cu totul altă înfățișare decât forma umană actuală. În această ființă care-și plăsmuia forma din „substanța” akasha existau încă împreună toate formele animale. În ea erau conținute, ca spiritualitate nespus de subtilă, toate speciile de animale care populează până în zilele noastre Pământul.
Urmează apoi un alt stadiu din evoluția Pământului. Acesta a devenit mai compact, mai solid. Omul a fost nevoit, deci, să se adapteze la această constituție mai solidă a vieții fizice de pe Pământ. Și el a putut face acest lucru numai renunțând la o parte din ființa lui și cedând-o materiei mai grosiere. Iar din această parte a omului, care a fost transmisă materiei mai grosiere, a luat naștere primul regn, foarte imperfect, al lumii animale. Am putea spune că e un fel de coajă pe care omul a lepădat-o la un moment dat. Acest regn s-a născut ieșind din sânul naturii umane. Natura propriu-zis umană a urcat astfel pe o treaptă mai înaltă. Omul s-a eliberat de impulsul care exista în el de la lumea animală inferioară. Aceste creaturi pe care omul le-a eliminat din sine pot fi văzute în primele straturi ale Pământului. Animalele pe care omul le-a eliminat din sine sunt crustacee; și astfel, el a devenit o entitate ceva mai pură. A fost ca în cazul unei soluții, în care partea mai grosieră se depune. Iar următorul pas înainte a constat în faptul că omul a predat iarăși materiei o altă parte din entitatea lui. Au luat naștere astfel viermii și peștii. Acesta e un nou înveliș pe care îl elimină omul din ființa sa.
În cea de-a doua fază a evoluției, omul își asimilase o materie asemănătoare cu aerul cunoscut de noi astăzi. Pe atunci, omul era încarnat ca ființă de aer. Poate gânditorului materialist această afirmație îi va părea bizară, însă cel ce aprofundează teosofia își va da seama că toate celelalte teorii despre crearea lumii sunt fantezii și că această teorie despre crearea lumii poate fi înțeleasă deja și cu ajutorul rațiunii obișnuite. Datorită faptului că omul s-a întrupat cu sufletul său într-o materie mai fină, în materia aeriană, el a putut elimina un nou înveliș, și astfel din el s-au detașat alte animale. În acea vreme, Pământul avea deja un schelet ceva mai solid, și omul și-a plăsmuit forma în ceea ce numim nebuloasa de foc. Se vorbește aici despre fiii nebuloasei de foc. Aceasta se întâmplă datorită faptului că omul eliminase cojile din care s-au dezvoltat mai târziu, pe de altă parte, păsările și reptilele. În momentul în care ajunsese atât de departe încât își plăsmuise forma din această substanță de foc, el a fost în stare să-și asimileze un nou impuls din afară. Așa cum la începutul procesului de formare a Pământului, cu materia fizică s-a unit ceea ce omul eliminase ca ființă mai grosieră din el, în perioada la care ne referim acum și care merge paralel cu niște procese intense de solidificare a Pământului, el s-a unit cu ceea ce numim spirit superior. Inițial, aceasta s-a întâmplat datorită faptului că ceea ce am numit buddhi a coborât până pe treapta de kama. Și astfel a luat naștere ceea ce-l deosebește pe om de viețuitoarele inferioare, cu sânge rece, și prin aceasta au luat naștere toate celelalte animale cu sânge cald de pe Pământ. Până la un anumit moment al evoluției Pământului, existau doar ființe cu sânge rece și lipsite de pasionalitate; celelalte s-au născut pe la mijlocul perioadei lemuriene. Prin aceasta s-au format și cele două sexe, din sexul unic care existase până atunci. Datorită faptului că omul a eliminat din sine animalele inferioare care mai trăiesc și azi ca reptile, și, mai târziu, când a devenit o ființă cu sânge cald, a îndepărtat din sine și neamul păsărilor, el a ajuns la maturitatea necesară pentru a primi în sine spiritul, în prima lui formă. E prima specie de viețuitoare înzestrată cu facultăți spirituale. În epoca lemuriană, omul a ajuns la o materialitate densificată, el are acum un trup de carne. Acesta e omul lemurian. Și el a trăit pe Pământul nostru într-o vreme în care mai exista mult din acea materie de foc. În era lemuriană, întreaga populație piere în masă, prin catastrofe provocate de focul unor intense activități vulcanice. Rămân doar câțiva, care trăiesc mai departe.
Perioada atlanteană de evoluție se desfășoară în acele ținuturi ale Pământului care astăzi sunt acoperite de valurile Oceanului Atlantic. Aici, omul mai elimină din sine ceva: mamiferele superioare. La început, omul mai avea natura mamiferelor superioare. El mai avea în natura sa caracterele maimuțelor antropoide. Toate acestea sunt niște ființe care mai înainte erau părți inferioare ale naturii umane și care au fost apoi eliminate. Omul a ajuns pe o treaptă de evoluție mai înaltă numai prin faptul că a eliminat ceea ce era inferior în el. În om a ieșit în evidență ceea ce am numit mai înainte ahamkara, Eul. În prima epocă a erei atlanteene s-a dezvoltat cu precădere ahamkara și, implicit, memoria și vorbirea. Conștiența Eului a devenit conștiență a egoismului. Iată de ce prima epocă a perioadei atlanteene e, totodată, o epocă în care egoismul brutal se dezvoltă din ce în ce mai mult. Vom mai auzi și citi la ce excese a dus ahamkara ajunsă să se dezvolte. Așadar, omul a eliminat natura de mamifer superior, așa că în maimuță nu trebuie să vedem un strămoș al omului, ci trebuie să admitem mai degrabă că omul e întâiul născut al Pământului. Omul este încarnat în akasha și tot ce există în afara lui a fost eliminat pe rând din el. Omul și animalul s-au adaptat apoi condițiilor existente, devenind ceea ce sunt astăzi. Paracelsus a știut acest lucru și a spus că omul a scris el însuși literele din care e constituită întreaga lui entitate. Prin urmare, în maimuță nu trebuie să vedem un strămoș, ci un descendent al omului, așa cum a fost acesta la început. E interesant că această concepție teosofică prezintă o asemănare elementară cu o reflecție a naturalistului și botanistului Reinke. În cartea sa «Lumea ca faptă», el spune că maimuța nu e un strămoș al omului, ci un om degenerat, un om care a fost eliminat din linia de evoluție umană și a degenerat. Această concepție coincide în mod uimitor de exact cu ceea ce ne învață, în această privință, științele naturii. Acestea ne învață că creierul uman, și anume creierul de copil, în cea dintâi fază de dezvoltare a sa, e foarte asemănător – până la un anumit punct – cu un creier de maimuță, creierul unui om matur fiind, totuși, deosebit de creierul unei maimuțe. Putem conchide astfel că creierul de maimuță ia o cu totul altă cale în dezvoltarea sa. Pentru a putea evolua în mod mai liber, pentru a putea urca alte trepte, dezvoltând însușiri mai nobile, omul a eliminat odinioară natura care actualmente îi este proprie maimuței. Astfel, specia maimuței a degenerat și dezvoltarea ei a luat o altă direcție. Nici vorbă, deci, să considerăm că maimuța e strămoșul omului.
După ce dezvoltase principiile buddhi, kama și ahamkara, omul ajunsese în stare să-și însușească primul element al spiritului: manas. Gândirea logică, gândirea combinatorie din sânul acestei naturi umane înnobilate, s-a dezvoltat începând cu prima epocă a erei atlanteene și de-a lungul celei de a cincea epoci, a noastră. Astfel, după ce a dezvoltat principiul buddhi până la stadiul de kama, omul a făcut ca înțelepciunea să se manifeste sub formă de egoism, prin ahamkara el a dus, deci, o viață egoistă. Apoi, înțelepciunea s-a dezvoltat iarăși sub o formă mai pură, așa că azi omul e în stare să gândească logic. Odată și odată, el se va înălța la nivelul unui tip superior de spiritualitate, prin faptul că va lucra asupra naturii kama și a simțirii lui obișnuite, transformându-le în buddhi, pentru a se înălța apoi pe trepte și mai înalte de spiritualitate. Despre aceasta vom vorbi mai târziu, când vom cunoaște mai exact treptele de evoluție. Nu am putut oferi aici decât o schiță generală a concepției teosofice despre această problemă. Aceasta e teoria evoluției, teoria despre originea omului, așa cum e ea explicată de teosofie. Aceasta e teoria despre evoluția omului care e chemată să ia locul aceleia care în ultima vreme a fost, oricum, în mod esențial zdruncinată de faptele relevate de științele naturii.
Pentru a arăta însă că cele spuse de mine nu sunt chiar atât de mult îndreptate împotriva ideilor științelor curente, aș vrea să vă mai citesc câteva cuvinte ale antropologului Reinke, pentru a arăta că azi e necesar să reflectăm la o istorie a Creațiunii. El spune următoarele: „E de la bun început limpede [Nota 36] ce contradicție adâncă există între această concepție pe care tocmai am expus-o și concepția și metoda de cercetare curentă în știința noastră actuală. În general, noi nu căutăm teorii și clădim întemeindu-ne pe fapte. De aceea, științele naturale ar trebui să-și ia osteneala de a se limita strict la fapte. Până acum, în nici un caz nu avem faptele. Trebuie să protestez dacă lucrurile sunt prezentate ca și cum zoologia, anatomia ar fi prezentat faptele. Dacă se va încerca să se schițeze pe această bază un tablou, acesta va fi doar fantezie.” Acest savant nu-și dă însă seama că e imposibil ca vreodată cineva să reușească a forma un tablou despre originea omului dacă se întemeiază doar pe fapte exterioare. Niciodată nu se va putea face așa ceva, fiindcă originea omului nu e în lumea sensibilă, ci în sufletesc-spiritual. Numai dacă ne înălțăm de la lumea sensibilă la cea sufletesc-spirituală, numai dacă ne înălțăm la o concepție care nu e fantezistă, ci spirituală, vom putea ajunge din nou la o teorie cu adevărat satisfăcătoare despre originea omului. Și tocmai teosofiei îi revine misiunea de a-l duce pe om spre o teorie evoluționistă care să-l mulțumească cu adevărat. Teoria despre „crearea lumii pe o cale naturală” nu ne mai poate mulțumi astfel. Pentru că, pe de-o parte, se face simțită deja nevoia omului de a avea o cunoaștere spirituală a lucrurilor, iar, pe de altă parte, pentru că faptele au infirmat teoria evoluționistă. Științele naturii nu vor fi în stare niciodată să spună ceva valabil despre originea omului. Dacă vrem să cunoaștem originea omului, aceasta n-o putem face decât sub semnul unei cunoașteri spirituale. A conduce din nou contemporaneitatea spre o astfel de cunoaștere spirituală: aceasta e misiunea concepției teosofice despre lume.
