În conferința prezentată acum paisprezece zile, pe tema „Marii inițiați”, mi-am îngăduit să vă atrag atenția asupra faptului că marii inițiați sunt, în principiu, purtătorii idealurilor de viitor ale omenirii și că forța lor, modul lor de a acționa constă în faptul că ei poartă în suflet, ca mister al lor, ceea ce omenirii, în totalitatea ei, i se va revela de-abia în viitor, și că ei îl introduc treptat în idealurile omenirii, pe calea care le pare potrivită pentru aceasta. Așa că ceea ce desemnăm drept idealismul omenirii, drept idealurile de viitor ale neamului nostru, poartă de cele mai multe ori amprenta a ceea ce la marii inițiați provine din cunoașterea marilor legi spirituale ale lumii. Și am mai spus atunci că idealurile teosofice, care ne vin de la maeștri, se deosebesc de ceea ce se înțelege de obicei în viață prin idealuri, că ele își au originea într-o cunoaștere reală a legilor naturii și nu în impresii vagi de felul: așa ar trebui să fie, așa e bine etc. Am subliniat atunci că nu e vorba de o profeție în înțelesul rău al cuvântului. E un fel de atragere de atenție asupra viitorului, așa cum se întâmplă și în cazul științelor naturale. După cum, cunoscând legile materiale ale oxigenului și hidrogenului, știm în mod precis că în anumite condiții ele se combină și formează apa, tot astfel legile spirituale ne permit să spunem care vor fi idealurile din viitorul omenirii. Inițiatul trebuie să extragă în mod conștient din cunoașterea marilor legi cosmice ceea ce vrea să vadă înfăptuit în viitor. Aceasta a fost una dintre indicațiile referitoare la conferința noastră de azi, pe care am dat-o deja cu paisprezece zile în urmă. Cea de-a doua indicație v-am dat-o acum opt zile, în conferința «Natura spirituală a lui Ibsen», unde am arătat cu câtă putere de pătrundere și cât de grandios vorbește Ibsen despre formele pe care le ia personalitatea în epoca noastră și am spus că, tocmai datorită faptului că a caracterizat atât de bine formele care s-au conturat în epoca noastră, el atrage atenția asupra a ceva superior, asupra a ceva care depășește personalitatea și care în concepția teosofică despre lume poartă numele de individualitate.
Noi ne aflăm astăzi cu adevărat la o răscruce. Evenimentele au arătat că, pe de-o parte, concepția materialistă a dat roadele cele mai mărețe, că darwinismul și materialismul își extind influențele până în epoca noastră și că lor le datorăm un remarcabil pas înainte pe tărâmul culturii; dar că, pe de altă parte, se fac simțite și unele curente care pregătesc viitorul. Tocmai în spiritele cele mai de seamă apar idealuri noi. Aceste spirite, care fac semn spre un viitor îndepărtat, nu sunt, ce-i drept, așa-numitele spirite practice, numai că istoria lumii merge și altfel decât își imaginează oamenii practicii. La una din coloanele idealismului, la Tolstoi, m-am referit deja mai înainte. Azi aș vrea să atrag însă atenția asupra unui alt spirit al Apusului, și anume Keely, marele specialist în mecanică, acela care, deși prin ideile sale din domeniul mecanicii nu ne duce încă spre o utilitate practică, ne va face totuși să progresăm. De această afirmație se leagă niște probleme [Nota 47] care materialistului îi par fanteziste. Noi vrem să facem însă cunoștință cu un idealism de o cu totul altă natură decât cel pe care-l cunoaștem în viața cotidiană. E același ideal care a trăit odinioară în misterii. Până la întemeierea, în anul 1875, a Societății Teosofice, ceea ce noi răspândim azi prin conferințe de popularizare trăia în așa-numitele școli oculte. Am atras de multe ori atenția asupra rosicrucienilor; ca și asupra faptului că despre tainele propriu-zise ale rosicrucienilor nu se poate afla nimic pe calea erudiției. Tot ceea ce am spus până aici a fost reluat din conferințele anterioare.
Azi ne propunem să studiem acele mari legi cosmice care în cadrul misteriilor erau vestite drept legi cosmice ale viitorului, drept legi după care omul trebuie să se orienteze, dacă nu vrea să se îndrepte spre viitor bâjbâind, ci – asemeni omului de știință care intră în laborator știind că, dacă unește și combină anumite substanțe, va obține anumite rezultate – fiind conștient de faptul că merge în întâmpinarea unui eveniment sau altul din viitor. Asemenea lucruri pot fi expuse și auzite sub o formă populară, general accesibilă, doar începând cu anul 1875, anul în care a fost întemeiată Societatea Teosofică. Iată de ce pe noi nu ne poate mira faptul că literatura științifică actuală nu conține încă nimic din aceste idealuri ale viitorului.
S-ar putea naște însă întrebarea – și această întrebare a fost pusă adeseori: Dar oare acești idealiști străini de lume care par atât de departe de tot ceea ce e viață practică și care urzesc mai întâi în capetele lor gândurile viitorului, să fie ei aceia pe care se sprijină viața? Pot fi ei purtătorii vieții? Nu trebuie oare ca viața să se nască din practică? Doar ei nu fac altceva decât să urzească niște gânduri, sunt niște fantaști, și ei vor să dea naștere viitorului? Numai acela care știe cum se fac lucrurile vieții zilnice poate interveni în viața practică, și numai aceluia îi revine această misiune. Permiteți-mi să intercalez aici micul intermezzo despre omul practic și omul idealist și să arăt că în cazul progreselor mari, veritabile, nu oamenii practicii, ci teoreticienii au fost aceia care au creat din marea comoară a ideilor și care au adus viitorul și pe tărâmul vieții cotidiene.
Să luăm descoperirile secolului al XIX-lea. N-am putea găsi azi aproape nimic care să nu amintească la fiecare pas de forța aburului, de telegraf, telefon, poștă, căile ferate etc. Căile ferate n-au fost inventate nici ele de un om al practicii. Și care a fost poziția, în această împrejurare, a oamenilor practicii? Să dăm un exemplu: Când în Germania urmau să fie construite primele linii ferate, când urma să se tragă linia ferată dintre Berlin și Potsdam, acest lucru i-a dat multe dureri de cap ministrului general al poștelor din Prusia, von Nagler. El a spus: Zi de zi trimitem de pe acum câte șase-șapte diligențe spre Potsdam și ele nici măcar nu sunt pline. În loc să se construiască o cale ferată, mai bine s-ar arunca banii pe fereastră. – Iar votul Colegiului Medicilor din Bavaria, consultat în legătură cu influențele pe care căile ferate le-ar putea avea asupra sănătății, suna cam în felul următor: N-ar trebui să se construiască linii ferate, fiindcă în acest fel oamenii s-ar supune unor riscuri grave. Dacă, totuși, s-ar lua hotărârea ca ele să fie construite, ar trebui, cel puțin, să se înalțe de o parte și de alta pereți de scânduri, pentru ca cei care trec pe acolo să nu amețească, privind cum trec trenurile în viteză. Acestea se întâmplau în 1830. Luați timbrul poștal. Rowland Hill, o persoană particulară din Anglia, a fost cel dintâi care a avut această idee, și nicidecum un angajat al poștelor. Când propunerea sa a fost discutată în Parlamentul londonez, ministrul poștelor a ridicat obiecția că, în cazul unei creșteri a traficului poștal, clădirile poștei ar deveni neîncăpătoare, și a fost necesar să i se spună acestui om al practicii că, de fapt, clădirile oficiilor poștale trebuie construite în funcție de traficul poștal și nu traficul poștal în funcție de clădirile respective. Nici telefonul nu e invenția unui om care să fi avut o meserie practică. El a fost inventat de învățătorul Philipp Reiss. Apoi a fost perfecționat de Graham Bell, profesor la o școală de surdo-muți. Și tot așa s-au întâmplat lucrurile și cu telegraful. El a fost inventrat de doi savanți de la Göttingen, Gauß și Weber.
Am vrut să arăt, dând câteva exemple importante, că adevăratul progres al omenirii nu e niciodată opera unor oameni ai practicii. Aceștia nu sunt în stare să-și dea seama ce anume cere evoluția în viitor. Ei sunt, de fapt, adevărații conservatori, care pun toate piedicile posibile în fața oricărei idei care merge în întâmpinarea viitorului. E atât de ușor să simți că oamenii practicii se încred prea mult, în mod exclusivist, în facultățile lor practice, să simți pretenția lor de a fi singurii îndreptățiți să ia decizii.
Toate acestea le-am spus ca introducere, pentru a arăta că idealurile nu izvorăsc din viața practică, ci sunt purtate de către cei în care pulsează plenar o realitate spirituală superioară. Totuși, acesta nu a fost decât un intermezzo.
Amitinți-vă acum de conferința cu tema «Originea omului», unde, în calitatea noastră de teosofi, i-am atribuit omului o anumită origine. Noi căutăm această origine mult mai departe în trecut decât ne pot ajuta s-o facem documentele științifice înseși. S-ar putea să pară fantastic că am urmărit această descendență până la desprinderea Pământului de Soare și de Lună; dar acela care se adâncește în studiul metodei puse la îndemâna noastră de teosofie va constata că acestea nu sunt niște idei fanteziste, ci niște realități palpabile, cum sunt mesele și scaunele din această sală. Cine se adâncește astfel în cercetarea legilor trecutului și își ascute agerimea privirii studiind evoluția spirituală poate să afle, din cunoașterea trecutului, legile care nu aparțin nici trecutului, nici viitorului, ci tuturor timpurilor. Dacă am reușit să parcurgem drumul inițierii până pe treapta la care m-am referit în conferința «Marii inițiați», legile cosmice conform cărora are loc evoluția și care, în orice caz, au nevoie de om pentru a deveni realitate, stau deschise în fața ochiului său spiritual. Exact la fel cum, pentru ca legile naturii să intre în acțiune trebuie mai întâi să vină chimistul și să combine substanțele, tot astfel, pentru ca marile legi cosmice să se manifeste e necesar ca omul să vină și să amestece substanțele, pentru a face ca marile legi ale lumii să iasă la suprafață. Întemeindu-ne pe asemenea legi cosmice, ne propunem să studiem azi problema viitorului din două puncte de vedere: viitorul îndepărtat, spre care ne îndreptăm privirile dincolo de limitele celor câteva milenii pe care le putem bănui din perspectivă istorică – și un răstimp mai scurt, privind spre viitor cu ochii omului obișnuit.
Ne propunem să cercetăm viitorul mai îndepărtat, așa cum am făcut și cu trecutul îndepărtat. Ne vom strădui să înțelegem și misiunea care ne revine în viitor, din punctul de vedere al teosofiei. Am văzut că omenirea noastră actuală a fost precedată de o alta. Ne-am întors cu gândul spre niște rase mai vechi, care au trăit în alte condiții și posedau alte facultăți. Sarcina rasei noastre e aceea de a dezvolta intelectul combinatoriu. În timp ce noi posedăm gândirea logică, facultatea de a socoti și număra, care ne dă posibilitatea de a cunoaște legile naturii fizice exterioare și de a le pune în slujba tehnicii și a industriei, rasa atlanteană era fundamental altfel constituită. Facultatea principală a acestei rase era aceea a memoriei. Omul de azi de-abia dacă își poate face o idee despre extinderea pe care o avea memoria atlanteenilor. Ei nu prea știau să socotească. Totul se baza pe legătura pe care o puteau stabili cu ajutorul memoriei. Ei știau, de exemplu, cât fac 3×7 din memorie, dar nu puteau socoti acest lucru. Nu știau să facă o înmulțire. O altă forță care era bine dezvoltată la ei, dar pe care nouă ne e și mai greu s-o înțelegem, era capacitatea de a influența ei înșiși, într-o oarecare măsură, forța de viață. Printr-o dezvoltare specială a voinței, ei puteau ajunge să exercite o influență nemijlocită asupra lumii vii, asupra creșterii unei plante, de exemplu. Dacă mergem și mai departe în trecut, aflăm de existența unui continent, pe care-l numim Lemuria. Științele naturii admit existența acestui continent, care se întindea cam pe locul actualului Ocean Indian, chiar dacă presupune că locuitorii acestuia n-au fost oameni, ci niște mamifere inferioare.
Ajungem la cu totul alte trepte de evoluție. Cine a urmărit acum câteva săptămâni conferința referitoare la evoluția Pământului, va fi știind deja că ne apropiem astfel de o perioadă în care omul mai era încă bisexuat, în care orice individ uman mai era și masculin și feminin în același timp. Acest androginism inițial s-a mai păstrat în conștiența popoarelor sub formă de mituri și legende. Inițial, grecii au considerat că Zeus era androgin. Se spunea că el e un bărbat frumos și, totodată, o fată frumoasă. În cadrul misteriilor grecești, androginul a mai jucat un rol important; el era prezentat drept forma unitară a omului. Doar mai târziu, prin procesul pe care l-am descris deja, a apărut omul unisexuat. Urmărim acum în continuare acel proces, așa cum i se înfățișează el văzătorului, în lumile care ne permit să aruncăm câte o privire în intimitatea acestor lucruri; adică aceluia care, prin mijloacele pe care va trebui să le expunem altă dată mai pe larg, se dedică misticii practice.
Dacă îl urmărim astfel pe om mai departe, aflăm că acum el parcurge același drum – dar de astă dată în mod conștient – pe care l-a parcurs deja o dată, în mod inconștient, în epocile trecute. Găsim omul de odinioară și aflăm că învelișul lui material era foarte subțire. Pe atunci, Pământul mai avea încă o temperatură foarte ridicată. Omul avea un înveliș foarte subțire. Substanțele intrau în el și ieșeau din el, era un fel de proces asemănător inspirației și expirației. Așa trăia omul, fără ca percepțiile să treacă prin organe de simțuri: impresiile sensibile treceau pe lângă el ca un fel de imagini în continuu flux și reflux, așa cum trec pe lângă omul în stare de vis. Când un asemenea om, care, în esența sa, era de natură mai mult sufletească, se apropia, în acea stare de visare clarvăzătoare, de un obiect sau de o ființă, el nu putea percepe cu ochii obiectul sau ființa respectivă, nu le putea percepe prin intermediul mirosului; ci se apropia de lucrul respectiv și, prin intermediul unei forțe pe care nu-mi pot permite s-o caracterizez acum mai îndeaproape, în el se înălța o imagine de vis. O lume din interiorul sufletului său răspundea proceselor care aveau loc în exterior. Era cam același lucru ca atunci când aveți în fața dumneavoastră un ceas și nu percepeți ceasul, dar îi auziți tic-tacul. Sau ca și cum în somn ați răsturna un scaun și ați visa un duel. Astăzi, aceste vise sunt haotice, așa că n-au nici o importanță și nici un sens pentru noi. Dar ele trebuie convertite din nou în clarvedere și atunci vor dobândi iarăși sens și importanță. Dacă odinioară v-ați fi apropiat de un om care avea o intenție rea, în sufletul dumneavoastră s-ar fi înălțat o imagine în nuanțe cromatice întunecate și care reprezenta un reflex al realității exterioare, nu o percepție a ei. Iar simpatia celui din fața dumneavoastră era redată prin nuanțe cromatice deschise. Așa trăia omul. Numai datorită faptului că i-au fost date porțile simțurilor, imaginile sufletești s-au transformat în percepții. El și-a legat de realitatea exterioară facultatea de a plăsmui imagini colorate. Azi, fizicianul spune că în lume nu există nimic altceva decât vibrații ale materiei, și că ceea ce cunoaștem drept culoare e răspunsul sufletului la vibrații. În momentul când ochiul uman a fost gata format, omul a transferat asupra obiectelor exterioare imaginile care se tălăzuiau încoace și încolo prin suflet. În fond, tot ceea ce el percepea în lumea înconjurătoare nu era decât o așternere a imaginilor sufletești peste lumea exterioară.
Evoluția viitoare a omului constă în faptul că el va ajunge din nou – și anume, în mod conștient, nu în stări de conștiență crepusculare – în lumile superioare, unde va percepe lumea sufletească din jurul lui. Inițierea nici nu e altceva decât o dezvoltare, o înălțare a omului pe această treaptă. Ceea ce poate misticul să dezvolte, prin anumite metode, în ființa lui încă în epoca noastră, va fi dezvoltat în viitor la toți oamenii. Aceasta constă esența inițiatului: el dezvoltă încă de pe acum ceea ce în viitor va deveni vizibil la toți oamenii și el e în măsură să indice omenirii idealurile ei de viitor, măcar în liniile lor generale. De aceea, idealurile inițiaților au o valoare pe care idealurile inconștiente n-o pot avea niciodată. În acel viitor de care vorbim, omul se va mișca printre realitățile sufletești așa cum se mișcă astăzi printre mese și scaune. Aș vrea să subliniez mereu că cel ce vrea să se înalțe încă de pe acum pe această treaptă trebuie să stea solid situat pe treapta de evoluție pe care se află omenirea în momentul respectiv; el trebuie să fie un om capabil să distingă realitatea de fantasmagorie. Nu poate fi condus spre lumile superioare un om care se dedă la fantazări, ci numai acela care se situează ferm pe acea treaptă din evoluția omenirii la care aceasta a ajuns.
O altă stare este aceea când omul începe să vadă spiritual, sau mai degrabă să audă spiritual ceea ce este substratul adânc, esența lucrurilor. Acesta e așa-numitul „cuvânt lăuntric”, când lucrurile ne spun ele înseși ce sunt. După cum azi doar oamenii înșiși ne pot spune ce sunt, tot astfel există entitatea lăuntrică a tuturor lucrurilor. Această entitate lăuntrică n-o putem cunoaște cu ajutorul intelectului, trebuie să intrăm noi înșine în lucruri, să devenim una cu ele. Și aceasta o putem face numai prin intermediul spiritului. Trebuie, așadar, să ne unim cu lucrurile în spirit. Lumea devine atunci acea lume sonoră despre care vorbește Goethe și la care ne-am referit adeseori, așa că omul se înalță în regiunile superioare, în lumea spirituală sau în Devachan: în lumea în care se află omul în perioada dintre moarte și o nouă naștere. Acestea sunt lumile al căror cetățean se află în cel de-al patrulea ciclu al său, sau în runda a patra. Trei runde s-au încheiat deja. Cele trei runde care mai urmează vor face ca în om să se dezvolte facultăți mai înalte. Ceea ce am descris adineaori se va dezvolta destul de curând; iar rasa de bază care va lua locul rasei noastre va avea însușiri esențial diferite de ale noastre. Pe la mijlocul acelei perioade va lua naștere o specie umană care nu va coborî în lumea fizică atât de adânc ca și noi, și care va fi depășit unisexualismul, devenind androgină. Apoi, această specie se va dezvolta mai departe, până în punctul ce reprezintă finalul acestei evoluții. Aceasta se va întâmpla în lumea astrală. Ea va mai parcurge apoi un ciclu și încă unul. Prin urmare, omenirea trebuie să mai parcurgă trei asemenea cicluri. Azi nu ne putem referi decât la ciclul următor și la cel care urmează după el.
În primul rând, trebuie să ne devină limpede care e misiunea actualului ciclu de evoluție a omenirii. Ne vom lămuri cel mai repede în această problemă dacă ne vom pune întrebarea: Ce sarcină are omul de îndeplinit pe Pământ, cu intelectul lui combinatoriu? Facultățile clarvederii și clarauzirii sunt niște stări care aparțin unor etape de evoluție ale trecutului și vor aparține altora viitoare. În prezent, misiunea omului e aceea de a fi solid ancorat în viața fizică și, în principiu, aceasta e numai pentru a-i indica omenirii țelul ei; teosofia nu trebuie să ne îndepărteze de temelia fizică. Teosofia se înalță de pe Pământul fizic numai pentru că acesta e, totodată, o expresie a lumilor sufletească și spirituală. Noi nu vrem să-i ducem pe oameni spre ceva imprecis, neclar, nu vrem să îndepărtăm pe nimeni de realitatea fizică, ci vrem să-i ajutăm pe oameni să înțeleagă, să sesizeze în mod just această realitate fizică. Și atunci ceea ce se află dincolo de realitatea fizică ne va face să înțelegem care este misiunea pe care o are omul de îndeplinit în actualul ciclu de evoluție.
Reflectați la ceea ce se petrece acum. Actualul ciclu noi îl numim mineral, pentru că în cadrul lui omul are de-a face cu lumea minerală. Omul de știință materialist spune: Noi nu putem înțelege încă lumea vegetală – pentru că el privește planta ca pe o sumă de procese minerale – și tot așa face și cu animalul. Chiar dacă aceasta e caricatura unei concepții despre lume, în ea există totuși un sens. Cu intelectul, omul combină lucrurile care există unele lângă altele în spațiu și se succed unele după altele în timp. Pretutindeni, intelectul cercetează ceea ce este mort, lipsit de viață, el îmbină părțile. Porniți de la mașină și duceți-o până la opera de artă: aceasta e sarcina care-i revine omului în actualul ciclu de dezvoltare, și el o va duce la bun sfârșit prin faptul că va transforma Pământul într-o operă de artă creată de el însuși. Aceasta e sarcina care-i revine în viitor. Câtă vreme mai există un singur atom neprelucrat de om prin forțele sale, omul nu și-a adus la îndeplinire sarcina care-i revine pe Pământ. Cine urmărește cele mai recente progrese din domeniul electricității știe că omul de știință poate să pătrundă până în cele mai mici părți din care e compusă lumea minerală, pentru că stăpânește acum forța, mai înainte cu cincizeci de ani aproape necunoscută, a electricității. Sarcina sa este aceea de a transforma lumea lipsită de viață într-o mare operă de artă. De aceea, au existat opere de artă cu multă vreme înaintea epocilor istorice, cu multă vreme înaintea egiptenilor. Urmăriți acest gând pe firul istoriei și vă veți da seama atunci că actualul ciclu reprezintă procesul de spiritualizare a întregii lumi minerale. Deja un om de știință care gândește limpede ne va spune că nu e imposibil de conceput – după cunoștințele pe care le avem astăzi – că va veni odată vremea când oamenii vor fi în stare să pătrundă și mai adânc în esența lumii materiale. Aceasta este o anumită perspectivă de viitor.
Cei care au studiat fizica își vor putea aminti o afirmație: ajungem să avem o perspectivă de viitor dacă ne gândim că o bună parte din munca noastră tehnică va fi efectuată prin exploatarea căldurii, prin transformarea căldurii în lucru mecanic. Specialistul în problemele de teoria căldurii ne arată că întotdeauna numai o anumită cantitate din căldura respectivă poate fi transformată în lucru mecanic, sau în ceva utilizabil din punct de vedere tehnic. Dacă încălziți o mașină cu aburi, nu puteți folosi întreaga căldură obținută exclusiv în scopul de a pune în mișcare o mașină, un vehicul, să zicem. Imaginați-vă acum că se consumă mereu căldură, în scopul de a se produce lucru mecanic, dar că o parte din acea căldură nu poate fi transformată în lucru mecanic și rămâne nefolosită. Aceasta e starea termică pe care specialistul în problemele tehnice sau teoretice ale căldurii o poate prezenta drept un soi de moarte a Pământului nostru fizic. Dar cel ce se ocupă cu fenomenele lumii vii va obiecta că poate a sosit momentul ca viața însăși să intervină: că a sosit momentul ca ea să pună în mișcare acea mașinărie vie care guvernează într-un cu totul alt fel moleculele și atomii, cu ajutorul căreia ne mișcăm brațul, ne punem creierul în mișcare. Când forțele noastre de transformare nu vor mai putea face față sarcinilor lor, această forță ar putea acționa asupra naturii materiale mai adânc decât o pot face înseși forțele pe care ni le putem imagina în prezent. De aici se deschide o perspectivă, care pentru clarvăzătorul în măsură să urmărească spiritul evoluției nu e o simplă imagine, ci ceva real și concret: El vede cum întreg Pământul se va fi transformat într-o operă de artă. Când acest lucru va fi realizat deja, omul nu va mai avea nimic de făcut în lumea minerală, și atunci el va fi devenit liber din toate punctele de vedere, atunci se va mișca liber, sufletul său nu se va mai ciocni de obiecte. Aceasta va fi epoca în care Pământul va intra în așa-numitul stadiu astral. Cu omul va fi așa cum este azi cu mecanicul, care devine stăpân peste lumea exterioară, atunci când construiește mașina care e plină de spiritul lui. Tot ceea ce va exista va fi rezultatul nemijlocit al propriei lui activități. Ceea ce e activitate a noastră, ceea ce am creat noi înșine, nu mai trebuie să fie perceput de noi. Simțurile se vor fi transformat radical și vom fi intrat în starea astrală. Aceasta e perspectiva care ni se deschide: o dată cu încheierea ciclului nostru pământesc de evoluție, lumea minerală va înceta să existe. De aceea, următorul ciclu prin care omenirea va trebui să treacă se numește ciclul existenței vegetale. Întreg Pământul va fi lichidat întreaga sa natură minerală și omul va acționa asupra lumii vii prin forța sa sufletească – la fel cum azi acționează asupra celei minerale cu intelectul său. Atunci el va fi, pe o treaptă superioară, stăpânul lumii vegetale, așa cum azi e stăpânul lumii minerale. Vom ajunge apoi pe o altă treaptă, când vom trăi pe un Pământ cu totul viu. Nu vreau să intru în detaliile acestei imagini, ci ne vom mulțumi cu gândul că am dobândit o oarecare perspectivă a următorului ciclu de evoluție.
Ați văzut astfel că omul e angajat pe un drum care îl duce într-o altă stare, cu totul diferită de a noastră, că în el zac forțe care în viitor pot lua cu totul alte forme. În cel care poate să pătrundă cu adevărat aceste lucruri se naște totodată un sentiment, hotărâtor pentru întreaga lui viață: Ce va deveni omul, dacă-l privim astfel, ca izvor al unor asemenea forțe ale viitorului? Ne apropiem cu totul altfel de un om dacă știm că în el dormitează germenul acestui om al viitorului. Atitudinea noastră interioară față de el se transformă atunci în sentimentul că fiecare om pe care îl avem în fața noastră e un fel de enigmă nedezlegată. Și pentru că știm că diferitele straturi umane ascund asemenea comori adânci, am vrea să coborâm din ce în ce mai în adâncul lor. Esențialul nu sunt teoriile și nici să ne putem imagina cum va fi ciclul existenței vegetale, ci esențialul este să ne pătrundem de o mare venerație față de orice individualitate umană. Când vom păși în fața omului cu sentimentul că ne aflăm în fața unui zeu care vrea să iasă din învelișul său, înseamnă că am înțeles ceva din viața teosofică, iar viața teosofică e principalul, nu teoriile. Dacă în noi există anumite idei care ne arată ce poate omul să devină și ce poartă în interiorul său, atunci inima noastră se umple de acea iubire autentică pentru omul divin, pentru omul pe care concepția teosofică despre lume vrea să-l ajute să se dezvolte. Și numai dacă gândim așa vom înțelege cel dintâi principiu al teosofiei: formarea unui grup de oameni care să fie sâmburele unei fraternități general umane, fără deosebire de sex, culoare a pielii, confesiune religioasă. Căci ce mai pot să însemne aici aceste deosebiri?
Vă veți întreba, iarăși: Ce importanță au pentru viitor aceste imagini ale omului? Cum se raportează marele ideal la îndatoririle care ne revin? Oare nu e el ceva care, la urma urmelor, ține de o țară a fanteziei, fiindcă aparține unui viitor pe care n-o să ajungem să-l vedem realizat niciodată? Ceea ce dezvoltă omul în sine trebuie să fie valorificat în el. Nu e indiferent dacă omul va trăi de acum înainte cu sentimentele pe care tocmai am încercat să vi le trezesc, sau dacă se îndreaptă spre viitor orbecăind prin întuneric. Exact la fel cum planta poartă în ea germenul a ceea ce va fi în anul următor, și omul trebuie să poarte viitorul în interiorul lui, și niciodată nu va putea spune că a dezvoltat destul acest germene, că l-a umplut cu un conținut suficient de bogat. Iar ceea ce spun eu aici se aplică și prezentului imediat. Fiindcă majoritatea celor de față v-ați ocupat de idealurile sociale, de planurile pentru viitorul imediat al omenirii, care se nasc în diferite minți, știți că aproape fiecare om care reflectează la aceste lucruri are propriul său ideal social. Dar dacă vom privi aceste lucruri mai profund, ne vom pune întrebarea: De ce sunt aceste idealuri atât de puțin convingătoare? Toate aceste lucruri nu merg deloc și nu se potrivesc unul cu altul. Nici cei care încearcă să conceapă în mod utopic idealuri de viitor și nici aceia care le concep în spirit practic nu pot să ajungă la niște puncte de vedere cu adevărat mari și precise. Nici una dintre ideile sociale – și ne putem permite să afirmăm aceasta pentru că privim lucrurile din niște perspective mai adânci – nici una, nici chiar crezul unor partide mondiale foarte cuprinzătoare – care sunt propovăduite doar de pe pozițiile pe care le oferă conștiența lumii sensibile – nu pot avea nici un fel de valoare practică. Peste cincizeci de ani, oamenii vor fi uimiți să afle ce fantasmagorii s-au putut naște din aceste creiere. Idealul social nu poate fi născocit, pur și simplu [Nota 48]. Baza unui ideal social, oricare ar fi el, nu pot fi gândurile noastre. Trebuie să spunem răspicat: Nici o teorie socială, oricare ar fi ea, nu e în stare să slujească binelui omenirii.
Oricum, acesta e un lucru greu de dovedit. Reflectați însă la momentul în care trăim: Epoca prezentă a dezvoltat personalitatea. Ceea ce are omul mai caracteristic, mai valoros, e personalitatea sa. Aici sunt lichidate până și deosebirile dintre bărbat și femeie. Azi nu mai există decât personalitatea, fără nici o altă deosebire. Să reținem bine două lucruri: pe de-o parte, că omenirea trebuia să treacă odată prin această fază intermediară și, pe de altă parte, că ceea ce am numit aici personalitate, în teosofie se numește manas inferior: adică puterea gândirii care se ocupă de lumea sensibilă aflată în imediata noastră apropiere. Prin urmare, omul este o personalitate în măsura în care el aparține lumii sensibile, și acestei lumi sensibile îi aparține și intelectul combinatoriu. Dacă vrem să înțelegem în adevărata sa esență tot ceea ce gândește omul cu rațiunea lui, tot ceea ce îi dezvoltă personalitatea, trebuie să ne înălțăm pe o treaptă superioară. Tocmai de aceea noi facem distincție între personalitate și individualitate, între manasul inferior și cel superior. Ce este, de fapt, acest manas inferior? Ia gândiți-vă ce deosebire există între noi și un simplu barbar, care-și macină grăunțele între două pietre pentru a obține făină și care își coace apoi pâine din ea ș.a.m.d., și comparați-l pe acesta cu omul modern. Cheltuind o cantitate de forță de gândire extrem de mică, barbarul reușește să obțină ceva care să-i satisfacă nevoile trupești. Dar civilizația progresează, și ce facem noi, la urma urmelor, în epoca noastră? Telegrafiem și comandăm să ni se aducă din America aceleași produse pe care barbarul le-a obținut măcinând grâul între două pietre. Întreaga iscusință tehnică, ce altceva e ea oare dacă nu o cale mai ocolită de satisfacere a necesităților animalice? Gândiți-vă bine: oare realizează intelectul ceva superior prin faptul că ne arată cum să construim vapoare, căi ferate, telefoane etc., de vreme ce nu face nimic altceva decât să satisfacă nevoile cotidiene ale omului?
Iată, deci, că intelectul nu e altceva decât o cale mai ocolită de a satisface nevoile noastre trupești, ea nu ne scoate din lumea sensibilă. Acolo unde, însă, în această lume pătrunde ceva din lumina lumii spirituale: în marile opere de artă, în ideile originale care nu se opresc la necesitățile vieții de toate zilele, sau acolo unde pătrunde ceva din ceea ce noi numim concepție teosofică despre lume, acolo își aruncă reflexul o lume superioară; și în acest caz spiritul uman nu va mai fi un simplu reproducător a ceea ce există în jurul nostru, ci el va fi un canal prin care spiritul se revarsă în lume. El introduce în lume ceva creator. Fiecare om e un canal prin care se revarsă o lume spirituală. Câtă vreme omul se ocupă numai de satisfacerea propriilor nevoi, el e o personalitate. Dacă face însă ceva care depășește nevoile lui proprii, el este o individualitate! Acest izvor nu-l putem găsi decât în omul luat ca individ; omul este mijlocitorul între lumea spirituală și cea sensibilă, omul face legătura între acestea două. Acestea sunt, deci, cele două feluri în care îl putem privi pe om.
Ca personalități, noi suntem, de fapt, toți la fel: poate că la unul rațiunea e ceva mai dezvoltată, la altul ceva mai redusă. Nu tot așa e însă cu individualitatea. Aici fiecare om devine un caracter aparte, aici fiecare introduce în menirea lui ceva deosebit. Dacă vreau să știu ce rol trebuie el să joace în lume ca personalitate, dacă vreau să știu ce poate fi el ca individualitate, prin originalitatea lui, trebuie să aștept până ce prin acest canal se va revărsa în lumea de aici ceva din lumea spirituală. Dacă e ca această influență să se producă, trebuie să vedem în fiecare om o enigmă nedezlegată. Prin fiecare individualitate curge spre noi puterea spirituală originară. Câtă vreme îl privim pe om ca personalitate, îl putem supune unor reguli: Când vorbim de drepturi și îndatoriri generale, ne referim la personalitate. Când vorbim, însă, de individualitate, nu-l putem încorseta pe om într-o formă rigidă, el trebuie să fie purtătorul originalității sale. Ce se va întâmpla cu omenirea peste zece ani o vor ști oamenii care se manifestă ca individualități. Pe copilul care mi-a fost încredințat spre educare n-am voie să-l constrâng în tipare alese de mine însumi, ci eu trebuie să scot din misterioasa lui ființă interioară ceva care îmi este total necunoscut mie însumi. Dacă vrem să ajungem la ordine socială, atunci trebuie să colaboreze individualități independente, trebuie ca fiecare să se poată dezvolta în deplină libertate. Când proclamăm un ideal social, noi legăm o personalitate de un anumit loc, o altă personalitate de un alt loc. Însumăm, pur și simplu, lucruri care existau și mai înainte: Dar prin aceasta în lume nu apare nimic nou. Iată de ce e necesar să intervină individualitățile. Iată de ce nici nu există de fapt idealuri sociale create de intelect. De folos poate fi numai o anumită atitudine socială: atitudinea născută din gândul că în fiecare ființă avem în fața noastră o individualitate.
Să nu uităm nici o clipă că fiecare om are a ne spune ceva. Fiecare om poate să ne spună ceva. Dar lucrul de care avem nevoie nu sunt programele sociale, ci o atitudine socială. Iată ceva absolut realist și practic. E ceva ce poate fi exprimat în conferința de față, și e marele ideal de viitor pe care teosofia îl pune în fața omenirii. Astfel, teosofia dobândește o funcție de o importanță practică imediată. Când teosofia se va fi revărsat într-o mai mare măsură în viață, ne vom dezobișnui să închidem totul în norme și paragrafe de lege, îl vom lăsa pe om să se afirme în mod liber și individual. Și ne va fi atunci limpede că ne îndeplinim misiunea dacă punem omul potrivit la locul potrivit. Nu vom mai întreba dacă cel mai bun profesor e acela care stăpânește cel mai bine o anumită materie, ci ne vom întreba: Ce fel de om este acesta? Trebuie să ai un simț fin, poate chiar darul clarvederii, într-o oarecare măsură, ca să-ți dai seama dacă un anumit om corespunde, potrivit firii lui, muncii pe care o îndeplinește, dacă el, ca om, și-a găsit locul care i se potrivește. Se poate ca cineva să cunoască perfect materia ce trebuie predată, el poate fi o întreagă enciclopedie ambulantă, și totuși să nu fie bun ca profesor, pentru că nu posedă arta de a scoate la iveală individualitatea din omul care îi e dat în grijă. De-abia când vom face abstracție de normele de conduită și de paragrafele de lege și ne vom întreba ce fel de om e cel din fața noastră, punându-l la locul potrivit pe omul cel mai bun pentru munca respectivă, acolo unde e nevoie de el, înseamnă că înfăptuim în noi idealurile pe care ni le-a adus teosofia. Se prea poate ca un medic să aibă multe cunoștințe de specialitate, dar, în ultimă instanță, esențialul e felul cum stă el în fața bolnavului, cum este el ca om. Teosofia este ceea ce trebuie să fie dacă acționează în mod nemijlocit asupra vieții.
Întrebare: Care este părerea dumneavoastră despre dr. Eugen Heinrich Schmitt?
El se raportează cu simpatie față de teosofie, și chiar a scris el însuși câte ceva despre teosofie, după ce a editat lucrarea relativ la tainele dialecticii lui Hegel. Însă modul său de gândire este prea matematic, prea constructiv-matematic și se bazează pe prea puțină intuiție. Modul său de gândire este și prea puțin tolerant față de alte concepții.
Întrebare: De unde putem afla ceva despre atlanți și lemurieni?
Din Cronica Akasha. Aceasta este formată din urmele pe care le lasă orice faptă în urma ei, și care rămân întipărite vreme îndelungată, putând fi citite. Această Cronică Akasha este întru totul o realitate pentru acela care o poate citi. Dar este greu de citit, și cel care încearcă să o facă este cu ușurință expus greșelilor. Pentru a vă da o reprezentare relativ grosieră a Cronicii Akasha, vă voi spune următoarele: când vorbesc eu aici, cuvântul umple spațiul aeric. Oscilațiile corespund cuvintelor. Dacă cineva nu ar putea auzi cuvintele mele, dar ar putea studia oscilațiile din aer, el ar putea reconstitui cuvintele mele din aceste oscilații. În aer, oscilațiile se mențin doar o scurtă vreme. În substanța astrală, ele se mențin vreme mai îndelungată. Dacă omul ar trăi în starea de vis așa cum trăiește în realitatea exterioară, atunci ar putea vedea sufletescul din realitatea exterioară, și atunci ar putea urmări chiar și formarea Pământului, până la nașterea astrală a Pământului. Dacă omul a atins continuitatea conștienței sale, păstrând această continuitate a conștienței și în timpul nopții, în vis, atunci el poate vedea înlănțuirea proceselor lumii, nașterea și dispariția lor.
Întrebare: Care este părerea dumneavoastră despre Karl Marx și opera sa?
Ceea ce a realizat Karl Marx este valabil pentru perioada care a început în secolul XVI, și până astăzi. Această perioadă cuprinde timpul apariției vieții economice moderne, și a dezvoltării industrialismului. În măsura în care se au în vedere producția, consumul și cele legate de acestea, teosofia se poate împăca cu Marx. Greșeala pe care o face însă marxismul este aceea că el reduce totul la lupta de clasă. Aceasta constituie o înțelegere greșită a realității. Omul este cel care configurează lucrurile, și nu mediul înconjurător și nici raporturile de producție. Poate cineva afirma că descoperirea calculului diferențial a depins de relațiile de producție? Desigur că nu. Dar ce anume s-a realizat cu ajutorul calculului diferențial?
Întrebare: Poate fi un teosof social-democrat?
Da, dacă el continuă să fie la fiecare pas, și teosof. În ce măsură Partidul Social Democrat constituie ceva dezirabil pentru perioada următoare, de acest lucru se va convinge fiecare singur.
Întrebare: Ce sarcină are arta în privința evoluției spirituale a omenirii?
Aceeași ca și alte activități. Ea ajută la transformarea întregii lumi într-o operă de artă, chiar dacă operele individuale dispar. Ne putem însă întreba dacă aceste opere individuale au sau nu importanță, și atunci trebuie să spunem din punct de vedere teosofic că la o asemenea operă de artă intră în considerare două lucruri: în primul rând opera de artă în spațiu, și în al doilea rând puterea omului care a creat-o. Puterea omului este ceea ce rămâne. Arta înseamnă ceva care are o însemnătate și mai mare.
Întrebare: Cum se raportează teosofia la Judecata de apoi și la pedeapsa iadului veșnic?
În concepția teosofică nu există pedeapsă a iadului veșnic. Există doar etape de evoluție, consecințe ale karmei. Judecata de apoi are însă o cu totul altă semnificație. Ea înseamnă un anumit moment în acel interval despre care v-am vorbit în conferință. În această etapă omul va atinge o anumită treaptă în care nu va mai avea nici un imbold exterior, când el va fi depășit complet sensibilul, când va fi spiritualizat complet mineralul-fizic. Ceea ce a cucerit el în viața sa spirituală va ieși la iveală, așa cum apare dispoziția sa sufletească în spirit. De aceea, dispoziția sa lăuntrică se va exprima în înfățișarea sa exterioară. Omul va avea înfățișarea exterioară pe care va fi configurat-o prin karma sa. Judecata de apoi nu înseamnă nimic altceva, decât că înfățișarea exterioară a fiecărui om va purta pecetea dispozițiilor sale sufletești. În ziua de azi, omul poate ascunde ceea ce se află în sufletul său, dar atunci nu va mai fi posibil.
Întrebare: Cum se împacă patriotismul cu fraternitatea generală?
Patriotismul este justificat pe o anumită treaptă a evoluției. Dar ceea ce avem noi ca ideal al fraternității omenești, este ceva mai cuprinzător. Cele două se pot concilia. Activitatea rațională poate avea și momente individuale, iar prin faptul că gândim asupra individualității, intervine un anumit aspect în acel moment. Nu există o logică individuală, nu își are fiecare om logica sa, pentru că logica este ceva general și nu individual. Activitatea rațională primește o nuanță individuală, dar rațiunea nu este individuală.
Întrebare: De ce nu se poate stăpâni un om dement?
Omul dement este în primul rând bolnav fizic. Opusul dementului este înțeleptul, adică omul care știe să-și aducă viața interioară în acord cu lumea exterioară. Cel ce nu reușește să realizeze această armonie, apare drept dement. Dacă ați vrea să vă comportați pe Marte la fel ca pe Pământ, ați apărea pe Marte drept dement.
Întrebare: Ce este de reținut din cărțile americane despre hipnotism și magnetism?
Ceea ce este într-adevăr important în această privință, nu apare în aceste cărți. În plus, aceste lucruri sunt adesea dăunătoare din punctul de vedere al sănătății, și mai mult și mai rău decât atât. Din punctul de vedere al concepției teosofice despre lume nu pot decât să vă sfătuiesc cu toată tăria să le evitați.
Întrebare: A trăit Christos într-adevăr cu o sută de ani înainte de anul 1?
În această privință mă situez pe punctul de vedere al ortodoxiei. După părerea mea, cei care afirmă că ar fi trăit atunci, greșesc.
