Aș dori să vă ofer în această conferință o imagine a concepției teosofice despre lume, care este întru totul independentă de orice dogmatism, încercând să vă arăt, plecând de la fenomenele vieții noastre spirituale din Europa centrală, ce anume îi este propriu. Nu este vorba de a introduce o concepție orientală despre lume, ci de a arăta că teosofia este viață și trebuie să devină viață aici. Ea nu este o nouă Evanghelie, ci reînnoirea unor sentimente care își au rădăcinile adânc în sufletul omenesc.
Cel mai mult trebuie să ne intereseze modul în care sunt pătrunse genii apropiate nouă de ceea ce numim noi concepție teosofică despre lume. De exemple, Lessing [Nota 50] credea în reîncarnare. În lucrările lui Herder [Nota 51] găsim ideea de reîntrupare. La Schiller găsim această idee în Scrisorile filosofice (1786), în schimbul de scrisori dintre Julius și Raphael (Schiller și Körner) și în scrisorile «Despre educația estetică a omului» (1793/94). Novalis avea și el această credință. Și în special aflăm o concepție teosofică despre lume în ultimele opere ale lui Goethe. Este posibil ca această idee să vă surprindă, dar acela care se preocupă cu studiul lui Goethe, și în special cu acela al profundului poem Faust, se va familiariza tot mai mult cu ceea ce vreau să vă expun. Ceea ce voi încerca să vă redau acum, mi s-a impus de la sine.
Goethe era prin întreaga sa natură, prin sensul cel mai lăuntric al vieții sale, teosof, pentru că el nu a pus niciodată o graniță cunoașterii sale, și nici capacității sale de cunoaștere și acțiune. Goethe era predestinat, prin toate predispozițiile sale, concepției despre lume de care este vorba aici. El era convins că omul se află în cea mai profundă corelație cu Universul și că acest Univers nu este de natură materială, ci este spirit activ, creator; nu în sensul unui panteism al unei entități imprecise, de neconceput, ci în sensul că noi ne putem înălța până la un raport viu cu marele Dumnezeu.
La vârsta de șapte ani, el reunea razele Soarelui cu lentila și aprindea astfel lumânarea; căci el voia să aprindă focul jertfei sale din focul naturii. În «Poezie și adevăr» [Nota 52] el spune: „Dacă privim diversele religii în ansamblul lor, găsim în toate un miez comun de adevăr. – Înțelepții tuturor timpurilor au arătat mereu oscilația de pendul dintre Eul superior și cel inferior”.
După ce s-a întors acasă după studiile sale la Leipzig și o boală grea, Goethe s-a dedicat studiilor mistice. El a decis să înfățișeze tot ceea ce s-a petrecut atunci în el, toate impulsurile de atunci, în poemul lui Faust; acea legendă prin care Evul Mediu vrea să descrie lupta dintre vechea și noua concepție despre lume.
Secolul XVI nu a crezut că se poate ajunge la eliberare prin puterea propriului suflet; el l-a lăsat pe Faust să piară. Dar Goethe a crezut în această putere. După ce l-a prezentat pe Faust în tinerețe, în «Urfaust», ca om care se străduiește, în anii 90 ai secolului al XVIII-lea el l-a situat pe o nouă bază. În «Faust», ca și în «Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin», Goethe prezintă evoluția omului de la forțele sufletești inferioare la cele superioare. Concepția sa era următoarea: Numai acela care a parcurs treptele evolutive, care s-a simțit atras de Dumnezeire, care a trecut prin disperare și îndoială, numai acela poate avea deplina convingere, numai acela și-a putut cuceri credința și răzbate de la dizarmonie la armonie. «Faust»-ul său este un poem al desăvârșirii omului. Noi nu trebuie să căutăm calea desăvârșirii în Bhagavad Gita. Problema cea mare o găsim și în «Faust». Goethe își propune să descopere în «Faust» taina Răului.
Prologul din Cer este partea în care Goethe ne arată ce reprezintă pentru el poemul lui Faust. Lumea fizică este un reflex al raporturilor de forțe din lumea suprasensibilă. Prin cuvintele Prologului în Cer Goethe descrie lumea devachanică, lumea sunetelor spirituale. El cuprinde această lume în imaginea muzicii sferelor pitagoreice:
Cel care afirmă aici că ar fi vorba numai despre o imagine de suprafață, face o afirmație de suprafață, o afirmație superficială.
spune el în final, în scena lui Ariel; Goethe vorbește mereu despre sunetul lumii spirituale.
În cadrul teosofiei, noi vorbim despre trei lumi: lumea viselor, lumea astrală sau lumea sufletească și lumea mentală sau lumea spirituală. Învierea ochiului spiritual aduce pentru început înnoiri profunde în viața de vis. Atunci când noua vedere începe să vadă o lume nouă, ea dobândește o mare regularitate.
Și desigur că pe ceea ce află omul acolo nu trebuie întemeiată o știință. Discipolul, sau Chela, trebuie să învețe să preia prin vis în conștiența sa de zi, cea de a doua conștiență, a lumii astrale. Ulterior, el va avea în răstimpul somnului fără vise trăiri prin care percepe lumea spirituală, lumea mentală.
Conștiența lumii astrale se exprimă în imagini; conștiența lumii spirituale în auzul spiritual. Pitagoreicii o numeau muzica sferelor.
Încă un principiu important al omului se derulează în prolog: legea karmei. – Acela care știe că Goethe a studiat temeinic misticii Evului mediu, nu va considera că Goethe se exprimă în imagini exterioare, superficiale, atunci când spune:
„Aurora dimineții” constituie o expresie frecventă la mistici. Prima lucrare a lui Jakob Böhme [Nota 55] s-a numit: «Aurora sau zorii unui nou început».
De la început, Faust tinde dincolo de limitele vieții fizice. Descrierea spiritului Pământului [Nota 50] este realizată ca expresie tehnico-mistică, este o minunată descriere a corpului astral al Pământului, ca veșmânt sufletesc nepieritor alcătuit din roadele spirituale, întrețesute ale vieții. Spiritul Pământului nu este un simbol; el este o ființă reală pentru Goethe. El considera că în planete se află ființe planetare, care își au trupurile lor, așa cum avem noi trupurile noastre de carne. Mărturia de credință a lui Goethe a fost că spiritul Pământului l-a învățat nu numai să considere ființele individuale de la piatră, plantă, animal și până la om, ci și să le resimtă. Că acesta l-a învățat fraternitatea față de toate creaturile, până la om, încoronarea creației. Această mărturie de credință este exprimată de el și la vârsta de treizeci și cinci, treizeci și șase de ani, în poemul «Tainele» [Nota 56]. Un pelerin ajunge la o mănăstire. La poarta acesteia el vede o cruce cu trandafiri. Crucea cu trandafiri este simbol al regnurilor naturii: piatră, plantă, animal = cruce. Trandafirii = iubire. Goethe însuși spune ulterior că fiecare dintre cele douăsprezece personalități din «Tainele» reprezintă o mărturie de credință pentru fiecare dintre marile religii ale lumii. Țelul pelerinului era acela de a căuta adevăratul miez lăuntric al religiilor lumii.
În prima parte îl vedem pe tânărul Faust plin de simțire și dizarmonie. Datorită ispititorului, Faust trebuie să treacă cu Eul său inferior prin toate greșelile. În imaginea lui Mefistofel, Goethe a întruchipat o idee străveche, conținută în toate înțelepciunile profunde. El a încercat să dezlege taina Răului. Răul este suma tuturor acelor forțe care se opun mersului înainte al desăvârșirii omenești. Dacă adevărul constă în evoluție, atunci orice piedică este minciună. Mefistofel înseamnă cel care corupe prin minciună, Mephiz, corupător, ispititor – Tophel, în ebraică, cel care minte. Drumul duce prin toate tipurile de experiențe ale sinei inferioare.
Pe la sfârșitul primei părți [Nota 57] Faust se raportează altfel la spiritul Pământului; el ajunge la vederea care face posibilă recunoașterea sinei. După ce a trecut prin greșeli, prin purificare, Faust ajunge în lumea spirituală.
Faust sfârșește la o vârstă foarte înaintată, la care omul devine mistic. În convorbirile cu Eckermann [Nota 58], Goethe spune: Pentru inițiați va fi curând vizibil faptul că în acest «Faust» se află multe lucruri profunde.
Mersul la mume [Nota 59] se explică în felul următor: în orice mistică, sufletescul suprem este de genul feminin; iar cunoașterea este un proces de fecundare. Focul de pe trepied este materia primordială. Împărăția mumelor reprezintă fundamentul tuturor lucrurilor; din acesta provine spiritul. Pentru a pătrunde în împărăția spirituală – Devachan în limbajul teosofic –, este nevoie de o formare morală. Strădania teosofiei este de a-i conduce pe oameni într-acolo. Dar omul trebuie să devină mai întâi capabil de a parcurge acest drum, trebuie să devină demn de el. Când Faust o conduce pentru prima oară pe Elena, el arde – este consumat – de o pasiune sălbatică și datorită acestui fapt, Elena dispare.
Faust urma să cerceteze taina naturii omenești, modul în care se unesc trupul, sufletul și spiritul.
Spiritul este veșnic; el a existat înainte de naștere și va exista și după moarte; sufletul este elementul de legătură dintre spirit și trup; în cadrul evoluției sale, el tinde pentru început spre trup, ulterior doar spre spirit, și, o dată cu acesta, spre ceea ce este durabil, veșnic. Dezvoltarea ochiului spiritual ajută în acest proces.
Apoi suntem conduși în «Faust» în laboratorul [Nota 60] în care este alcătuit Homunculus; iar acesta ne devine de înțeles într-un mod minunat, dacă îl concepem drept sufletul care încă nu s-a încarnat. Homunculus urmează să primească un trup. Dezvoltarea treptată a trupescului este expusă de Goethe în mărețul tablou al nopții clasice a Valpurgiilor [Nota 61]. Proteus este înțeleptul care știe cum se desfășoară de la sine metamorfozele corporale. Homunculus trebuie să înceapă cu aspectul mineral, apoi urmează regnul vegetal. Pentru străbaterea regnului vegetal, Goethe folosește expresia: «Se înverzește».
Sexualitatea apare doar pe o anumită treaptă. Eros se unește cu Homunculus: Prin unirea sufletescului masculin cu sufletescul feminin apare omul.
Orbirea lui Faust [Nota 62] reprezintă moartea lumii fizice pentru el și apariția puterii vederii lăuntrice. Pentru acest proces ni se prezintă măreața imagine: „Și atât timp cât nu trăiești aceasta: mori și devino…” [Nota 63]. Misticii exprimă acest proces astfel: „Și așa este moartea rădăcina oricărei vieți”. Și: „Cel ce nu moare înainte de a muri [Nota 64], piere atunci când moare”. În tabloul final din «Faust», Chorus misticus [Nota 65] afirmă:
În orice strădanie mistică sufletul omenesc ce se străduiește este desemnat drept feminin. Unirea sufletului cu taina lumii, unirea spirituală este exprimată de către mistici prin nunta Mielului. Această concepție a fost exprimată și mai profund de Goethe în «Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin».
Despre ultima parte din «Faust», Goethe însuși a spus – în convorbirile cu Eckermann [Nota 66] –, că el a voit să prezinte în încheiere ascensiunea lui Faust în imaginea lui Montserrat. În poemul «Tainele» acest lucru este indicat. Parsifal, călătorul prin văi. Când Faust a orbit, i-a fost dată posibilitatea de a evolua rapid. Astfel el a ajuns în regiunile superioare, noi am spune, în Devachan. Dar Goethe folosea și idei catolice. Astfel l-a făcut pe Pater Marianus să apară în „celula cea mai pură”. Aceasta înseamnă, eliberat de sexualitate, deasupra masculinului și femininului. De aceea i-a și pus pe umeri mantia feminină cu caracter masculin. În locul dualității sexuale apare unitatea. El s-a înălțat întru totul în stadiul de Buddhi. Buddhi, cea de a șasea parte principală componentă, a dobândit supremația asupra tuturor celorlalte.
