În seria conferințelor despre raportul școlilor superioare cu Mișcarea teosofică, astăzi este cea de a patra, despre teosofie și raportul ei cu facultatea de filosofie. Trebuie să ne gândim la faptul că, probabil, aceasta are o însemnătate cu mult mai cuprinzătoare pentru procesul educațional și civilizația actuală decât celelalte trei facultăți, deoarece facultatea filosofică cuprinde disciplina științelor de specialitate ce se extind asupra întregului domeniu de cercetare, astfel încât cel care vrea să-și aprofundeze înțelepciunea și concepția despre lume fără să aibă vreo tendință anume, ci numai de dragul cunoașterii și al formării sale, trebuie să-și îndrepte privirea asupra ei. Facultatea de filosofie a parcurs mari transformări, și ea a crescut de la calitatea de institut de formare la aceea de institut de deformare. Mai înainte, ea era așa-numita Facultate de artă – un nume foarte semnificativ – care trebuia să pregătească studiul teologiei, al filosofiei, al medicinii.
Dumneavoastră știți că ceea ce numim noi astăzi Universitate s-a născut în secolele XII și XIII, și noi putem observa, până în secolul XVIII, cum acela care voia să urce prin studiu la înălțimi trebuia să treacă printr-un studiu filosofic pregătitor. Acesta era în așa fel structurat încât nu urmărea o formare de specialitate precisă, ci avea în vedere o modelare formală, care urma să structureze educația spirituală a omului într-un mod formal. Printre altele, acolo se predau retorica, dialectica, astronomia și muzica. Aceasta din urmă era concepută ca înțelegere a armoniilor în ansamblul Universului, cât și a armoniilor aflate în fenomenele mai mici ce ne înconjoară. Se acorda valoare mai întâi maturizării spiritului. Trăsătura caracteristică a timpului nostru este aceea de a acorda o valoare foarte redusă educației formale.
Eu trebuie să ating cu acest prilej un punct care apare drept eretic în vremea noastră. În ziua de azi există o mare tendință de a subaprecia tot ceea ce este formal, față de ceea ce este material. Se acordă o mare valoare faptului de a analiza lucrurile cu rațiunea, de a-și însuși cât mai multe cunoștințe posibil. Cel care vede lucrurile așa cum se obișnuiește astăzi, nu mă va înțelege. Și cine nu ar lua imediat atitudine atunci când cineva face următoarea afirmație: Există două metode de a învăța limbi străine. Una dintre metode, care este desconsiderată astăzi, este aceea de a-l încărca pe om cu propoziții-exercițiu fără sens, ca de exemplu: Tatăl meu a împlinit astăzi cincizeci de ani. Mătușa mea va pleca mâine la Paris. – Oamenii disprețuiesc astfel de lucruri, și totuși se pune întrebarea dacă este corect să o facă. Unii sunt de părere că ar fi mult mai bine dacă s-ar lua fraze dintr-un clasic oarecare. Astfel s-a ajuns în ziua de astăzi să se evite în școli frazele banale, și să se ia de preferință fraze din clasici, care sunt împărțite și mutilate, devenind astfel insuportabile pentru oameni. Pe de o parte se află deci lipsa de sens, de cealaltă parte destrămarea sensului. Nu se vor găsi cu ușurință oameni care să fie de acord cu prima metodă. Și cu toate acestea, pentru psiholog nici nu intră în discuție faptul că prima cale este cea corectă. Pentru el este clar că omul trebuie să rămână pe cât de mult timp este posibil la elementul formal, că rațiunea sa trebuie activată pe cât posibil mai târziu, și că noi învățăm cu atât mai bine cu cât conținutul celor învățate ne lasă pe cât posibil de indiferenți. În anii în care spiritul este cel mai receptiv, lucrurile trebuie abordate pentru început în acest mod. Mai întâi învățăm să vorbim, înainte de a ne transpune gândurile cu ajutorul vorbirii; mai întâi, rațiunea trebuie lăsată să se maturizeze în subconștient, trebuie să-i fie lăsată capacitatea de a dezvolta logica, de a și-o însuși pe cât posibil de formal, și atunci se va coace treptat acest bun prețios al omenirii. Este limpede că nu ne putem aplica pur și simplu rațiunea asupra unei probleme. Așadar mai întâi este necesară formarea formală, mai înainte de a se maturiza ceea ce apare, ceea ce poate apărea în noi drept rodul cel mai bogat.
Facultate de artă era numită Facultatea de filosofie în Evul Mediu. Ea reprezenta o dominare plină de artă a materialului gândirii, și ascundea o cantitate covârșitoare de gânduri. Mai târziu, elementele componente inferioare ale Facultății de artă au fost atribuite gimnaziului, actuala Facultate de filosofie nu își merită numele; ea este un agregat. Lucrurile nu au fost întotdeauna așa. La întemeierea Universității din Berlin, în vârful conducerii ei se afla filosoful Fichte [Nota 148]. Fiecare știință de specialitate era pe atunci integrată într-un singur mare organism. Fichte era pătruns de convingerea că lumea este o unitate, și că orice cunoaștere este un crâmpei. De ce se studiază, de exemplu, botanica, matematica, istoria? Noi studiem aceste științe pentru că vrem să aruncăm o privire în ansamblul edificiului lumii. În alte timpuri, pătrunderea în științele de specialitate nu ar fi fost atât de dezastruoasă. Dar imaginea unității Universului a dispărut. Facultatea de filosofie trebuie să practice știința de dragul ei. Ea făcea acest lucru mai devreme, dar în felul acesta a ajuns în coliziune cu viața culturală. Deja Friedrich Schiller [Nota 149] vorbea într-un discurs de la Universitatea din Jena despre deosebirea dintre capul filosofic și savantul care face din știință un mijloc de trai. Și pe atunci încă nu era atât de rău. Un cap filosofic poate aborda orice știință; și din fiecare i se deschid cele mai mari perspective și puncte de vedere. El vede în plantă cele mai mari taine cosmice, așa cum le vede psihologul în sufletul omenesc. Trebuia să intervină specializarea, pentru că astăzi noi știm prea multe pentru a le putea domina. Spirite mari ca Leibniz , Leonardo da Vinci [Nota 150] și alții puteau domina știința timpului lor. Astăzi, acest lucru se petrece doar arareori. Noi putem doar spera că în științele de specialitate va veni o nouă viață. Pentru savantul care face din știință un mijloc de trai însă, știința este o vacă de muls și nimic altceva.
Nu ar fi nimic de obiectat dacă pentru fiecare școală de specialitate s-ar organiza studii în vederea câștigării existenței. Însă acestea nu au o altă valoare decât învățarea unui meșteșug. Din punctul de vedere al cunoașterii lumii este absolut egal dacă eu devin cizmar sau chimist. Faptul că studiul de specialitate nu este cu nimic mai valoros decât orice alt studiu din viață trebuie să devină o conștiență generală. Pentru un mare filosof, chimistul, botanistul ș.a.m.d. se află în aceeași situație ca și practicantul unei meserii. Dar cel care își clarifică ce înseamnă să îți însușești o formare filosofică știe că trebuie să existe locuri în care să se practice știința de dragul ei. În această privință, separarea pe științe de specialitate nu este bună, în special într-un timp în care materialismul a cuprins totul. În ziua de azi, Facultatea de filosofie nu este nimic altceva decât un loc de pregătire a profesorilor de gimnaziu. Împotriva acestui fapt nu ar fi chiar nimic de spus, căci este cel mai bine dacă filosofia s-ar dedica sarcinii de a forma profesori învățați. Formarea sufletelor omenești este una dintre cele mai frumoase sarcini ale vieții. Și numai acela o va putea împlini care este artist în domeniul psihologiei, și care-și poate asuma sarcina să conducă sufletele. Omul nu a fost numit degeaba, de către marile spirite ale lumii, un microcosmos. Nu există nici o ramură a cunoașterii care să nu poată fi valorificată pentru a forma un suflet omenesc. De aceea ideea de a voi să îndeși doar cunoaștere în om în anii tinereții trebuie să se afle departe de pedagogi, pentru că omul va ajunge în mod absolut firesc la aspectul formal al lucrurilor. Știința dobândește o poziție deosebită atunci când este privită din punctul de vedere al pedagogului. Prin ceea ce știe un om care a studiat pictura, el nu este încă pictor. Prin ceea ce știe un om care a studiat muzica, el încă nu este muzician. La fel este și cu pedagogul. Întreaga cunoaștere nu valorează nimic pentru pedagog dacă ea nu a trecut în artă, ca la pictor sau muzician, dacă spiritul său nu a preluat ca un organ fizic ceea ce a învățat el, astfel încât cunoașterea sa să fie oarecum în întregime digerată. Sufletul omului trebuie să fie un organism prin aceea că hrana sufletească este transformată, asimilată. Abia atunci este omul cu adevărat un cap filosofic. Este adevărat că la universități se predau științele de specialitate. Dar din ele ar trebui să iasă un alt om decât cel care a intrat, un om care a devenit artist.
Dacă se va aplica vreodată într-adevăr acolo modul de gândire teosofic, nu se va ajunge la examene științifice. La fel cum un om care este doar învățat nu are calitatea de artist, tot așa, nu va putea deveni niciodată artist acela care nu a făcut decât să-și ia examenele necesare. Trebuie să ne însușim o nouă concepție în privința esenței examenelor. Examinatorul nu trebuie să verifice numai cunoașterea, ci și ce fel de om este candidatul, dacă acesta are o concepție corectă despre viață, în ce măsură lucrurile însușite au devenit parte din el, în ce măsură a devenit el un om nou. Or acest aspect nu a fost luat în considerare în epoca noastră materialistă. Atunci când aparența sensibilă a început să se impună, a apărut Facultatea de filosofie de astăzi. Din filosofie s-au născut toate celelalte științe. Mai înainte, exista o conștiență despre legătura a toată cunoașterea, dar dacă astăzi cineva nu condamnă Evul Mediu, apar prejudecăți. Cu toate acestea, pe atunci se simțea esențialul în privința Universului și a omului.
În anul 1388 a existat un om la Universitatea din Viena care era atât profesor de teologie, cât și de matematică! În ziua de azi un profesor ar leșina la acest gând. Dar noi știm ce mari servicii poate furniza gândirea matematică pentru cele înspre care ne conduce teologia. Cel care învață să gândească prin faptul că se educă prin matematică, învață să gândească cu totul altfel, și el poate deveni chiar și mistic, fără a fi un fantast. Cel care nu și-a însușit o cunoaștere cuprinzătoare, nu se poate dărui decât unor sugestii. Și cu acestea el pătrunde în studiile de specialitate. Și ce poate el ști din matematică, după ce a trecut printr-o formare gimnazială pur filosofică? Doar concepte matematice, fără să aibă nici o presimțire a faptului că matematica ne introduce în marile legi ale Cosmosului.
Nu a trecut prea multă vreme de când se mai știa încă acest lucru. În Evul Mediu, această concepție nu era considerată periculoasă, pentru că nu este adevărat că teologia de fier a Evului mediu ar fi înlănțuit totul în lanțuri de sclavi. Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că, de exemplu, la Universitatea din Paris a existat o dispută pe temele: «Discursurile din teologie sunt întemeiate pe fabule», «Religia creștină împiedică o abordare superficială în teologiei». Pe atunci erau posibile dezbateri pe astfel de teme. Astăzi există altfel de dispute. Pe atunci disputele erau rodnice, deoarece oamenii își însușiseră educația formală. Astăzi se pot dovedi cu multă ușurință greșelile de gândire. Dar orice dispută care se bazează pe greșeli de gândire este nerodnică, pentru că oamenilor nu le este limpede că acela care intră într-o dispută trebuie să înțeleagă în prealabil tehnica disputei. În Evul Mediu matematica era considerată baza oricărei cunoașteri, chiar și a artei. Pe atunci putea exista cel mai mare idealism posibil, și despre care vremea noastră nu-și poate forma nici cea mai mică noțiune. O expresie caracteristică a lui Leonardo da Vinci, acest reprezentant al marelui idealism, a fost aceea că mecanica Paradisului ar fi științele matematicii. El era în același timp artist și matematician. Formarea fizicalistă a timpului său viețuia în sufletul său. Din creațiile sale picturale ne vorbesc totodată și modul de gândire și cunoașterea timpului său. El numea lumea exterioară un paradis al matematicii! Iar când construia un pod, în el se revărsau gânduri despre spiritul omenirii… [lacună în text].
„Jertfa lumii” înseamnă în sens teosofic: Cu cât faci mai puțin pentru tine însuți, cu atât te poți transpune mai mult în cultura timpului tău. Important nu este atât ceea ce dezvoltăm în noi, cât ceea ce transpunem din noi în lume. Nu faptul că ne desăvârșim, ci ceea ce oferim lumii este garanția elementului nepieritor. În Leonardo da Vinci se revărsau din construcția podurilor gânduri despre spiritul omenirii, ca gânduri matematice. Zeii voiau ființe libere, nu obiecte din natură. Ceea ce creează omul conștient în lume este împlinire a planului divin asupra lumii. Elementul cel mai cotidian poate deveni sfânt dacă este în folosul omenirii. Dacă acceptăm acest punct de vedere, am preluat în noi marele idealism, și acest idealism ar fi trebuit să străbată întreaga facultate filosofică. În cadrul Facultății noastre de filosofie pot fi studiate foarte bine toate științele de specialitate. Dar în punctul central al concepției sale despre lume trebuie să se afle filosofia ca miez; aceasta nu trebuie să stea în spatele celorlalte științe de specialitate. Căci prin această știință filosofică centrală ajungem la concepția artistică. Iar titlul de Doctor ar trebui să-l obțină numai acela care a preluat în sine acest mod de gândire, care are dispoziția de a avea viață în sine. Ultimul examen al filosofului ar trebui să fie o verificare a formelor sale de viață; singurul titlu de onoare al Doctorului în filosofie ar trebui întemeiat pe faptul că în forma vieții se află conținutul vieții în om. Altfel, doctorul în filosofie este un arabesc, o pretenție, o formă socială. Nu numai cunoașterea ține de Doctorul în filosofie, ci cunoaștere transformată în artă a vieții. O asemenea conștiență a existat deja. Numai așa va avea Doctorul în filosofie maturitatea adecvată unui cap filosofic. Iar o mare răspândire a concepției teosofice despre lume ar duce de la sine în această direcție, deoarece concepția teosofică despre lume vrea să dezvolte forțe care dormitează în om. Teosoful este conștient că omul este capabil de evoluție, și că așa cum copilul trebuie să evolueze, la fel se pot dezvolta spiritul și sufletul înspre trepte superioare. Omul care a terminat un Gimnaziu și o Universitate, nu este o ființă încheiată. Modul de gândire teosofic vrea să facă tot mai de înțeles ideea că omul se află abia la începutul evoluției sale. Iar în acest sens, dătătoare de ton trebuie să fie Facultatea de filosofie. Ea trebuie să se dezvolte din modul de gândire matematic, într-o direcție spirituală; înspre această culme trebuie să se desfășoare totul. Teosofia nu este atât de dificilă. Ea s-ar face întru totul de la sine, căci dacă, de exemplu, ar exista o Facultate de teosofie; în final toate științele ar deveni teosofice.
Fiziologia este știința modurilor de manifestare ale plantelor, animalelor și oamenilor. Dacă se consideră în fiziologie organizarea ochiului, ș.a.m.d., se obțin imagini din care se extrage cunoașterea faptului că omul vede. Astăzi fiziologia ne învață că, în fond, toate senzațiile noastre sensibile ar depinde de organele noastre de simț; ea ne învață ceea ce este subiectiv. Iar în final ea afirmă că noi nu știm nimic despre ceea ce se află în afara acestor senzații sensibile. Dacă reflectăm la aceasta, și nu rămânem fără gânduri ci cercetăm lucrurile din punct de vedere spiritual în continuare, vom ajunge exact la aceeași învățătură pe care ne-o dă ocultismul, anume că tot ceea ce este sensibil este iluzie, iar învățătura despre energia simțurilor, prelucrată din punctul de vedere teosofic, ne duce la mari profunzimi. Avem nevoie de o fiziologie pe care o putem studia și o putem încorona apoi prin filosofie. Nu avem o altă variantă. Astăzi filosofia reprezintă doar o porțiune din Facultatea de filosofie. Ea nu mai are nici o putere; este o materie printre celelalte materii. Or acest lucru nu trebuia să se întâmple; ea trebuia să confere forța pentru celelalte materii, dar în loc de aceasta ea și-a primit coloratura proprie de la celelalte discipline de specialitate. Faptul că se gândește considerabil material, provine de acolo că nu filosofia și marea concepție de spre lume au un cuvânt de spus, ci mai degrabă fiziologia provenită din celelalte materii a devenit știință experimentală. Dacă se crede că psihologia este practicată cu exactitate numai atunci când pe om se fac experiențe la fel ca pe un cristal neviu, atunci omul este considerat ceva neviu, ceva lipsit de suflet. Psihologia nu poate recunoaște nimic altceva decât expresia materială. Teosofia ar clarifica faptul că studiul fiziologiei și cel al psihologiei sunt într-un fel unul și același lucru, și că amândouă se încadrează în marele organism al cunoașterii. Și pentru că actualmente nu se recunoaște acest lucru, universitățile de azi nu pot purta în lume o concepție idealistă. Iar Facultatea de filosofie nu este câtuși de puțin capabilă să fie purtător de stindard al modului de gândire filosofic. Această Facultate nu trebuia să fie un agregat de materii diferite, ci ea trebuia să le lase să crească împreună, devenind un suflet comun. Și atunci, chiar dacă teosofia însăși nu ar fi transplantată la universități, se va preda teosofic. Altfel însă, Facultatea de filosofie rămâne un agregat fără legătură spirituală. Iar cunoașterea ar trebui să devină un tot viu, din ale cărui membre licărește spiritul. Ca teosofi, vom fi satisfăcuți dacă studiile filosofice se vor bucura de acest privilegiu și se vor dezvolta mai departe pe această bază. Noi nu vrem nimic altceva decât ceea ce ar trebui să vrea fiecare pentru fiecare știință în parte, spre binele ei. Dacă e ca teosofia să-și împlinească sarcina, ea nu poate fi doctrină, ci trebuie să fie viață. Noi trebuie să fim teosofi cu fiecare pas pe care-l facem, noi trebuie să îmbibăm tot ceea ce facem în viață cu acest mod viu de gândire teosofic. Atunci Mișcarea teosofică va fi mai mult decât este, ea va fi unul dintre cei mai puternici factori de cultură din prezent. Dar ea trebuie să dobândească influență asupra acelora care sunt aleși să ne conducă actualmente cultura. Noi trebuie să recunoaștem și să reprezentăm teosofia oriunde acționăm în viață. Procesele lumii nu sunt moarte, ci vii. Ființele și nu raporturile determină evoluția spiritului omenesc. Teosofia este o lume a spiritului, și unul dintre factorii de cultură cei mai importanți ai prezentului. Nu se pune problema lecturii scrierilor teosofice, ci a dispoziției lăuntrice a faptului ca omul să fie cuprins de aceasta în viața de toate zilele.
