Științei spirituale nu i se reproșează doar faptul că este o fantasmagorie, o visătorie, ci mulți mai cred și că pentru cel ce se apropie de această știință ocultă sau spirituală mai apar și anumite pericole legate de ea. În anumite cercuri domnesc niște concepții pur și simplu bizare în legătură cu așa-numitele pericole ale științei spirituale. În primă instanță, se atrage mult atenția asupra unor asemenea pericole, fără a se face măcar încercarea de a caracteriza mai îndeaproape presupusele pericole, fără a se indica în ce constau ele; fiindcă acolo unde se vorbește uneori de aceste pericole, domnește la fel de frecvent o necunoaștere, profundă, am putea spune, a ceea ce ascunde în ea știința spirituală. Asemenea oameni au numai o reprezentare vagă că ea conține ceva periculos. Și nimeni nu face lucrul pe care ar trebui neapărat să-l facă: să cerceteze dacă știința spirituală însăși e periculoasă ori numai pătrunderea mai adâncă în ea, faptul de a face cunoștință cu metodele, exercițiile care îl introduc pe om în lumea spirituală din jurul nostru, invizibilă și neperceptibilă pentru simțurile obișnuite, dar absolut perceptibilă pentru simțurile superioare. Cine vrea să vorbească despre pericole în acest domeniu, acela trebuie să facă distincția de mai sus. Numai că, după cum am mai spus, adeseori nici nu se pune deloc problema de a atrage atenția asupra anumitor pericole, se spune doar atât: Ah, această știință spirituală sau această teosofie, ea îi îndepărtează pe oameni de viață, de lucrurile cu care ar trebui, de fapt, să se ocupe în viață și care ar trebui să-i intereseze. O dată cu aceasta este rostită și cealaltă judecată, că teosofia îl face pe om nepractic, că îl abate de la îndatoririle imediate ale vieții, că îl face să se îndrepte spre asceză și înstrăinare de lume.
Cu toate că am mai amintit-o aici, dintr-o direcție sau alta, poate că îmi este îngăduit să atrag încă o dată atenția asupra faptului că aceasta e obiecția cea mai ieftină și, în același timp, cea mai imposibilă care i se poate face științei oculte și muncii depuse de ea, aceea că îi înstrăinează pe oameni, într-un fel sau altul, de lume, că îi face să fie niște străini în lume sau că îi ademenește spre asceză. Trebuie să subliniem mereu și mereu că, deoarece lumea noastră senzorială, lumea noastră în care ne ducem viața fizică, are la bază o lume spirituală, cu entitățile și puterile ei, care intervin mereu în lumea noastră senzorială, trebuie să-l numim străin de lume și îndepărtat de lume pe acela care nu se sinchisește de puterile adevărate și propriu-zise ale existenței și vrea să se limiteze la ceea ce spun simțurile și la ceea ce pot savura ele. Nici nu poate fi vorba ca teosofia să-i facă pe adepții ei să ducă o viață ascetică, de privațiuni, sau să îi înstrăineze de lume. Dar este adevărat că cel ce dezvoltă interes pentru ceea ce se revarsă din știința spirituală, pentru ceea ce poate ea să ofere, acela va avea în mod sigur alte dorințe, alte simpatii și antipatii decât au mulți oameni.
Într-un mare număr de cazuri, cei ce se apropie de știința ocultă nu dezvoltă aceste interese, aceste simpatii sau antipatii, abia în cadrul unui cerc spiritual-științific sau teosofic. De regulă, oamenii aduc cu ei sentimentele; ei își introduc interesele în cercurile teosofice și ceea ce vrea sau trebuie să le ofere teosofia sau știința ocultă nu este altceva decât ceea ce ei cer. Ei nu sunt alungați din cercurile celor ce spun: ... ei se înstrăinează de noi – pentru că le-ar fi răpiți de teosofie, ci pentru că aceste cercuri, cu aparenta lor orientare către lume, cu interesele lor egoiste, îi fac ele înseși să se înstrăineze tot mai mult. Dacă un asemenea cerc se plânge că i-a fost sustras un membru sau altul, el ar trebui să-și pună întrebarea: Oare teosofia ne-a luat acest membru, sau l-am alungat noi, prin plictiseală? – Dacă se compară viața, așa cum trebuie să fie ea în cercul teosofilor, cu viața unui cerc „care se bucură de viață” și spune că nu trebuie să ne dăruim ascezei, că trebuie să luăm viața așa cum este, noi vom răspunde că teosoful nu se retrage din fața anumitor lucruri pentru că vrea să se smulgă din sânul vieții, pentru că vrea să fugă de viață, ci pentru că el vrea să se afle în sânul vieții adevărate, autentice.
Nu există asceză mai mare, nu există privațiune mai mare, pentru cei ce nutresc interes față de știința spirituală, decât să se dăruiască acelor preocupări care sunt cultivate în multe cercuri drept „viață”. Dacă asta numim viață: a ne scula dimineața, a ne citi ziarul, a face un lucru sau altul, despre care se poate vedea că are o utilitate practică, iar seara să participăm la o petrecere banală sau altceva de acest fel – dacă asta se cheamă viață, atunci există, într-adevăr, o „asceză” pentru teosof, o privațiune groaznică, și anume, dacă e silit să ducă și el aceeași viață. Dacă, de aceea, în pofida tuturor forțelor adverse, interesul pentru teosofie și pentru ceea ce poate fi prezentat în mod public din știința ocultă devine astăzi din ce în ce mai mare, atunci aceasta nu e decât o dovadă a faptului că există din ce în ce mai mulți oameni care fug de viața „ascetică” a distracțiilor obișnuite și care vor să se arunce în brațele vieții reale. Acesta e lucrul pe care oamenii ar trebui să-l înțeleagă, dacă s-ar sfătui o dată cu ei înșiși, fiindcă viața în cadrul științei oculte nu e absolut deloc un vaier și un plâns din cauza suferințelor și privațiunilor. Iar practica vieții e un capitol care a fost discutat deja în diverse conferințe.
Dacă aceia care își închipuie în mod frecvent că sunt atât de inteligenți, în ceea ce privește felul lor de a înțelege viața practică, spun că teosofia, cu ideile ei străine de lume, le bagă oamenilor în cap numai gărgăuni, și că oamenii care se dedau la așa ceva nu reușesc să desfășoare o muncă adevărată în viață, dacă ei ar arunca măcar o singură privire asupra lumii și asupra a ceea ce, pe de o parte, e numit viață practică, iar, pe de altă parte, idealism nepractic, poate că ar vorbi altfel. Un filosof german, Johann Gottlieb Fichte, a fost acela care a rostit frumoasele cuvinte: Faptul că idealurile nu pot fi aplicate în mod nemijlocit în viață, acest lucru idealiștii îl știu la fel de bine ca așa-zișii oameni practici, poate chiar mai bine. Dar faptul că anumiți oameni nu pot să-și dea seama că întreaga viață izvorăște din idealul vieții, din ceea ce încă nu există, ci abia urmează să devină, aceasta dovedește numai – cum se exprimă Fichte – că în planul de înnobilare a omenirii nu s-a contat pe ei. Fie, așadar, ca Dumnezeirea să le dea la timpul potrivit ploaie și soare, hrană și, pe lângă acestea, gânduri înțelepte! [Nota 54] – Teosoful se poate consola printr-o privire obiectivă aruncată asupra vieții, atunci când se atrage atenția asupra pericolului așa-zisei nepriceperi în viața practică. Aici poate fi citat, ca exemplu pentru ceea ce este practica, acel inteligent colegiu de oameni ai practicii dintr-un land al Germaniei de Sud. Când s-a încercat să se construiască pentru prima dată o cale ferată în Germania, ei au fost întrebați dacă e bine să se construiască o cale ferată. Colegiul căilor ferate a spus – oricine se poate convinge, documentul există – să nu se construiască nici un fel de cale ferată, fiindcă oamenii ar suferi prejudicii grave în ceea ce privește sistemul lor nervos; dacă ar fi să se găsească oameni care ar voi să călătorească, totuși, cu trenul, atunci ar trebui să se ridice în stânga și în dreapta niște pereți de scânduri pentru ca aceia pe lângă care trece trenul să nu aibă comoții cerebrale [Nota 55]. – Asta nu s-a întâmplat chiar așa demult! Și nu demult un om care nu era practic, ci un „dăscălaș nepractic”, a dat ideea de a se introduce în locul taxelor poștale scumpe cărțile poștale, mai ieftine. Era Rowland Hill [Nota 56], omul nepractic. Dar a venit un diriginte de poștă și a zis: Nu pot înțelege bine cum vom avea un avantaj prin faptul că se introduce în felul acesta perceperea taxelor poștale; fiindcă, dacă traficul s-ar dezvolta în acest fel, atunci clădirea poștei n-ar mai fi suficient de încăpătoare pentru a primi și transporta toate scrisorile și celelalte trimiteri poștale. – Așa ne apar unele păreri venite din cercurile acelor oameni care sunt ostili teosofiei.
Pericolele descrise în legătură cu ea sunt asemănătoare acelora prin care au trecut oamenii din cauza trenului, după ce călătoresc de-acum cu el de câteva decenii. Viitorul va aduce dovada. Pe cât de puțin a putut să împiedice Colegiul Medical din Bavaria construirea căii ferate, iar dirigintele poștei din Londra extinderea traficului poștal, tot pe atât de puțin poate fi oprită, prin obiecții similare, răspândirea teosofiei, care s-a dovedit necesară în epoca noastră.
Dar multe motive de îngrijorare nu se îndreaptă spre aspectele generale, se adulmecă ceva special. Ne va fi îngăduit, de aceea, să vorbim o dată și în mod public despre ceea ce, eventual, dă motive pentru asemenea îngrijorări și discuții despre pericole. În primul rând, nu avem voie să uităm un lucru: Ceva menit să aibă efecte, ceva menit să aibă importanță și putere în lume, acționează în mod diferit asupra diferiților oameni. Acționează în funcție de felul în care oamenii se lasă impresionați și influențați de acel lucru. Ei bine, teosofia și știința ocultă este și va fi tot mai mult un fel de furtună purificatoare în atmosfera noastră spirituală. De ce este plină această atmosferă spirituală? Ea este plină de toate judecățile sigure de victorie și pline de încredere, care apar cu atât mai sigure de victorie, cu cât conduc mai puțin adânc în esența lucrurilor. În special gândirea și simțirea materialistă, mentalitatea materialistă, se privește astăzi pe sine cu o părere extraordinar de sigură de propria infailibilitate, cu o trufie și o aroganță extraordinar de mari, considerându-se singura doctrină în măsură să aducă fericirea și revărsând râsete batjocoritoare asupra a tot ceea ce vrea să arate calea spre lumea spirituală, ca și cum ar fi vorba numai de niște fantasmagorii.
Cine își educă gândirea cu ajutorul acelei logici care e necesară pentru a stăpâni domeniile aflate în afara lumii senzoriale, acela este mereu în pericolul de a se îmbolnăvi din cauza logicii materialiștilor din ziua de astăzi. Judecățile superficiale care sunt emise astăzi, care sunt la ordinea zilei și care se afișează cu o siguranță și aroganță a propriei infailibilități fără egal, sunt uneori de foarte scurtă respirație și când le iese în întâmpinare acea logică ce înaintează, cu răbdarea lăuntrică a gânditorului, de la un concept la altul, așa cum e necesar atunci când nu mai poți înainta pe puntea trăirilor senzoriale exterioare, ci cauți să-ți creezi în tine însuți un reazem sigur și o certitudine lăuntrică, atunci inconsistența acestor judecăți devine foarte curând vizibilă! Deja gândirea, așa cum curge ea pentru epoca prezentă din știința ocultă, trebuie să ne apară, în multe cazuri, din acest punct de vedere, drept furtună purificatoare. Așa apare ea pentru marea masă a oamenilor și, de asemenea, pentru omul individual. Dar aici noi nu putem face altfel decât să subliniem că, totuși, acesta nu e un pericol. Pentru marea masă există, cel mult, pericolul de a ajunge la incertitudine în privința acelor judecăți care merită să fie puse într-o astfel de situație.
Cu omul individual, lucrurile stau mai prost. Aici intră în considerare ceva care acționează în adâncul cel mai tainic al sufletului său, o dizarmonie între simțire și judecata omului. Și această dizarmonie apare astăzi în modul cel mai pregnant la oamenii care cred că se situează cel mai sigur pe solul unui crez materialist oarecare. Un crez materialist are însușirea că, în ultimă instanță, nu poate mulțumi decât intelectul, judecata abstractă. Interesele mai profunde ale sufletului, toate dorințele, toate sentimentele, sunt, la toți oamenii, mult mai adevărate și mai profunde decât e adesea judecata lor. Și, pe când fiecare rămâne, adesea, cu judecata sa, cu noțiunile sale materialiste și cu mentalitatea sa materialistă, la suprafață, în adâncul său trăiește – adeseori în mod cu totul inconștient pentru el – dorul și năzuința năvalnică a sufletului după ceva spiritual. Pentru cel care știe să observe mai subtil ființa umană, acest lucru apare uneori în mod absolut vizibil, prin faptul că el constată câte dizarmonii există în vorbirea și afirmațiile oamenilor. Aici se poate vedea că ei nu pot simți absolut deloc în concordanță cu ceea ce spun. În cazul unui mare procent din populația globului se adeverește, desigur, într-un mod mai puțin evident, cuvântul grotesc pus de un poet în gura unuia dintre personajele sale: Pe cât e de adevărat că este un Dumnezeu în cer, tot pe atât de adevărat e faptul că eu sunt un ateu [Nota 57]. – Aceasta este, numai că exprimată în mod radical, grotesc, situația unui om care rămâne din punct de vedere afectiv la ceva tradițional, moștenit din vechime, și a cărui judecată superficială se oprește la o negare radicală. Acest lucru poate fi întâlnit astăzi sub o asemenea formă radicală doar la puțini oameni. Dar pentru acela care are un simț de observație mai subtil, aproape fiecare convorbire oferă exemplu după exemplu al faptului că astăzi oamenii așa trăiesc în sufletele lor.
Sub ce premisă se poate trăi așa? Se poate trăi așa sub premisa că omul rămâne superficial în viața lui sufletească. Fiindcă nimeni, coborând în adâncul sufletului său, nu va putea să tolereze o asemenea dizarmonie cum e aceea care există astăzi la mulți oameni. Pentru cel deprins cu logica, acest lucru se vede în întregul cuprins al literaturii materialiste sau – cum o numim, într-un mod mai nobil – moniste. Să presupunem că există un om care e cuibărit în atmosfera epocii noastre și care tinde să iasă din ea nu din libertate lăuntrică, nu dintr-un imbold lăuntric puternic: El rămâne cuibărit, el trăiește mai departe la modul general, obtuz, dar mulțumit. Dar astăzi nu mai depinde de lucrurile la care mulți vor să rămână dacă omul poate să mai trăiască în mod obtuz, dacă mai poate să trăiască atât de obtuz. Pentru mulți oameni nu mai este posibil așa ceva. Iar ceea ce e literatura de popularizare – cărți de popularizare, reviste, chiar ziare –, ceea ce oferă ea, pentru mințile mai subtile și pentru inimile mai profunde, aceasta nu e deloc ceva ce seamănă cu un răspuns la marile întrebări-enigmă ale existenței, ci folosește numai la ivirea unor întrebări noi.
Ba, mai mult, și știința actuală însăși, așa cum apare ea, cramponată de fapte: ea dă răspuns numai spiritului superficial. Pentru omul cu o simțire profundă, pentru omul cu un spirit subtil, această știință e cu totul altceva. Ea e o sumă de semne de întrebare. Și acolo unde unii cred că lucrurile sunt deja rezolvate, dacă își fabrică o concepție despre lume din faptele furnizate de științele naturii, pentru mulți oameni întrebările abia încep să apară. Numai că cei care cred că sunt deja rezolvate nu observă nimic. Vedeți, astfel, în zilele noastre, că mulți oameni citesc o carte cum este „Enigmele lumii” a lui Haeckel [Nota 58], pentru a găsi acolo dezlegate enigmele lumii. După ce au citit cartea, abia atunci încep cu adevărat să-și pună marile întrebări. Fiindcă acolo nu se dau răspunsuri, ci se pun întrebări. Asemenea inimi și asemenea minți ar putea fi aduse cândva, pe o cale sau alta, la teosofie.
Acum le iese în întâmpinare teosofia și știința ocultă, cu gândirea ei riguroasă, logică în sine, care conține în sine izvorul certitudinii, la fel ca matematica, și ei se văd puși în fața unei dizarmonii uriașe, între cele cu care fuseseră deprinși până acum de lumea exterioară și cerințele care se apropie dintr-o dată de ei. Până acum se cramponaseră de suprafața lucrurilor; acum, ei privesc în adâncuri. Au pierdut, în multe cazuri, o jumătate de viață sau mai mult. Și sunt îngrijorați dacă le va mai fi suficient restul vieții pentru a turna în găurile sufletului, pe care lumea le-a făcut în el, tot ceea ce le iese în întâmpinare. Sau ei vin dintr-un cerc social sau altul și nu i se pot smulge; de aici apar pentru ei piedicile cele mai îngrozitoare. Calea cea mai practică și mai sigură pe care ar putea merge ar fi aceea ca ei să se angajeze în cercetarea spiritual-științifică, dar mii de fire îi opresc. Le ies în cale dizarmoniile care trebuie să apară, când le vin în întâmpinare lucrurile profunde, de care sufletul duce dorul, în contrast cu lucrurile superficiale ale vieții exterioare. Și atunci, la unii oameni apare un fenomen specific, pe care îl putem înțelege cel mai bine cu ajutorul unei comparații. Imaginați-vă că într-un colț oarecare al unei camere nu s-a făcut curățenie săptămâni în șir, că acolo s-a adunat multă murdărie – scuzați comparația. Dacă această cameră nu e luminată cum trebuie, cei ce privesc înăuntru pot crede că totul e curat. Dar dacă cineva face odată lumină cum trebuie în cameră, dezordinea e observată. Totul depinde numai de faptul că facem sau nu lumină cum trebuie.
Așa e și cu sufletul. El e obișnuit cu rutina zilnică. Poate că e obligat să fie superficial între oameni superficiali. Dar acum el ajunge la lumină, care scoate în evidență această superficialitate, care face ca această superficialitate să apară în întreaga ei lipsă de valoare. Dacă sufletul e sensibil, ce se întâmplă cu el? Dacă e obișnuit să judece superficial, lumina care năvălește asupra lui îl va zăpăci mai întâi zdravăn. De aceea vedem că un mare număr de suflete sunt aduse în stare de confuzie, sau mai mult decât confuzie, când intră în contact cu adevărurile ocult-științifice. Oare știința ocultă e vinovată de aceasta? Desigur, cine gândește aici în mod logic nu va învinui știința ocultă, care e lumina, ci faptul că sufletul s-a lăsat într-o asemenea măsură în voia obișnuinței de a judeca superficial.
Și lucrurile merg încă și mai departe. Vedem oameni care nu mai pot face deloc față civilizației noastre complicate, ei se îmbolnăvesc din cauza civilizației noastre complicate, și de ce? Pentru că nu o mai scot la capăt cu judecata lor! Teosofia sau știința ocultă este mijlocul prin care ne putem orienta în cadrul civilizației noastre și ea poate avea un efect de însănătoșire pentru cel pe care civilizația noastră îl îmbolnăvește. Dar nu se poate întâmpla aici și altceva? Și acest lucru ni-l putem clarifica apelând la ajutorul unei comparații. O mâncare poate fi sănătoasă din punct de vedere exterior, dar se poate întâmpla ca un om să aibă un stomac foarte bolnav. Chiar dacă mâncarea e absolut sănătoasă pentru omul sănătos, se poate întâmpla ca stomacul bolnav să nu suporte exact această mâncare sănătoasă. Și așa este în multe cazuri, când oamenii ies cu suflete bolnave din sânul civilizației noastre și intră în aerul senin și dătător de fericire al științei oculte. Atunci se poate întâmpla ca ei să nu poată suporta, în sufletele lor bolnave, mâncarea cea sănătoasă. Dar acestea sunt cazuri de excepție.
Totuși, despre ele se scrie cel mai mult în lume. Se spune: Teosofia e ceva care îi face pe oameni nebuni. – Nu putem nega că ea poate deregla un suflet sau altul, la fel cum face mâncarea sănătoasă cu stomacul bolnav. Dar oare mâncarea sănătoasă a îmbolnăvit stomacul? Multe așa-zise suflete în derivă vin spre teosofie; este, pur și simplu, frapant câte suflete în derivă se apropie de ea. Cine e nevoit să-și desfășoare activitatea în cadrul acestei mișcări, acela ar putea să vă povestească multe capitole triste, despre felul cum aici sau acolo vine chemarea după ajutor: Eu nu o mai pot scoate la capăt cu lumea, nu mai știu cum să potolesc dorul inimii mele. – Cele mai jalnice chemări după ajutor vin zilnic, în număr mare. Această situație a creat-o civilizația noastră materialistă, mentalitatea noastră materialistă, care – iertați-mi expresia frustă – le-a dat pietre în loc de pâine. Superficialitatea judecății a putut fi satisfăcută uneori. Dorințele și interesele care zac în suflet nu au putut fi satisfăcute. O vreme, ele se lasă reprimate și estompate, dar pe urmă ies la suprafață, și oamenii vin cu chemările lor după ajutor. Și atunci – un lucru ce nu se poate nega –, pentru unii e prea târziu.
Astăzi, știința spirituală nu poate fi practicată în așa fel încât să se adreseze numai câtorva aleși. Lucrurile trebuie aduse la cunoștința publicului larg. Nu e voie să-i fie refuzate nimănui noțiunile elementare și nici măcar primii pași ai inițierii, așa cum au fost ei schițați în ultima conferință. Dacă astăzi unii oameni, distruși de civilizația și cultura contemporană, vin spre teosofie, și dacă furtuna purificatoare provoacă în ele, în primă instanță, și mai multă dezordine, oare din acest motiv ar trebui să le fie refuzat tuturor sufletelor medicamentul numai din cauză că unii, prin modul lor eronat de a gândi, au fost aruncați în nefericire sufletească? Așa vorbește astăzi nu un fanatism oarecare, așa vorbește experiența pe tărâmul vieții spirituale a epocii noastre.
Bineînțeles, pe de altă parte, există un pericol serios pentru relația dintre contemporanii noștri și concepția ocult-științifică despre lume. Pericol constă în faptul că acești contemporani ai noștri se apropie de concepția ocult-științifică despre lume cu concepția lor despre lume și cu niște caractere cultivate de epoca noastră. Câte prejudecăți, câte judecăți superficiale nu introduc ei în această concepție despre lume spiritual-științifică! Ce pericol există în faptul că, în primă instanță, ici și colo, știința ocultă, concepția despre lume teosofică însăși, e denaturată prin ceea ce vine din direcția epocii noastre! Aici există un pericol. Și aici trebuie să atragem atenția asupra unor aspecte particulare, ca să putem privi din ce în ce mai adânc în intimitatea așa-numitelor pericole și a pericolelor reale legate de căutarea ocult-științifică.
De jur împrejurul omului există lumi spirituale – am arătat acest lucru în conferințele precedente și vom pătrunde tot mai adânc și mai adânc în aceste comori de înțelepciune –, niște lumi care se raportează la lumea senzorială obișnuită la fel ca lumea culorii, a strălucirii și luminii la lumea pipăitului, pe care o percepe un orb; și există o lume care e mult superioară față de lumea pe care o descoperă orbul, după ce a fost operat și când din întuneric și pustiu încep să-i strălucească lumina și culorile. Acest lucru există la un nivel mai înalt. Lumile spirituale se află de jur împrejurul nostru. Dar acestea nu sunt numai niște lumi paradisiace, numai niște lumi ale beatitudinii, cu toate că în ele este paradis și beatitudine, ci ele sunt și lumi care pot fi îngrozitoare pentru om, periculoase, prin faptele și entitățile lor. Dacă omul vrea să ia cunoștință de aspectele mărețe și dătătoare de fericire ale acestor lumi, atunci el nu poate altfel decât să cunoască și aspectele periculoase, îngrozitoare, pe care ele le conțin. Una fără alta nu se poate.
Acum, noi trebuie să ne dăm seama în ce măsură există aici un pericol. Imaginați-vă un om care, fără s-o știe, se află în apropierea unui depozit de praf de pușcă. El nu știe nimic despre acel depozit. Dar dintr-o dată află de existența acestuia și e cuprins de o frică teribilă la gândul că, dacă depozitul ar exploda, ar sări și el în aer. În exterior nu s-a schimbat nimic; totuși, pentru el, viața a devenit alta. Singurul lucru care s-a schimbat, față de trecut, e faptul că acum el știe de existența pericolului. Faptul de a ști îl deosebește de acela care nu știe. Așa e și cu lumile superioare. Pericolul, ceea ce e îngrozitor în ele, există mereu de jur împrejurul omului. Ba chiar, în niște lumi de a căror existență omul habar nu are, pândesc pericole nespus de mari. Singura deosebire, în privința acestor pericole și lucruri îngrozitoare, între cel ce nu s-a apropiat niciodată de știința spirituală și acela care s-a apropiat de ea, constă în faptul că ultimul știe de acest pericol, iar cel dintâi nu știe. Și totuși, poate că nu e chiar-chiar așa, din următoarele motive: Noi pășim în lumea spirituală, în care este activ spiritualul. Depozitul de praf de pușcă nu devine periculos prin faptul că dumneavoastră vă e frică de explozie; dar frica dumneavoastră, ea înseamnă ceva în lumea spirituală. E o deosebire între situația în care dumneavoastră vă este frică și aceea în care nu vă este frică. Gândurile pe care dumneavoastră le aveți se integrează lumii spirituale ca ceva real. Un sentiment de ură pe care îl aveți față de un om, în lumea spirituală este cu mult mai real și, pentru acela care îl întrezărește, mult mai eficient decât o lovitură cu bâta pe care i-ați da-o omului respectiv. Chiar dacă lucrul îngrozitor nu are loc direct sub ochii dumneavoastră, totuși, așa este. Frica și groaza, asemenea sentimente negative sunt cu adevărat ceva care, dacă emană din om, prin faptul că el ajunge să cunoască ființele și puterile spirituale respective, poate deveni fatal. Această frică și această groază sunt cu adevărat ceva care îl pune pe om într-un raport periculos cu lumea spirituală; fiindcă în lumea spirituală există entități pentru care frica și groaza ce emană din om sunt ca o hrană binevenită. Dacă omul nu simte frică și groază, aceste ființe flămânzesc. Cel ce încă n-a pătruns destul de adânc, poate să ia aceasta drept o comparație. Dar cel care cunoaște problema, acela știe că e vorba de o realitate. Dacă omul emană frică și groază și are tendința de a-și pierde capul, atunci aceste entități găsesc o hrană binevenită și ele devin din ce în ce mai puternice. Acestea sunt ființe ostile omului. Tot ceea ce se hrănește din sentimente negative, din frică, groază și superstiție, din deznădejde, din îndoială, toate acestea sunt în lumea spirituală niște puteri ostile omului, care dau atacuri crude împotriva lui, dacă sunt hrănite de el. De aceea e necesar, înainte de toate, ca omul să devină mai întâi puternic față de groază, deznădejde, tendința de a avea îndoieli și frică. Dar tocmai acestea sunt niște sentimente foarte caracteristice civilizației moderne și materialismul e foarte potrivit, fiindcă îi separă pe oameni de lumea spirituală, să mobilizeze împotriva omului, prin deznădejde și frică de necunoscut, aceste puteri ostile omului.
Dacă vreau să mă exprim foarte clar, trebuie să spun: În clipa în care omul vede acea poartă prin care se pășește în moarte, el vede totodată numeroase puteri care îl frânează pe om, ba chiar vin spre el cu intenția de a-l distruge. Dar cei mai mulți atrag asupra lor aceste puteri prin frica lor de moarte. Cu cât e mai mare frica de moarte, cu atât e mai mare puterea ei. Frica de moarte face parte, de altfel, dintre sentimentele de groază. Aceste puteri arată ca niște saci goliți, dacă omul devine puternic și dacă el știe că prin frica de moarte nu poate schimba nimic din evenimentul morții.
Omul ajunge să învingă frica de moarte, el ajunge să aibă acea putere de a privi cu îndrăzneală moartea în ochi, numai dacă știe că în lăuntricul lui există un sâmbure veșnic, nemuritor, pentru care moartea nu este decât o transformare a vieții, o schimbare a formei de viață. De îndată ce omul găsește în lăuntricul lui, cu ajutorul științei oculte, sâmburele nemuritor, el se educă din ce în ce mai mult în sensul biruirii tuturor sentimentelor de acest fel, în cele din urmă și în sensul biruirii a ceea ce se numește frica de moarte. Dar cu cât omul devine mai materialist, cu atât crește mai mult în el frica de moarte. Nici o știință ocultă nu-l poate scuti pe om de a vedea ce există, de fapt, în dosul culiselor. Ea trebuie să-i arate că viața veșnică și karma atrag după ele, în viața spirituală, marea compensare. Ea trebuie să-i arate tot felul de lucruri, această știință spirituală. Ea nu poate să-i arate stările de beatitudine din culisele vieții, fără a-i arăta în același timp puterile îngrozitoare, dușmanii ce pândesc în culise. E întru totul adevărat. Dar ea îi arată, de asemenea, că el poate să învingă orice frică de acești dușmani ai săi. Ea îi arată că poate sta cu ochi liber, îndrăzneț, în fața tuturor acestor dușmani. Îl învață să devină obiectiv, lipsit de prejudecăți, dacă se lasă cu răbdare educat de ea.
Dar mulți vin spre teosofie cu sentimentele obișnuite ale curentelor epocii noastre. Asupra lor, ceea ce ei aud aici acționează ca ceva profund zdrobitor, ca ceva care îi atacă groaznic în suflet, deoarece, ca urmare a gândirii lor materialiste, ei simt frică față de viață și groază față de viață. Aceasta este atitudinea lipsită de maturitate pe care foarte mulți oameni o introduc în teosofie, și care va putea fi depășită numai treptat, prin munca teosofică însăși. Nici aici nu e vinovată teosofia sau știința ocultă. Ea face tot ce poate ca să nu-i șocheze prea tare pe oameni. Fiindcă, dacă ar dezvălui adevărul întreg, total, despre unele lucruri foarte apropiate de om, dacă ar spune în ce fel se despart fricoșii de cei fără teamă, și cât de mare e numărul de o parte și de alta, unii ar fi șocați.
Dar oamenii lipsiți de maturitate mai aduc și alte lucruri imature în mișcarea teosofică, prin faptul că traduc, pur și simplu, în limbajul banal obișnuit din zilele noastre anumite noțiuni care le sunt date în teosofie sau care provin din știința ocultă. Oricât ar părea de ciudat, aici există uneori un mare pericol pentru relațiile dintre teosofie și lumea noastră contemporană. Astfel, unii teosofi lipsiți de maturitate sau alții, care se apropie în mod exterior de teosofie, spun mereu că prima cerință este aceea de a deveni altruist, de a învinge orice egoism. Unii cred că, dacă vor să-ți spună un lucru cu adevărat teosofic, nu te pot asigura niciodată îndeajuns de faptul că: Tot ceea ce fac, vreau și doresc eu este într-un sens cu totul altruist. Eu nu vreau decât să acționez pentru ceilalți oameni. – Ei nici nu bănuiesc, în general, cât e de egoistă această convingere. E adevărat că, făcând cunoștință cu adevărurile științei oculte, omul ajunge, într-adevăr, treptat, la ceea ce e sugerat atât de frumos în cuvintele lui Goethe: „De-acea putere ce încătușează pe oricine / Devine liber omul ce s-a biruit pe sine”*. E adevărat, dar pentru a atinge acest ideal se cere aproape tot ceea ce poate oferi știința ocultă, adevărurile ei cele mai înalte și adevărurile ei cele mai adânci. Îl atingem cel mai bine dacă vorbim cât mai puțin despre el și dacă tindem să-l realizăm cât mai direct.
* (germ.: „Von der Gewalt, die alle Wesen bindet / befreiet der Mensch sich, der sich überwindet.”)
Sunt cel mai puțin altruiști aceia care se laudă cu altruismul lor, după cum, de obicei, sunt cel mai puțin apropiați de adevăr aceia care la fiecare a treia propoziție folosesc cuvântul „cu adevărat”. Și la baza acestui lucru se află, în ocultism, o lege profundă. Mai întâi, se cere să pătrundem tot mai adânc în adevărurile și cunoștințele reale ale științei oculte, și nu să ne propunem niște idealuri de felul: Tu trebuie să-ți învingi Eul. – Cu o asemenea frază n-am făcut absolut nimic. N-am făcut nimic, dacă, de exemplu, aici se află o sobă, și eu îi spun: Tu trebuie să fii o sobă de treabă, trebuie să încălzești odaia. – Puteți s-o mângâiați și s-o tratați cu dragoste, dar cu asta n-ați făcut nimic. Abia dacă îi veți da sobei lemne, abia atunci ea va încălzi odaia. Tot așa, nu folosește absolut la nimic să le predicați oamenilor virtutea, altruismul, libertatea. Ceea ce e just este să-l încălziți în interior, să-i dați omului combustibil; iar combustibilul sunt adevărurile ocult-științifice. La fel cum lemnele și cărbunii încălzesc soba, adevărurile ocult-științifice reale îl fac pe om, treptat, altruist. De ce? Pentru că ele distrag în multe privințe interesul omului de la micul punct pe care îl numim Eu. Adevărurile teosofice sau ocult-științifice sunt atât de mari, atât de puternice și atât de pline de sens, ele ne impresionează atât de puternic, încât ajungem, cu timpul, să ne simțim extrem de neinteresanți, ca personalitate izolată. Abia acum aflăm cât e de neinteresantă personalitatea izolată. Abia această învățătură, prin care ajungem să știm cât de neinteresantă este personalitatea umană izolată, această învățătură în sine, dacă e provocată de combustibilul adevărurilor ocult-științifice, duce la eliberarea omului de egoism.
Dacă priviți lucrurile în temeiul lor mai adânc, veți vedea că egoismul nu e deloc ceva care, dintr-un punct de vedere mai înalt, să nu fie inclus în ordinea divină a lumii. Dintr-un punct de vedere mai înalt, el este ceva foarte sănătos. Ia gândiți-vă, dacă mulți oameni ai epocii noastre, ai actualei faze din evoluția omenirii, n-ar renunța, din egoism, la anumite fapte, dacă nu s-ar feri, din egoism, să facă un lucru sau altul, pentru că, din motive pur egoiste, știu ce urmări ar avea –, imaginați-vă ce oameni dăunători ar fi aceștia, în evoluția omenirii! Cu adevărat, înțelepciunea cosmică a sădit în om egoismul, pentru a-l face să depășească o treaptă a evoluției, pentru a-l apuca de sinea lui în așa fel încât el să facă din aceasta ceva cât de important și valoros îi stă în puteri.
Pe de o parte, este un înalt adevăr, pe de altă parte, o frază goală care șochează, să îi spunem cuiva: Tu trebuie să-ți jertfești personalitatea. Vreau să explic printr-un exemplu cum se face că acesta e o dată un adevăr foarte înalt, iar altă dată poate fi o frază goală. Imaginați-vă că îi cereți unui om care are zece pfenigi în buzunar, să jertfească acești zece pfenigi pentru o cauză oarecare. Lui îi va fi ușor să aducă această jertfă. Dar dacă îi cereți unui om care are întâmplător la el douăzeci de mii de mărci – poate întreaga lui avere – să jertfească tot ce are la el, aceasta e cu totul altceva. A-i cere cuiva care încă n-a lucrat deloc asupra sa, cuiva care n-a ridicat valoarea personalității sale, și nici nu poate fi considerat o personalitate, să renunțe la personalitatea lui, e cu totul altceva decât în cazul unuia care a lucrat mult timp asupra ei, pentru a o face cât mai destoinică. Unul jertfește pe altarul evoluției omenirii un geniu, celălalt – un prostănac. Nu este esențial că jertfim, ci ce jertfim. Pentru a ne putea ține în frâu personalitatea în așa fel încât ea să poată sluji omenirii, trebuie să dezvoltăm mai întâi această personalitate. Astfel, într-unul din cazuri este o frază goală să vorbim de jertfirea personalității, iar în celălalt caz este un adevăr mare, important. – De aceea, nu folosește absolut la nimic, dacă în cărțile de teosofie este rostită cerința de a jertfi personalitatea și nu se cere în același timp: fă în așa fel încât personalitatea ta să devină cât mai puternică și mai bogată.
Învățăm acest lucru printr-o gândire reală, care își are rădăcinile în lumea spirituală. Acea logică ce nu trasează granițe în mod unilateral, ci care știe că fiecare frază, la fel ca fiecare monedă, are două fețe, poate chiar mai multe, care ne învață să ne abatem privirile de la ceea ce este exterior și să privim spre lăuntric, aceasta este adevărata teosofie, și ea adeseori nu-i învață deloc pe oameni ceea ce e numit astăzi, în mod superficial, teosofie. Iar noi numim aici pericol numai ceea ce nu e un pericol superficial, ci unul real.
Eram încă foarte tânăr, ședeam odată împreună cu cineva care își sărbătorise recent, într-o altă țară, cea de-a cincizecia aniversare și care, la vremea sa, avusese aceleași interese ca și mine în privința studiilor mele goetheene. Acel om mi-a spus atunci că nu-i vine să intre în tagma scriitorilor. Deși relativ tânăr, el era pe atunci mai bătrân deja decât mulți dintre aceia care scriu astăzi. Lui i-a venit ideea: Cronici de critică nu am scris. Vreau să scriu altceva, cronici de critică ar trebui să scrie numai unul care a adunat o experiență de viață bogată; de fapt, numai oamenii în vârstă ar trebui să critice. – Aceasta era, în orice caz, o idee foarte bună care i-a venit acelui om. Căci astăzi în cercurile cele mai largi nu mai există nici o judecată în privința faptului că se cere maturitate ca să lucrezi în domeniul spiritual. Cu cât înaintăm mai mult în timp, cu atât mai tineri devin oamenii care scriu sub așa-numita liniuță, și, dat fiind faptul că, în general, cititorul nu reflectează și, de fapt, nu are nici o posibilitate să facă cercetări, ca să vadă cât de tânăr e cel ce semnează, el habar nu are în ce intră astfel. Că astăzi nu e greu să scrii într-un mod inteligent, o știe oricare dintre aceia care cunosc asemenea lucruri. Ce-i drept, câte unul se miră că X sau Y scrie inteligent. Un om care poate că de la cincisprezece, șaisprezece ani nu s-a ocupat cu nimic altceva decât cu citirea unor asemenea bazaconii, un om care, așadar, a învățat meseria așa cum trebuie, nu are decât să publice o lucrare, și poate să impună groaznic de multe cu radicalismul sau caracterul confuz al judecății sale. Aici, se poate ca un om să aibă ceea ce poate fi numit în mod foarte serios debilitate mintală. Oricât de ciudat ar suna: astăzi, un om poate fi debil mintal și el să scrie pentru lume într-un mod inteligent, astfel încât să poată fi admirat ca scriitor inteligent. Acest caz este întru totul posibil. Acum câteva decenii era o judecată justă aceea prin care se spunea: În epoca noastră nu e greu să scrii o poezie bună; cultura și limba versifică. – Astăzi, această afirmație este valabilă într-o măsură și mai largă, astfel că unele eleve știu să scrie articole de ziar. Cu totul alte puteri sunt cele care judecă aici, folosindu-l pe om pentru scopurile lor. Omenirea trebuie să ajungă tot mai mult să ceară maturitate de la acela care urmează să emită judecăți adevărate. Dar o maturitate reală se cere și în munca pe tărâmul științei spirituale. De aceea și există cerința ca cei care sunt conducătorii așa-numitelor școli oculte să-și desfășoare mai întâi activitatea în cercurile lor și să nu vorbească în fața lumii despre adevărurile spiritual-științifice înainte de a fi împlinit aproximativ treizeci și cinci de ani. Până la această vârstă, ei pot să-și exprime în fața lumii judecata pe tărâmul filosofiei. Dar omul devine matur să se adape din spirit numai în momentul în care el nu mai trebuie să-și folosească puterea spirituală pentru construirea trupului său. Cât timp trupul crește, puterile din care se clădește o judecată logică trebuie să intre în trup. De aceea, e posibil ca unui poet să-i fi venit niște poezii adevărate înainte ca el să fi trecut de mijlocul vieții. Dar omul uită așa de ușor că pentru a pătrunde cu adevărat în adâncuri, în așa fel încât nu doar să înțelegem ceva pentru propria noastră mulțumire și devenire, ci să ajungem să apărem cu deplin simț al responsabilității în fața omenirii și să reprezentăm activitatea spiritual-științifică, e necesară cea mai înaltă maturitate de viață, care poate fi atinsă numai la o vârstă înaintată. Dar pentru a înșira fraze teosofice nu e necesară nici o maturitate.
Acesta e esențialul, în cazul lucrurilor supreme, faptul că, dacă e să fie prelucrate în mod temeinic, se cere maturitate. Dar pentru că ele ușor se pot transpune și în fraze goale, din cauză că mulți nu sunt deloc în stare să le înțeleagă în profunzime, ci rămân la frazele goale, ele pot fi folosite și ca fraze goale. Tot ceea ce poate fi răspândit din teosofie poate fi serios și profund în cel mai înalt grad, poate fi o putere a vieții. Dar dacă e întors în reversul lui, poate deveni fraza cea mai pustie și mai goală. De aceea, noi vedem tocmai pe acest tărâm că înflorește frază goală după frază goală și că tocmai lucrurile necoapte, cel mai necoapte, acționează mai departe și tot mai departe. Iar cel care susține în fața oamenilor lucruri lipsite de maturitate își dăunează lui însuși mai mult chiar decât lumii. Lumea se va debarasa iarăși de ceea ce vine din această direcție. Dacă vă angajați pe această linie, înseamnă că vă așezați dumneavoastră înșivă în calea propriei evoluții viitoare. Nu mai progresați. Căci este cu adevărat așa: Cel ce acționează pe tărâmul științei spirituale spre exterior, aduce o jertfă. Una e când știința spirituală e păstrată ca o taină în sufletul feciorelnic, și alta e când ea e aruncată afară, în lume. E valabil aici ceea ce se spune despre căutătorul de comori:* El trebuie să fie tăcut. Dacă rostește un singur cuvânt, comoara nu poate fi găsită. Tot astfel și în adâncurile lumii superioare ajungem cel mai bine cu cât putem tăcea mai bine. Cel care a înțeles aceste lucruri, acela nu vorbește despre ele, dacă nu e obligat s-o facă, dacă lumea nu i-o cere în mod imperios. Nimeni nu trebuie să vorbească nechemat. Chemarea nu trebuie să vină de aici sau de acolo, ci ea poate veni de la niște puteri invizibile, suprasensibile.
* Tema frecvent tratata în literatura germană. (n.t.)
Astfel, noi putem spune: Ceva de felul teosofiei se formează din cauză că epoca noastră e atât de puțin în stare să gândească despre ceea ce e matur și ceea ce e imatur. Ea poate fi bunul cel mai înalt; dar, întoarsă pe dos, ea este o caricatură și un pericol. Nu e vina ei. Treptat-treptat, ea va pune judecata justă în locul celei grotesc-eronate, în ceea ce privește maturitatea și imaturitatea. Nimeni nu are voie să se mire că așa stau lucrurile. Dacă ar fi ca cineva să se mire, el ar trebui să se mire, de asemenea, că acolo unde este o lumină puternică sunt și niște umbre negre puternice. Acolo unde lumina e mai puțin puternică, și umbrele sunt mai slabe. Teosofia proiectează uneori umbre negre; dar aceasta dovedește doar faptul că ea poate fi o lumină puternică. Peste tot unde se vorbește de așa-numitele pericole, trebuie să fie clar că împotriva pericolului mare există un zid de apărare prin simplul fapt că nici un maestru adevărat din acest domeniu nu-i va expune pe oameni acestui pericol serios, mare, și că tot ceea ce arată ca un pericol nu vine de la teosofie și de la știința ocultă, ci din ceea ce le vine acestora în întâmpinare. Dacă știm acest lucru, vom fi liniștiți, chiar dacă în mod aparent se ivesc efecte proaste și rele. Și acestea pot veni. Putem vedea cum unii oameni, cât timp rămân departe de teosofie, sunt foarte cumsecade. Dar când se apropie de teosofie, devin vanitoși, ambițioși, trufași. De ce? Dintr-un singur motiv foarte simplu. Cât timp un om se ridică numai puțin deasupra a ceea ce gândește și face lumea din jur, el nu poate fi grozav de bun, dar nici grozav de rău. Dar când ajunge la ceva originar, posibilitatea de a fi bun se intensifică; dar, pe de altă parte, crește și posibilitatea de a fi rău.
Ceea ce apare deja la teosoful obișnuit poate să apară cu atât mai mult la discipol. La el, greșelile care există pe fundul ființei sale, dacă el trebuie să-și cucerească judecata liberă – și pe aceasta trebuie să și-o cucerească –, ies la lumină cu mare claritate. Dar acest lucru este necesar. Dacă un om vrea să evolueze mai repede, atunci de azi pe mâine la el poate să iasă la suprafață o întreagă gamă de însușiri rele. Poate că aceste însușiri s-ar fi repartizat pe parcursul a șaizeci de ani. Dacă dizolvăm ceva într-o cantitate mare de apă, nu se vede nimic din culoare; dar dacă dizolvăm aceeași cantitate de culoare într-o picătură de apă, apa va apărea foarte colorată. Așa e și cu discipolul. Ceea ce iese la suprafață în câteva zile, aceasta devine evident. Dar dacă un anumit aspect are la dispoziție șaizeci de ani ca să se manifeste, atunci nu se observă nimic. Da, în însăși știința ocultă iese la iveală câte un demon al trufiei. De curând am fost nevoiți să constatăm că niște oameni care nu sunt deloc trufași din fire se apropie de noi cu diferite dorințe. Ei vin și spun: Eu vreau să încep a fi discipol și să devin cât mai curând adept. – Nu auzim prea rar un asemenea lucru. Și experiența arată că demonul trufiei îl apucă pe câte unul. În fața lucrurilor mari, ei devin adesea cei mai trufași și pe urmă greu înțeleg că acest sentiment e cea mai mare piedică pentru evoluția lor viitoare și că lucrul cel mai bun pe care ar putea să-l facă pentru evoluția lor viitoare ar fi să se sustragă acestui sentiment, trufia. – Dar aceasta are legătură și cu faptul că noi râdem mult și, de asemenea, flecărim mult.
Am vorbit, așadar, despre pericolele științei oculte. Nu v-am ascuns faptul că există asemenea pericole și am încercat să arăt care sunt, de fapt, cazurile mai periculoase. Am văzut în cursul acestui ciclu unde sunt pericolele. Astăzi ne-am propus să atragem atenția numai în linii mari asupra a ceea ce întâlnim peste tot în teosofie și în știința ocultă, care stă la baza ei. Cine caută știința ocultă, acela nu se va lăsa oprit din cauza pericolelor, ci el va găsi vindecarea, însănătoșirea sufletului, tocmai în știința ocultă. El știe că ea nu face rău, că ea nu aduce cu sine pericole, că ea dezvăluie relele și arată pericolele acolo unde ele există și unde, de obicei, ele ar roade mai departe, dacă nu ar fi aduse pe calea însănătoșirii. De aceea, nimeni n-ar trebui să se lase oprit de așa-numitele pericole de la încercarea de a pătrunde pe tărâmurile pe care trebuie să le numim lumea spiritului. Ca și în cazul celorlalte considerații și puncte de vedere, și aici suntem ajutați să ne devină tot mai clar faptul că, pentru omul care vrea să dezvolte puterile și facultățile ce dormitează în el, nu există nici o opreliște de a pătrunde în natură. Fiindcă ceea ce este material e o revelare a spiritului. Și, după cum de jur împrejurul nostru există ființe pe care le putem percepe drept ființe îngrozitoare, dacă privim în lăuntricul lor, asemenea ființe există și în natură. Omului îi scapă acest lucru numai prin faptul că își închide ochii în fața lui. Cei care au știut ceva despre știința ocultă, știu și acest lucru.
Goethe a auzit deja în tinerețe obiecții ridicate împotriva tendinței de a pătrunde în interiorul lucrurilor. El a auzit cuvintele naturalistului Haller [Nota 59], care a spus: „În interiorul naturii nu pătrunde nici un spirit creat. Fericit cel căruia ea doar coaja exterioară i-o arată.” Goethe, care a îndrăznit să privească în interiorul naturii, știa că omul e capabil să pătrundă pretutindeni în ființa naturii. De aceea, el s-a simțit mereu îndemnat să spună:
Și, în felul lui specific, Goethe s-a ridicat încă și la o vârstă foarte înaintată împotriva acestei afirmații, care limitează facultatea de cunoaștere umană. El a protestat împotriva ei prin cuvintele care sunt apte să atragă atenția unui suflet asupra a ceea ce acționează în viața practică din concepția teosofică despre lume. Goethe a atras atenția asupra acestui lucru, prin faptul că a amintit la o vârstă înaintată cuvintele lui Haller:
ÎN ORICE CAZ
Fizicianului
