În cursul conferințelor de știință spirituală din timpul iernii am fost nevoiți să atingem unele teme deloc iubite, ci numai tolerate, în epoca prezentă. Dar putem spune că poate nici una nu este atât de puțin iubită și atât de puțin tolerată ca aceea care va constitui obiectul expunerii noastre de astăzi: inițierea.
Dacă vorbim despre lumile spirituale, superioare, în sensul în care trebuie să vorbim într-o întreagă serie de conferințe, se va ivi, bineînțeles, și gândul: Cum ajunge omul la cunoașterea acestor lumi superioare, cum ajunge să privească în ele? Expunerea noastră de astăzi ne va da măcar un răspuns provizoriu – un răspuns plenar îl pot da numai toate conferințele acestei ierni – la întrebarea despre ce este inițierea. Trebuie să presupunem acceptate aici cele două principii fundamentale ale întregii științe spirituale, la care ne-am referit deja pe scurt în prima dintre conferințele de față: Primul este adevărul că în dosul și în afara lumii noastre, care poate fi percepută prin simțuri și înțeleasă cu intelectul, mai există o altă lume, ba chiar o serie de alte lumi, suprasensibile, suprafizice, cum le-am numit. Al doilea este adevărul că aceste lumi, care există pe lângă lumea noastră senzorială, vizibilă, îi pot deveni accesibile omului, treptat, în așa fel încât să-i fie posibil să le cunoască prin propria lui evoluție.
Prin această afirmație, știința spirituală își atrage de la bun început adversitatea tuturor celor pe care în ultimele conferințe i-am numit oamenii lui „noi” și „se” din epoca prezentă. Oamenii lui „noi” sunt aceia care vorbesc despre aceste lucruri folosind cel mai frecvent cuvintele: Nu „se” poate cunoaște sau „noi” nu putem cunoaște. – Prin aceasta e proclamat de la început un fel de absolutism al cunoașterii, un fel de infailibilitate a vorbitorului respectiv, care se face pe sine, și ceea ce poate el să cunoască, etalonul întregii cunoașteri umane. Știința spirituală se situează pe poziția exact opusă. Ea se situează pe poziția care spune că omul posedă facultăți și puteri de cunoaștere care zac în el sub formă de germene și care pot fi dezvoltate pe trepte din ce în ce mai înalte. Trebuie să admitem, desigur, că e absolut just dacă cineva spune că nu poate să cunoască anumite lumi superioare. Dar trebuie să spunem, totodată, că aceste lumi superioare nu pot fi pătrunse cu acele puteri de cunoaștere pe care le are el în vedere și că, în mod logic, nimeni nu are dreptul să spună: Puterile mele de cunoaștere sunt absolut singurele existente; ceea ce cunosc eu reprezintă limita întregii cunoașteri umane. – Fiindcă prin aceasta el respinge capacitatea omului de a evolua, el neagă de la bun început faptul că omul se poate înălța pe trepte din ce în ce mai înalte și mai înalte. Dar convingerea fundamentală a oricărui om care privește lumea într-un mod lipsit de prejudecăți este aceea că omul e capabil de evoluție, și mai ales în cadrul culturii noastre germane e ușor să te ridici până la recunoașterea acestui principiu.
Ceea ce pune bazele unui mod de a gândi care duce la inițiere a fost exprimat și subliniat în repetate rânduri de Goethe, în cele mai diferite expresii și maxime minunate. Vom pune în fruntea conferinței de azi acel cuvânt – vom reveni asupra lui în cursul expunerilor –, acel cuvânt prin care Goethe atrage atenția asupra acelei puteri umane lăuntrice care tinde mereu mai departe și mai departe, mereu mai sus și mai sus, și care, ce-i drept, e strâmtorată de ceea ce ne înconjoară, e frânată în orice clipă de ceea ce ne este impus din exterior, de pretutindeni, drept realitate senzorială, dar care posedă, totuși, un mijloc de a ajunge la cunoașterea lăuntrică, la cunoașterea lumii. Goethe spune, în acest poem, „Tainele” [Nota 40], în care vorbește despre o inițiere deosebită a rozicrucienilor, referindu-se la principiul inițierii în cuvinte profunde:
E cu totul propriu gândirii lui Goethe să caute aceste puteri ale omului, care pot fi dezvoltate până ce rodesc drept puteri de cunoaștere superioare, să caute căile și mijloacele de a ajunge la o înțelepciune a cunoașterii cu adevărat obiective, care privește în interiorul lucrurilor, adică în spiritualul lor. Este proprie gândirii lui această căutare, dacă încercăm să-l surprindem acolo unde își exprimă în modul cel mai intim punctul de vedere pe care se situează în ceea ce privește cunoașterea. Găsim aici multe afirmații care exprimă clar acest lucru.
La începutul Teoriei culorilor, această lucrare atât de greșit înțeleasă de mulți – astăzi încă n-a sosit vremea ca această lucrare a lui Goethe să fie înțeleasă, dar poate că va veni peste câtăva vreme, atunci când se vor arăta perspectivele amintite de mine în conferința „Științele naturii la răscruce” – așadar, la începutul Teoriei culorilor, Goethe spune că ochiul a fost creat „în contact cu lumina, pentru lumină” [Nota 41]. El mai spune că acesta a fost un organ indiferent, insensibil al lumină. Lumina a făcut din el organul care acum poate să vadă lumina, obiectele asupra cărora se proiectează lumina. Așadar, așa trebuie să fie gândit, în sensul lui Goethe, ceea ce eu am spus în sensul științei spirituale: că în niște vremuri originare foarte îndepărtate ființa umană nu avea ochi care să poată percepe lumina, că ochii au provenit din niște organe de o cu totul altă natură. Și care a fost forța care a săvârșit această transformare? Lumina însăși! Ea a făcut să iasă la iveală ochiul, care devenise sensibil la lumină. Și, în același timp, Goethe sugerează că în om există, poate, alte facultăți, necunoscute și ignorate, care, dacă vor fi dezvoltate, vor deschide o nouă lume, exact la fel cum ochiul, dacă e făcut să iasă la iveală, ne deschide lumea luminii și a culorilor. Și noi nu vorbim, în știința spirituală, despre lumile superioare, suprasensibile, în nici un alt sens decât acesta.
Noi vorbim despre asemenea percepții exact în sensul afirmației făcute de Johann Gottlieb Fichte, marele gânditor. Fichte spune: Dacă un singur om înzestrat cu vedere s-ar duce printre unii care sunt orbi cu toții, și dacă le-ar vorbi despre lumină și culori, ei l-ar considera, probabil, un fantast. Tot așa, ceea ce el, Fichte, avea să le spună auditorilor săi, era accesibil numai unui organ care trebuia să iasă la iveală abia de acum înainte, și care – numai că pe o treaptă mai înaltă – poate fi comparat cu organul orbului din naștere, care înainte de operație cunoștea lumea numai cu ajutorul pipăitului, dar care pe urmă o vede strălucind în culori și lumină [Nota 42]. Tot așa e posibil, prin dezvoltarea unor puteri care dormitează în om, să facem să iasă la iveală niște facultăți cu care el să perceapă în lumea înconjurătoare forțe și obiecte noi, care pot fi percepute numai de niște facultăți spirituale. În știința spirituală nu se vorbește într-un sens nelogic, ci în acest sens absolut logic, despre lumile spirituale.
Cine se îndoiește de existența lumilor spirituale, acela se află pe aceeași treaptă a puterii de judecată ca și unul care s-a născut orb și spune: Nu există nici o lume a luminii și culorilor, căci eu n-o văd. – Asupra posibilului nimeni nu poate să emită o judecată reală. Dar asupra realului poate să decidă acela care o cunoaște. Nu poate să decidă asupra unei probleme cel ce nu știe ceva despre ea. Astfel, de fapt, numai principiul experienței, al trăirii, are voie să hotărască asupra a ceea ce numim inițiere.
Este, de aceea, inutil să se vorbească despre aceste lucruri? Nu, nu este inutil; fiindcă, în ce sens vorbește cel care face comunicări despre asemenea lumi superioare? El vorbește despre ele știind că, fie și numai prin aceste comunicări, prin aceste solii, pot fi trezite facultățile și puterile care dormitează în toți oamenii și prin care se poate ajunge în mod real în aceste lumi. Iar cel care nu vrea să primească solii din aceste lumi seamănă cu unul care ar fi refuzat odinioară să treacă și el prin evoluția de pe acea treaptă de dezvoltare a organizării umane pe care încă nu apăruseră ochii, până pe treapta când apar organele cu care omul poate vedea Soarele. Acest om ar fi putut să spună, și el: De ce să accept ca în mine să se dezvolte ceva, pentru ca eu să pot cunoaște Soarele și lumina? Înainte, el nu cunoștea Soarele și lumina. Abia printr-o putere străină care se apropie de noi, în om se poate dezvolta premisa germenului lăuntric. Numai dacă ne deschidem sufletul în mod liber comunicărilor despre lumile superioare vom primi primul imbold de a dezvolta puterile superioare care, în cele din urmă, vor face din noi niște văzători, niște inițiați.
Despre principiul inițierii s-a vorbit în toate epocile evoluției umane. Numai că raportul față de activitatea publică era altul decât acela care trebuie să existe în epoca noastră. Fie că ne întoarcem la vechile civilizații – hindusă, chaldeeană, babiloniană, egipteană, greco-romană –, fie că străbatem perioada Evului Mediu, trecând prin secolele 16, 17 și până la noi, întotdeauna au existat inițiați și discipoli ai inițiaților. Numai că despre aceasta nu se vorbea în mod public. Inițiat! Ce însemna aceasta? Există o deosebire între un inițiat, un clarvăzător și oamenii care aplică niște puteri superioare în serviciul lumii fizice. Dar astăzi nu vrem să intrăm în detaliile acestor deosebiri mai subtile. Clarvăzător este acela care poate privi în lumile suprasensibile, acela despre care putem spune că lumile ce constituie lumi ascunse pentru omul obișnuit, pentru el sunt lumi deschise, perceptibile. De ce introducerea în asemenea lumi superioare era practicată, aș zice, în taină? De ce în vremurile trecute nu se vorbea în mod public despre ele? Data viitoare vom vorbi despre pericolele inițierii. Azi vom atrage atenția doar asupra faptului că la granița dintre lumea senzorial-vizibilă și lumea invizibil-suprasensibilă pe om îl pândește cu adevărat un anumit pericol, și că cel care urmează să devină un inițiat trebuie să depășească mai întâi acest pericol. Pericolul constă în faptul că la granița dintre lumea fizică și cea suprafizică este extraordinar de greu să distingi iluzia de realitate, visele de realitate, viziunea de percepția spirituală reală. Aici, pe acest tărâm, e foarte ușor să confundăm formațiunile fantasmagorice din propriul nostru suflet cu ceea ce există în mod real, obiectiv. Sunt necesare diferite însușiri, care vor fi prezentate în cele ce urmează, pentru ca la granița dintre cele două lumi să ne păstrăm tocmai sângele rece, siguranța sufletului, curajul, perseverența și energia, căci dacă omul și-ar pierde claritatea cu privire la ceea ce este aparență și ceea ce este realitate, el și-ar pierde mințile, și ar deveni un nebun, în loc să devină un inițiat.
Acum, bineînțeles, în majoritatea oamenilor există o aviditate nespus de mare, o adevărată furie de a vedea, totuși, ceva din lumile superioare. Dar la majoritatea oamenilor nu există în aceeași măsură și perseverența, și voința, și, înainte de toate, puterea de a învinge tot ceea ce trebuie învins pentru a da la o parte piedicile amintite. De aceea, în toate epocile a fost necesar ca inițiații să-i cerceteze mai întâi pe cei ce urmau să aibă acces la inițiere în privința intelectului lor, a facultăților lor spirituale și morale, și a sentimentelor lor. Numai aceia care puteau rezista examenului privirii sigure a inițiatului puteau fi admiși la inițiere. Trebuia ca aceștia să fie niște oameni care, datorită întregii lor situații de viață, să fie în stare să se supună, într-adevăr, probelor care îi făceau capabili ca la granița dintre lumea fizică și lumea spirituală să deosebească aparența de adevăr, viziunea de realitate.
Se poate ivi acum întrebarea: Dar atunci de ce nu păstrează și astăzi tăcerea, dacă a fost posibil să se tacă atâta vreme, cei ce știu ceva despre aceste lucruri? De ce nu se mai aplică și astăzi principiul izolării severe, în ceea ce privește introducerea în lumile superioare? De ce e încălcat acest principiu? Lucrul își are bunul său temei. Omenirea progresează. În diferitele epoci ale evoluției sale, ea e mereu altfel. Și istoria e mult mai diferită, în modelarea ei și în treptele ei de evoluție, decât își imaginează omul profan. Cine nu cunoaște lucrurile, acela își imaginează că oamenii de astăzi sunt la fel ca cei de acum câteva secole. Și aceia care au studiat istoria și antropologia au în mod tacit aceeași reprezentare. Dar oamenii din diferitele secole, care pentru o anatomie exterioară și pentru o fiziologie exterioară sunt la fel, ei sunt, de fapt, foarte diferiți unii de alții. Deosebirile nu constau, în general, în lucrurile grosiere, iar anatomia exterioară și fiziologia exterioară nu știu absolut deloc din ce constau ele. Omenirea înaintează și noi am ajuns, în epoca noastră, la o formă a spiritului uman și a sufletului uman când e nevoie, pentru binele general și pentru progresul omenirii, de adevărurile despre misterele lumii, de concepțiile, noțiunile și ideile care ne conduc în adâncul lucrurilor, care până acum au fost păstrate mereu în așa-numitele școli oculte.
Aspectele mai exacte vor fi prezentate în conferințele următoare. Azi nu e necesar decât să atragem atenția asupra schimbării extraordinar de mari care a avut loc doar în cursul câtorva secole. Să amintim un singur lucru, care a intervenit în profunzimile evoluției umane: arta tiparului. Ia gândiți-vă cum au trăit oamenii în ceea ce privește sufletul lor, în ceea ce privește cultura lor spirituală, înainte de apariția tiparului, cum era comunicarea dintre cei care știau ceva și aceia care voiau să învețe ceva, înainte să fi existat cărțile și cum astăzi comunicările științei și erudiției ajung până la fiecare suflet, prin scrierile de popularizare și prin articolele de ziar. Și dacă vă imaginați mai departe toate acestea, vă veți putea face o imagine despre faptul că ceea ce există astăzi în suflete arată cu totul altfel și nu veți mai crede că sentimentele, gândurile și impulsurile de voință care trăiesc în suflet nu au nici o influență asupra vieții considerate în ansamblul ei. Cine crede că toate cele vizibile sunt o copie a spiritului, acela își va spune că astăzi oamenii au alte nevoi corporale și sociale decât în epocile trecute. În trecut era posibil ca numai câte un om să știe ceva despre anumite evenimente, despre adevăr și înțelepciune. Dar ceea ce era principiul inițierii trebuie să fie făcut astăzi accesibil oricărui om. Dintr-o datorie față de omenire, principiul sever al păstrării tainei și al izolării a fost sfărâmat, astfel încât astăzi se vorbește nu numai despre ceea ce poate fi spus de pe pozițiile științei spirituale în legătură cu lumile superioare, ci se vorbește, cel puțin într-un anumit mod elementar, despre felul cum se poate înălța omul însuși în această lume, despre felul cum poate parcurge el primele trepte ce duc la inițiere. Dar de la bun început trebuie să atragem atenția asupra unui lucru: nimeni nu trebuie să creadă, din acest motiv, că principiul inițierii trebuie luat ușor și nu cu prea multă seriozitate, din cauză că astăzi, de fapt, fiecăruia îi sunt accesibile primele trepte ale inițierii. Aceste prime trepte pot fi parcurse, după cum veți auzi, de aproape oricine și în orice situație de viață. Dar pe urmă încep niște trepte din ce în ce mai înalte, până sus, la starea aceluia pe care îl putem numi, în adevăratul sens al cuvântului, un inițiat.
Îmi revine sarcina de a caracteriza mai întâi acest concept. Ce este un inițiat? Dacă presupun că în dosul lumii noastre fizice există niște lumi mai înalte și tot mai înalte, atunci un inițiat ar fi acela care poate arunca o privire în aceste lumi superioare. Educația spirituală ce duce la inițiere constă în faptul că omului i se dau mijloacele și indicațiile cu ajutorul cărora el își poate dezvolta ochii spirituali și urechile spirituale, pentru a putea să vadă în această lume spirituală, așa cum vede în lumea fizică prin organele sale fizice.
De fapt, toate acestea sunt numai o pregătire în vederea inițierii propriu-zise. Cel ce devine un discipol al inițierii, acela primește de la maestrul lui anumite indicații despre felul cum poate dezvolta facultățile ce dormitează în el. Toate acestea țintesc spre un punct care îl conduce pe om, în sensul cel mai înalt al cuvântului, într-un adânc preliminar al lumii, într-un centru din care pornesc razele activității creatoare a lumii și ale legității lumii. Așa ceva există. Acest mister ar putea fi chiar exprimat în cuvinte și, totuși, nu e exprimat. Îngăduiți-mi din capul locului această aluzie, căci, chiar dacă sună aparent misterios, cel care meditează puțin asupra ei va găsi că până și felul cum este exprimat un asemenea lucru e foarte important pentru sentimentul pe care trebuie să-l dezvoltăm pentru a înțelege principiul inițierii.
Discipolul e pregătit pentru ca el să primească misterul lumilor, care ar putea fi exprimat, dacă ar fi voie să fie exprimat. Inițiatul este acela care știe un anumit mister, important în cel mai înalt grad pentru viața oamenilor. Un mister, pentru că, dacă ar fi rostit în fața vieții cotidiene, el ar părea nebunesc, smintit, prostesc, paradoxal. Și încă asta n-ar fi nimic. Dar există și alte motive care îl fac pe cel ce ar putea exprima misterul să nu aibă voie, totuși, să-l exprime. Motivul este atât de profund, încât acest mister, care constituie încheierea unei anumite serii de trepte inițiatice, să nu poată fi smuls cu forța nimănui, chiar dacă ar fi chinuit și schingiuit. E un mister pe care el nu-l poate lăsa niciodată să-i fie smuls cu forța. Fiindcă acest mister nu e transmis de la un om la altul prin intermediul cuvintelor, esențialul constă în faptul că discipolul e condus atât de departe încât, prin dezvoltarea, deja amintită, a propriilor sale puteri și facultăți, ajunge să dezlege el însuși enigma aflată în dosul lucrului respectiv, în așa fel încât discipolul stă în fața maestrului său cu acei ochi strălucind de bucurie care spun: Am găsit!
Educația spirituală constă în aceasta: A-l conduce pe discipol spre găsirea de sine. O mare parte din ceea ce trebuie să-și cucerească omul pentru a pătrunde în lumile superioare constă tocmai în acel sentiment puternic, grandios, care prinde rădăcini în suflet când, după ce a fost condus sus, spre facultățile și treptele superioare ale inițierii, sufletul se trezește, se simte ca nou născut. E la fel ca sentimentul pe care îl are, pe o treaptă inferioară, orbul din naștere, care înainte nu putea decât pipăi și căruia după operație i se arată treptat, ieșind din întunecimi adânci, lumina și culorile, strălucirea și formele. Numai dacă între maestru și discipol există acest raport, raportul e unul sănătos. El e clădit atunci pe lucrul suprem care poate exista între un om și un alt om: libertatea. Trebuie ca între ei să existe acel raport în care nu intră nimic, dar absolut nimic dintr-o influență neîndreptățită exercitată de maestru, pentru că tot ce urmează să fie dezvoltat aici e scos din ființa discipolului însuși.
După ce am caracterizat în acest fel dispoziția care trebuie să domnească în principiul inițierii, ne propunem să studiem puțin mai exact ceea ce numim dezvoltarea facultăților care dormitează în om. Vom porni de la lucruri care se află la îndemâna noastră și vom înainta spre altele, situate mai departe de noi. Pentru observația obișnuită, există deja trei facultăți: gândire, simțire și voință, gând, sentiment și impuls de voință. Pe acestea le găsiți în sufletul omului. Așa arată treapta pe care e situat omul de condiție mijlocie. Toate aceste trei facultăți pot fi dezvoltate. Mai întâi gândirea: În orice caz, oricât de subtil, oricât de intim ar fi dezvoltată, această gândire nu îl poate duce pe om dincolo de lumea fizică. Totuși, gândirea este prima treaptă a evoluției, dacă vrem să ajungem dincolo de lumea fizică. E o contradicție aparentă, care se va rezolva însă imediat. Urmează să vorbesc îndată despre acele principii inițiatice care erau aplicate în mod obișnuit, de-a lungul ultimelor secole, în școlile oculte, și care astăzi pot fi comunicate publicului larg, în elementele lor incipiente, de către aceia care știu ceva despre ele.
Ceea ce trebuie să dezvolte discipolul mai întâi este: o gândire liberă de senzorial. Ce înseamnă gândire liberă de senzorial? Când omul privește lumea cu ajutorul simțurilor sale, el își formează în lăuntricul său, în reprezentările sale, imagini despre lume, idei despre lume. Aceste reprezentări și idei îl fac să înțeleagă lumea. Dar toate acestea nu sunt gândire liberă de senzorial. Chiar dacă știința actuală, din cauza unei anumite slăbiciuni interioare, în multe cazuri nu vrea să accepte un alt fel de gândire, totuși, acest alt fel de gândire există, există o gândire care își are izvorul numai și numai în lăuntricul omului, în sufletul uman. Doar că din sfera cea mai largă a acestei gândiri libere de senzorial omul de astăzi cunoaște încă foarte puțin, și când ceva din aceasta ajunge până la el, el o respinge, nu vrea să o accepte.
Omul poate avea gânduri nu numai bazându-se pe lumea senzorială, pe ceea ce vede și aude, miroase și gustă; el poate avea și gânduri care izvorăsc dintr-o putere lăuntrică și care nu pot fi incitate niciodată prin ceva exterior. Nici măcar filosofii nu au ajuns până astăzi să-și dea seama de acest lucru. Dar eu pot aduce dovada. Ne-o poate furniza o știință care e foarte puțin răspândită în rândurile publicului larg, și anume matematica, geometria. Nimeni nu poate vedea în realitatea exterioară un cerc real, nimeni nu poate vedea în exterior ceea ce îi spune legitatea: 2 x 2 = 4. Dar, printr-o meditație pură, fără să ne punem în față boabe de fasole, putem costata că 2 x 2 = 4, sau ne putem construi cercul prin contemplare lăuntrică, în așa fel încât linia care descrie cercul să fie mereu la aceeași distanță de centru. Ce a scris marele Platon pe frontispiciul școlii sale? El a spus că nu poate fi primit nici unul dintre aceia care nu cunosc geometria [Nota 43]. Cu aceasta, el n-a spus că un candidat trebuie să cunoască întreaga geometrie, ci numai că acesta trebuie să aibă un simț pentru geometrie. Dacă doar am copia sub formă de noțiuni cercul exterior, noi nu am putea să formăm niciodată un cerc adevărat. Dar noi putem să construim în spirit un cerc și să ne elaborăm astfel legile cercului. Așadar, noi trebuie să ne elaborăm cercul din propriul nostru spirit. Aceasta este ceea ce era numit în școlile oculte gândire liberă de senzorial. Matematica nu e prea iubită și, totuși, ea e singura gândire liberă de senzorial practicată în școlile noastre. Dar cei mai mulți oameni vor râde de noi, dacă vom spune că mai există și alte noțiuni, care pot fi găsite pe cale pur spirituală, în afară de cele referitoare la spațiu și număr și figuri geometrice. Sunt desconsiderați și disprețuiți acei filosofi și gânditori care au afirmat că omul poate să construiască un edificiu de gânduri care să fie în concordanță cu lumea.
Cel care, în cadrul culturii noastre germane, a creat asemenea idei libere de senzorial și pentru alte domenii decât pentru domeniul spațial al geometriei este iarăși Goethe, și ceea ce a realizat Goethe prin tipul plantei, prin planta originară, și prin tipul animalului, prin animalul originar, este o cucerire minunată, grandioasă, în cadrul vieții spirituale a omenirii [Nota 44]. Ce fel de gânduri sunt acestea? Goethe însuși caută să le explice, în felul său. Mulți au scris despre ele. Dar cea mai mare parte a celor afirmate sunt niște absurdități, pentru că cei mai mulți nu au posibilitatea de a înțelege cum se raportează un cerc construit în spirit și ale cărei legi le putem concepe, la un cerc desenat pe tablă, care nu e altceva decât un număr de particule minuscule dintr-o cretă. Dar așa se raportează planta originară a lui Goethe la planta perceptibilă în mod exterior-senzorial. Afară sunt diferite plante – așa gândea Goethe –, una arată într-un fel, cealaltă altfel. Dar în noi trăiește o putere spiritual-lăuntrică prin care suntem în stare să găsim, pe baza unei creativități lăuntrice, conceptul de plantă originară. Botaniștii au crezut că Goethe se referă la o plantă perfectă. Dar asta e o absurditate! El se referea la planta văzută în mod spiritual. Asta este ceea ce am încercat eu să reconstruiesc într-una dintre cărțile mele, drept plantă originară, la fel cum construim în spirit cercul. Dacă suntem în stare să facem în așa fel încât din ea să iasă la iveală toate posibilitățile, planta originară a lui Goethe conține toate plantele posibile; animalul său originar conține toate animalele posibile. Ceea ce a creat aici Goethe este o știință spirituală a lumii organice. Ea ne dă posibilitatea de a crea în spirit ceea ce nu poate să apară simțurilor noastre. Aici pornim, în orice caz, de la un fapt spiritual profund, important. Și Goethe a pornit de la acest fapt, din care i s-a împărtășit ceea ce el a găsit drept plantă originară. Aceasta nu era pentru el o simplă idee, ci elementul creator existent în toate plantele. Animalul originar era pentru el elementul creator existent în orice animal.
A devenit celebră convorbirea, des citată de mine, pe care au avut-o Goethe și Schiller chiar la început, după ce făcuseră cunoștință, în legătură cu plantele, în timp ce se întorceau de la o conferință a naturaliștilor din Jena [Nota 45]. Schiller a spus că e un mod nesatisfăcător de a privi ființele acela care nu vede legătura dintre ele. Goethe a răspuns că poate exista și un alt mod de a privi, prin care vezi elementul comun, liantul spiritual care le menține pe toate împreună. Goethe ne descrie acea convorbire, cum el și-a luat pe urmă creionul și a schițat în câteva linii caracteristice imaginea plantei sale originare. Atunci Schiller, poetul speculativ, a spus: – Dar aceasta nu e o realitate, un fapt real, ci o idee. – Atunci, a replicat Goethe, dacă aceasta este o idee, eu văd ideile cu ochii! – În plantă se află puterea creatoare de viață. Datorită privirii profunde pe care spiritul lui Goethe o avea pentru o asemenea existență, a fost posibil ca în spiritul lui să fie trezit elementul care creează în toate animalele și plantele. Există o legătură tainică între ființa lăuntrică umană și ceea ce e răspândit în întreaga lume animală și vegetală. Când omul face să apară în el planta originară, el face să apară acea formă după care au fost create plantele. Și noi simțim că în acest fel participăm în mod spiritual la crearea entităților din natură. Pentru Goethe, aceasta este o cufundare în lucruri și o scoatere la iveală a spiritului care trăiește în lucruri, în spiritul lui. Acesta e faptul pe care Goethe îl pune în fața oamenilor.
Se poate încerca același lucru și în regiunile mai înalte. Un filosof german a făcut-o, nu într-o măsură suficientă, dar într-un mod principial și nespus de profund, care n-a fost înțeles. Dacă ar fi adevărată o anecdotă care se povestește, ea ar confirma acest fapt, în profunzimea lui! Căci mult-batjocoritul Hegel se pare că a spus, anume: „Doar unul m-a înțeles, dar și acela m-a înțeles greșit!” [Nota 46] Hegel a căutat să creeze în concepte libere de senzorial ceea ce trăiește în lumea din jurul omului și în istoria umană. Recent a apărut în colecția Biblioteca Universală a Editurii Reclam „Filosofia istoriei” de Hegel [Nota 47], în care el oferă o largă privire de ansamblu asupra întregii istorii a lumii. Multe afirmații din această carte nu sunt juste, multe sunt, din păcate, atât de unilaterale cum numai Hegel putea fi de unilateral, astfel încât cartea nu poate servi decât pentru a ne stimula propria gândire. Dar ea va putea servi foarte bine la găsirea principiului. Hegel s-a străduit să ajungă la gândirea liberă de senzorial, astfel încât el lasă ca în spiritul său, care este același spirit cu cel care a condus omenirea, să apară totul. Cine vrea să facă acest lucru are nevoie de o cunoaștere mai intimă a spiritului uman și a spiritului popoarelor decât a putut s-o aibă Hegel. De aceea, totul pare abstract, cenușiu, logic, în sensul rău al cuvântului; dar lucrurile spuse de el sunt pline de spirit și incitante. Și trebuie să spunem: Ceea ce este greșit aici îi poate folosi omenirii mai mult decât niște lucruri care, oricât de juste ar fi ele, sunt banale.
Exact la fel cum în matematică poate fi desfășurată o activitate de gândire și o creație liberă de senzorial, exact la fel cum se poate face așa ceva și în cazul istoriei, tot astfel cartea mea Filosofia libertății [Nota 48] vrea să ofere pentru dezvoltarea lăuntrică a omului, cu întreaga sa facultate de cunoaștere, o imagine a felului cum poate fi sesizată aceasta pe baza gândirii libere de senzorial. E o carte asemănătoare unui organism, în care o frază decurge din cealaltă, o carte despre o gândire care se mișcă în sine mereu mai departe și care este închegată în sine. Am vrut să arăt aici că omul care vrea să treacă treptat din sfera senzorialului în lumea suprasensibilului trebuie să-și cultive gândirea. Astăzi există, în orice caz, mijloace mai ușoare, și anume cele comunicate de știința spirituală. Ceea ce putem citi în lucrările de știința spirituală despre diferitele părți constitutive ale ființei umane, despre reîncarnare și karmă, despre viața de după moarte, despre evoluția raselor și civilizațiilor umane, și despre care vom mai vorbi, sunt lucruri pe care nu le puteți vedea cu organele de simț, ci pe care le puteți concepe dacă vă bazați, în principal, pe capacitatea de înțelegere pe care o are omul. Ceea ce ne oferă știința spirituală este pentru oameni gândire liberă de senzorial, așa cum era ea dată odinioară, în școlile oculte, și cum trebuie s-o aibă omul înainte de a putea privi în lumile spirituale. De cercetarea a ceea ce există în lumile spirituale ține clarvederea, inițierea. Dar cel care și-a creat, într-un anumit fel, posibilitatea de a face comunicări, acela poate clădi o punte de legătură. Și apoi, oricine se poate convinge, printr-o gândire logică cuprinzătoare și printr-o putere de judecată sănătoasă, că ceea ce spune el e adevărat. Pentru căutarea acestor lucruri e necesară clarvederea, pentru înțelegerea comorilor superioare de înțelepciune sunt necesare numai mintea sănătoasă și logica.
În orice caz, astăzi mulți oameni sunt ca posedați de o gândire mai mult sau mai puțin materialistă sau de acea convingere trufașă a infailibilității care vine de la știința pozitivistă. Aceasta e fantasmagorie goală. Dacă oamenii ar ști că ei trăiesc, de fapt, numai sub puterea de influență a sugestiilor, că ei nu știu ce e real și ce nu e real! Ce-i drept, ei nu vor să admită infailibilitatea papei, dar se declară ei înșiși infailibili. Cel ce se situează astăzi pe poziția științei este cel mai intolerant. Pe cercetătorul spiritual îl consideră un prost, iar pe sine însuși? Ei bine, pe sine însuși se consideră un om care nu poate greși! Despre lumile inaccesibile simțurilor poate fi comunicat ceva numai pe baza unei gândiri libere de senzorial. De aceea, prima fază a căii spirituale constă în educarea gândirii, abia această educare ne dă posibilitatea de a ne dezvolta gândirea și de a ajunge să privim cu adevărat în lumile spirituale.
A doua treaptă constă în dezvoltarea simțirii. Nimeni nu ar trebui să-și dezvolte simțirea, dacă nu a adus gândirea liberă de senzorial până într-un anumit punct. Cel ce știe cum arată lucrurile în lumile superioare, acela spune: Când intrați în lumile superioare, situate deasupra lumii noastre fizice, ajungeți în lumea astrală și apoi în lumea spirituală sau devahanică. Acolo, impresiile sunt cu totul altfel decât își poate reprezenta omul care cunoaște numai lumea fizică. Dar, chiar dacă toate trăirile, toate experiențele, sunt altfel, un lucru rămâne: logica, gândirea sănătoasă. Omul care își dezvoltă gândirea logică, și care este un om cu mintea sănătoasă, stând ferm cu amândouă picioarele pe Pământ, acela nu se va putea rătăci când se înalță în lumile situate în dosul celei fizice, care îi oferă surprize peste surprize. Cine dezvoltă în el această gândire ce creează din izvorul lăuntric al sufletului, această gândire sigură pe ea însăși, acela are o călăuză sigură și când trece de acea graniță dincolo de care e greu să deosebești între fizic și suprafizic. Cu o gândire sănătoasă reușim să trecem peste abisul care se cască acolo. Dacă navigăm fără o gândire sănătoasă și spunem: Voi îmi dați numai gânduri; dar în mine trăiește puterea unui zeu, de ce să nu mă pot înălța în lumile superioare? – eu pot să răspund doar atât: Cei ce vorbesc așa, aceia habar nu au cum este în lumile superioare, unde nu suntem corectați de lumea exterioară, unde trebuie să avem călăuza în noi înșine, dacă e să nu rătăcim pe căi greșite.
În școala de inițiere, dezvoltarea simțirii se face cu ajutorul imaginației. Discipolul își creează mai întâi o reprezentare în imagini a lumii; apoi, el trebuie să exerseze în cea mai mare tăcere contemplarea asupra lumii, sub semnul maximei goetheene: „Tot ce-i vremelnic e numai simbol” [Nota 49]. Aș vrea să vă arăt, apelând la un exemplu pe care l-am dat deja de multe ori, cum e condus cel ce tinde spre o dezvoltare spirituală spre adâncul lucrurilor, cum i se face prin imaginație o educare a sentimentului. Dacă vreți să sesizați cu gândirea dumneavoastră dezvoltarea viețuitoarelor și vă opriți la gândire, nu veți putea face niciodată un pas just dincolo de această lume senzorială. Dumneavoastră vă puteți însuși cele mai diverse noțiuni despre felul cum evoluează ființele inferioare tot mai sus, până la om, puteți apela chiar la învățătura spiritual-științifică despre evoluție, la felul cum Logosul s-a revărsat în lume și a plăsmuit forme și lumi din ce în ce mai complexe: plante, animale, oameni și regnuri umane, felul cum au apărut toate diferențierile, evoluțiile și involuțiile etc. Acestea sunt niște învățături pe care le găsiți în cărțile de teosofie, niște concepte frumoase și interesante. Dar în lumile superioare nu veți ajunge pe această cale. Prin aceasta vă puteți forma reprezentări care sunt niște analogii ale lumilor superioare, dar cu ele nu veți putea ajunge niciodată în aceste lumi. Pentru așa ceva aveți nevoie de imaginație. Aceasta nu e ceva născocit. E ceva produs cu ajutorul unei puteri creatoare și care nu ia doar forma unor concepte, astfel încât aceste concepte, cum sunt planta originară și animalul originar ale lui Goethe, să corespundă realităților exterioare, ci sunt plăsmuite niște imagini care corespund unei realități mult mai profunde, care corespund spiritului ce desfășoară o activitate creatoare în dosul acestor lucruri.
Aș vrea să înfățișez sub forma unui dialog ceea ce li se spunea întotdeauna discipolilor în asemenea școli oculte. Vă spun aceasta ca să vă fac să înțelegeți principiul, metoda inițierii. Ceea ce eu voi spune în câteva cuvinte, în cazul instruirii oculte durează un timp foarte îndelungat. Dialogul pe care vi-l înfățișez eu n-a avut loc niciodată; dar ceea ce reprezintă el a avut loc întotdeauna, în orice școală ocultă. Discipolului i se spune: Privește planta, care cu rădăcinile ei arată spre Pământ, și care face să-i crească tulpina, frunzele și florile în sus, și compar-o cu omul. Tu ai face o comparație greșită dacă ai vrea să compari capul cu floarea și piciorul cu rădăcina. – Aș vrea să spun, în paranteză, că și cel care a întemeiat științele moderne ale naturii într-un mod atât de extraordinar ajunge la această concepție [Nota 50]. El compară rădăcina cu capul omului și vede în plantă omul inversat și în om planta inversată. – Rădăcina e capul, pe care planta îl întinde spre centrul Pământului, la fel cum omul își poate întinde capul, pe care îl ține în direcția opusă, spre Soare sau spre puterile cerești ale Universului. Planta rotește în mod cast ceea ce posedă ea drept organ de reproducere, adică floarea, din care iese germenul unei noi plante, spre raza solară, numită în școlile inițiatice medievale „sfânta lance a iubirii”, care atinge receptacolul și, după fecundare, face să apară germenul cel nou, raza solară care face ca planta să crească în această direcție. Exact invers e omul. El își îndreaptă spre centrul Pământului organele de reproducere, iar capul afară, în spațiu. Între acestea două e situat animalul, așa i se spunea discipolului, animalul, care face o jumătate de întoarcere, astfel încât coloana vertebrală are poziția orizontală. Privește planta, animalul și omul, și vei înțelege afirmația lui Platon, că sufletul lumii e răstignit pe crucea lumii [Nota 51]. Prin lume, Platon înțelege planta, animalul și omul. Planta este aceea care stă vertical, invers față de ea e omul, care își îndreaptă privirile, o dată cu capul, în afară, spre eterul cosmic liber, iar brațul orizontal al crucii este animalul. Aceasta e forma originară a crucii, cunoscută în vremurile vechi și în toate școlile oculte.
Acum, discipolului i se spune următorul lucru: Imaginează-ți planta în substanța ei pură, castă. Omul e situat pe o treaptă mai înaltă decât planta. Puteți lua restul din conferințele pe care le-am ținut deja de-a lungul timpului. Planta seamănă cu omul adormit. Așa cum stă în fața noastră, ea are un trup fizic și un trup eteric sau corp al vieții. La omul adormit, în pat se află numai trupul fizic și trupul eteric sau trupul vieții. Omul, când doarme, se află, de fapt, în afara corpurilor fizic și eteric. Ceea ce gândește și simte în el, ceea ce simte plăcere și durere, în timpul somnului este decuplat. Așadar, planta are o conștiență pe care o cunoaștem drept conștiență de somn și o putem numi chiar așa.
Ce înseamnă dezvoltarea care trece prin linia orizontală și duce până la inversarea totală? Ea înseamnă că omul și-a dobândit conștiența lui actuală, de zi, luminoasă. Trecând prin animalitate, omul a devenit o ființă înzestrată cu o conștiență luminoasă de zi. În schimb, a trebuit să piardă altceva. Priviți planta: Ea nu e străbătută de trupul poftelor, de trupul astral. Substanța plantei posedă un trup fizic și un trup eteric. Omul trebuie să treacă prin animalitate și să-și integreze instincte, pofte și pasiuni. Omul a urcat mai sus, prin faptul că a integrat naturii vegetale natura instinctuală a poftelor.
Acum, știința spirituală pune în fața lui un ideal mare, un ideal real. Știința spirituală îi arată omului că el poate să dezvolte treptat în lăuntricul lui puterea care îl conduce din nou spre curățirea și purificarea naturii instinctuale, care îl duce pe treapta pe care, păstrându-și starea de conștiență actuală, va trăi din nou, pe niște trepte de evoluție superioare, într-un trup curat, cast, pe niște trepte viitoare de evoluție, când va fi biruit ceea ce a fost necesar să preia în ființa lui, trecând spre niște trepte mai înalte. Ceea ce maestrul punea în fața discipolului era, așadar, un ideal de viitor real: Tu vei avea din nou natura de plantă! Și i se indicau mijloacele prin care poate fi cucerită natura de plantă. I se spunea că întreaga omenire va ajunge cândva iarăși pe această treaptă, când omul va fi dezvoltat din el însuși puterea pur spirituală. Atunci, el nu va mai fi legat de natura instinctuală a poftelor, el nu va mai îndrepta spre raza de soare spirituală un organ de reproducere plin de pofte. Acest organ, pe care omul îl va fi dobândit cândva și care era prezentat drept organ real, cu toate că e un organ spiritual, care în viitor va fi îndreptat spre raza de soare spirituală, era numit în școlile inițiatice Sfântul Graal.
Și acum, imaginați-vă deosebirea dintre noțiunile seci, abstracte, care vi se pun în față în matematică sau în scrierile de orientare idealistă, și această imaginațiune, prin care ne înălțăm, trecând pe la animal, până la om și apoi la alte trepte de viitor din evoluția omenirii. Dacă punem în fața sufletului o asemenea imagine de viitor, atunci, dacă suntem capabili nu doar să gândim spiritul, ci și să îl simțim, vom însoți această imaginațiune cu sentimentele noastre. Vom vedea această evoluție nu numai în spirit, ci o vom și simți. Mare și grandioasă ne va apărea evoluția din Univers, când o vom sesiza astfel sub formă de imagine, nu de noțiune abstractă. Așa le era prezentat discipolilor întregul Univers existent de jur împrejurul nostru, cu toate enigmele lumii. Toate acestea îi solicitau nu numai gândirea, ci și simțirea, sentimentul. Lui i se părea că întregul său suflet iese afară din el și se transpune în tot ceea ce există de jur împrejurul lui. La fel cum, în cazul tipului originar al lui Goethe, în noi se creează ceva, ceva care trăiește în toate plantele și animalele, tot astfel este și atunci când simțirea evoluată iese afară din noi, este ca și cum am simți sufletul lumii, curgând, ca putere, prin toate ființele.
În felul acesta, tot ceea ce exista de jur împrejurul discipolului devenea viu pentru el, devenea imaginațiune. Oriunde umbla, pe pajiști și câmpii, pretutindeni imaginile lucrau în sufletul lui. Aceasta declanșa în el puterea lăuntrică și el ajungea treptat să privească în dosul ființelor și lucrurilor. Dacă povestim așa aceste lucruri, ele ne par, pur și simplu, incredibile. Când, sub îndrumarea maestrului, discipolul era condus în sfera imaginativă a lumii, el nu era condus numai spre gândire, ci el era introdus și în sentimentul și impulsurile care au izvorât din sufletul creatorului lumilor. El era condus într-o lume reală. Și, apoi, de la dezvoltarea sentimentului se trece la dezvoltarea voinței.
Dacă simțirea e dezvoltată cu ajutorul imaginilor, voința e dezvoltată prin semnele scrierii oculte. Această voință e partea cea mai adâncă a puterii ascunse. Ea devine un fel de schelet, pe care, prin această voință, omul îl împinge afară, în lumea exterioară. Dacă vă amintiți imaginile de coloane și peceți expuse la Congresul de la München: acestea există pentru a educa voința. În mapa pe care am editat-o sub titlul Imagini ale unor peceți și coloane oculte [Nota 52] aveți redat acest lucru. Vreau să vă explic acum principiul acestor peceți și coloane oculte și să vă indic importanța pe care o au ele pentru inițiere. Fiecare pecete reprezintă ceea ce puteți găsi în „Apocalipsa” sau „Revelația ascunsă a lui Ioan”. În această mapă găsiți niște semne: Fiecare semn are o putere extraordinară de influențare a omului, o putere dătătoare de mari impulsuri. Pe prima pecete găsiți o figură umană; picioarele par făcute din cositor lichid, din gură iese o sabie de foc. Nu vreau să vă descriu tot restul. Cine se cufundă în această pecete, acela va vedea că ea îi dă, și anume prin acest contrast, ceva minunat. Vom auzi în ultima conferință a seriei din această iarnă, „Soare, Lună și stele”, că știința spirituală ne conduce și spre niște stadii ale Pământului în care Pământul era într-o stare lichidă incandescentă și că – spre deosebire de ceea ce spune știința materialistă – omul exista deja. Obiecția că omul nu poate trăi într-un mediu lichid incandescent, această obiecție și-o poate aduce știința spirituală însăși. Pe atunci, omul însuși era constituit dintr-o masă lichidă aflată în stare de incandescență. O stare ulterioară, de viitor, ne este înfățișată prin sabia de foc ce iese din gură – ea reapare în toate miturile. Eu nu pot decât să sugerez despre ce e vorba aici. Veți vedea cum știința spirituală are niște legături profunde cu sâmburele ființial cel mai intim al lumii.
Dacă noi spunem astăzi: Cum are loc comunicarea, când eu vă vorbesc? Ceea ce rostesc eu sunt, în primă instanță, gândurile mele. Ele iau forma unor sunete care pun aerul în vibrație. Și, astfel, aerul din această încăpere e pus în mișcare. Vibrațiile aerului ajung la urechea dumneavoastră, la sufletul dumneavoastră, se transmit sufletului dumneavoastră Cuvintele mele trăiesc aici, în spațiu, în anumite forme vibratorii. Dacă ați putea să le vedeți, atunci, când eu rostesc cuvântul Seele*, dumneavoastră ați vedea niște vibrații absolut anume. După cum omul de astăzi e în stare să modeleze aerul și să facă să învie în aerul ce vibrează trăirile din sufletul lui, în viitor el va fi capabil să plăsmuiască organe. În om există organe aflate la începutul evoluției lor și organe care sunt pe punctul de a-și încheia evoluția. La începutul evoluției sunt laringele și inima omului. Știu că spun ceva îngrozitor din punct de vedere al științei pozitive, fiindcă acestea sunt prezentate ca și cum ar fi niște aparate mecanice, inima, ca și cum ar fi o pompă. Dar tocmai teoriile referitoare la inimă și circulația sângelui vor suferi niște modificări corespunzătoare într-un viitor nu prea îndepărtat. Se va constata că circulația sângelui provine de la cu totul altceva decât de la inimă și că inima se mișcă numai datorită circulației sanguine. Când omul are un sentiment de rușine, el se înroșește la față. Aceasta este o influență a sângelui. În viitor, inima va fi un mușchi voluntar și ea se pregătește să fie un mușchi voluntar.
*Suflet – n.tr.
Avem aici un fapt care își va pune, pur și simplu, amprenta asupra viitorului omului, din punct de vedere exterior-fizic. Pentru anatomia și fizica de astăzi, inima este o piatră de încercare. Configurația ei este aceea de mușchi voluntar, dar astăzi ea încă nu este un mușchi voluntar. Un mușchi voluntar are fibre cu striații transversale. Inima are asemenea fibre cu striații transversale, cu toate că astăzi încă nu e un organ voluntar. Dar ea este pe cale de a deveni un mușchi voluntar.
Și laringele va avea în viitor o altă funcție. El va fi organul de reproducere al omului. Laringele, care astăzi produce cuvinte ale sufletului, mai târziu va lua asupra sa funcția de reproducere. Principiul focului este vorbirea, și principiul de foc al vorbirii va fi un principiu creator; de aici, sabia din gură. Această sabie de foc este în strânsă legătură cu puterile cosmice. Când omul se adâncește în imaginea ei, aceasta îi fortifică forța voinței. Toate acestea pot fi spuse numai în acest fel. Cine le va transpune în practică, le va cu-noaște prin proprie experiență. Atunci, el nu numai că va presimți, va gândi și va avea sentimente, ci va pătrunde cu puterile sale de voință în lucruri. Aceasta e calea care trece prin scrierea ocultă.
Putem indica, așadar, în mod absolut concret, în ce fel trebuie să dezvoltăm gândirea, simțirea și voința. Dacă au fost trezite puterile ce dormitează în om, atunci gândirea, simțirea și voința devin niște organe absolut precise, acele organe care astăzi sunt numite ochii lui Dumnezeu, ochii spiritului. Din ele se vor dezvolta ochii spirituali, care ne arată lumea luminii spirituale tălăzuitoare și a culorilor ei și puterile spirituale din dosul lumii noastre fizice. Puterile de voință educate pe cale spirituală devin urechile spirituale despre care vorbește și Goethe, care era adânc inițiat în aceste lucruri.
Și Goethe rămâne în cadrul imaginii juste. Când omul e introdus în lumea spirituală, el e introdus pe calea urechii. Când el ajunge în regiunea spiritului, se spune imediat: „Deja, suind, pentru urechi spirituale / ziua cea nouă se naște”*. Celor care cred că îl înțeleg și îl cunosc pe Goethe, dar spun că aceasta este o absurditate și cer o explicație, pe care n-o putem aștepta de la poet, trebuie să li se răspundă: Nu, de la un poet ca Goethe nu ne putem aștepta să scrie absurdități: „Se-ntrece-n cântec vechiul Soare...”** este o absurditate numai dacă aplicăm aceste versuri la lumea fizică.
* (germ.: Tönend wird für Geistesohren / schon der neue Tag geboren”)
** (germ.: „Die Sonne tönt...”)
Am văzut, așadar, că principiul inițierii are la bază faptul că sunt scoase la lumină anumite puteri care dormitează în lăuntricul omului, în așa fel încât aceste puteri îl conduc pe om în lumea spirituală din jurul lui. Ce scot oare aceste puteri din lăuntricul omului? Trebuie să ne explicăm problema absolut în sensul lui Goethe. Odinioară, în trupul fizic al omului a existat un organ senzorial, un organ indiferent, scăldat în valurile de lumină. Lumina l-a transformat în ochi, astfel încât prin ochi omul a putut să vadă culorile și formele existente de jur împrejurul lui. Așa a apărut ochiul. În om dormitează organe necunoscute și nerecunoscute, pe care oamenii nu vor să le admită. Dar de jur împrejurul nostru mai sunt și alte lumi, pe lângă lumea luminii și a culorilor. La fel cum, la un orb, ochiul a fost trezit ca să vadă, în cazul clarvederii și claraudiției se formează urechile spirituale și ochii spirituali, astfel încât omul să poată vedea în lumea spirituală din jur.
Astăzi, omul și-a cucerit în el însuși conștiența de sine. El a devenit o ființă capabilă să raporteze totul la sine însăși. Dar, prin faptul că își dezvoltă ochii spirituali și urechile spirituale, prin faptul că urmează principiul inițierii, el se cufundă iarăși în lumea exterioară. Sinea lui superioară o găsește în această lume. Nu avem voie să spunem că găsim divinul și spiritualul în noi. Aceasta este o exprimare incorectă. „Cunoaște-te pe tine însuți!” este un cuvânt vechi. Dar noi trebuie să-l înțelegem în sensul în care vechiul Adam a cunoscut-o pe femeia sa. El a fecundat-o. Așa este și cu organele. Fecundează-te pe tine însuți, lasă-te fecundat de lume. – Astfel, ceea ce trebuie să realizeze omul este dezvoltarea puterilor ce dormitează în el... Adevărat este ce spune Goethe:
