Sănătatea este ceva spre care tinde în mod firesc orice om. Și putem spune că această cerință de sănătate a omului nu corespunde numai unor sentimente și dorințe egoiste, ci ea corespunde unui dor justificat de activitate. Capacitatea noastră de a munci, posibilitatea de a acționa în lume, le avem mulțumită sănătății. De aceea apreciem sănătatea ca pe un bun cu totul deosebit. Dar tocmai în acest mod de gândire, de strădanie înspre sănătate pentru capacitate de activitate, se află ceva deosebit de important. Într-un anumit mod, aici se află taina: în ce condiții este demn într-adevăr să ne străduim înspre sănătate. Ar putea părea ciudat că tendința spre sănătate este demnă de dorit numai în anumite condiții. Dar considerațiile de astăzi ne vor arăta că sănătatea face parte dintre acele bunuri care nu trebuie dorite de dragul lor, ci din alte motive. Faptul că acest lucru nu se petrece întotdeauna în ziua de azi, ni-l dezvăluie orice privire aruncată în lumea înconjurătoare prezentă.
Oricât de ciudat ar fi să vorbim despre o febră a sănătății, despre o căutare febrilă a sănătății, oricine poate face anumite constatări în această privință. Cu ce fel de mijloace și pe câte căi nenumărate nu tinde cu insistență majoritatea oamenilor după sănătate! Astăzi găsim peste tot o strădanie agitată înspre sănătate. Călătorim prin ținuturi în care vechile castele și ruine ne amintesc de aceia care, în calitate de călugări și cavaleri, numeau drept bunuri ale lor tăria spiritului și forța trupească. Aceste castele sunt distruse astăzi. În aceleași ținuturi găsim astăzi sanatorii. Și când să fi existat oare în vreo vreme a evoluției lumii atât de multe strădanii speciale de a dobândi sănătatea printr-un mod de viață conform cu natura, aplicând metode ce folosesc curele de apă sau de aer? Oamenii sunt puși în mișcare prin băile de aer și soare. O cunoștință a venit odată, în prima jumătate a verii, la mine; era în drum spre un sanatoriu. Cu multă trudă își cucerise cele patru săptămâni de concediu pe care voia să le petreacă acolo. După părerea lui, era de la sine înțeles că cel mai bun lucru pe care îl putea face un om era să petreacă acest răstimp într-o existență relativ mulțumitoare, în sanatoriu. De aceea nu am vrut să-i explic inutilitatea intenției lui, și să-i răpesc astfel toate speranțele. Pe drumul de întoarcere a trecut iarăși pe la mine. A adus o broșurică în care era scris tot ceea ce a trebuit să înfăptuiască cu organismul său în acele patru săptămâni. Din nou nu am putut să-i iau bucuria, deși îmi stătea pe limbă întrebarea: Spuneți-mi, când v-ați trudit mai mult: de-a lungul întregului an, sau în aceste patru săptămâni, în care ați fost mânat de la cald la rece, de la uscat la umed și chiar măturat cu un fel de mături? Dar cel mai rău a fost faptul că după câteva săptămâni mi-a spus: Această cură mi-a ajutat la fel de puțin ca toate celelalte de treizeci de ani încoace – căci în fiecare vară încercase altceva. Cine ținea la acest om nu putea să privească decât cu regret asupra febrei sale după sănătate. Câți oameni nu aleargă astăzi la magnetizatori și „vindecători spirituali”! Câte scrieri nu există asupra „armoniei cu infinitul” [Nota 82] și altele asemănătoare. Pe scurt, febra sănătății este ceva care trăiește în vremea noastră.
Acum s-ar putea pune o altă întrebare: sunt într-adevăr bolnavi acești oameni? – Desigur că ceva le lipsește, dar există într-adevăr vreo șansă ca prin toate aceste măsuri să se ajungă la sănătate?
O judecată străveche s-a menținut și în ziua de azi la oamenii simpli. Se spune deseori că lucrurile exprimate de oamenii simpli în astfel de sentințe ar conține adesea ceva bun. Da, dar la fel de frecvent conțin și ceva incorect! Și la fel este și cu judecata de care e vorba: „Există multe boli, dar o singură sănătate”. Aceasta este într-adevăr o inepție. Căci există la fel de multe sănătăți câți oameni există pe lume: pentru fiecare om există sănătatea lui individuală. Prin aceasta am exprimat deja faptul că orice prescripție generală șablonardă, de genul „așa și așa este sănătos pentru om”, reprezintă o absurditate. Tocmai acea parte a omenirii care este afectată de febra sănătății suferă cel mai puternic din cauza prescripțiilor generale în privința sănătății, căci, crezând că există ceva care poate fi desemnat în general drept sănătate, consideră că trebuie făcute cutare și cutare lucruri, căci ele ar fi sănătoase. Este incredibil că nu se vede faptul că dacă o baie de soare poate fi foarte bună pentru un om, acest fapt nu poate fi generalizat; ea poate fi foarte dăunătoare pentru un altul. În general se acceptă acest lucru, dar în special nu se aplică. Trebuie să ne fie limpede că noțiunea de sănătate este absolut relativă, că ea este supusă unei transformări continue, și în special pentru om, care este cea mai complicată ființă de pe Pământ.
Trebuie să aruncăm o privire în știința spirituală, atunci vom pătrunde adânc în natura omenească și vom recunoaște cât de schimbătoare este ceea ce numim noi sănătate. Practic, astăzi se uită de ce se acordă atâta valoare lucrurilor materiale: pentru că se uită că și omul se află în evoluție.
Ce înseamnă că omul se află în evoluție? Încă o dată trebuie să ne referim la entitatea omului. Trupul fizic reprezintă doar o parte a entității omenești. Pe acesta, el îl are în comun cu întreaga natură lipsită de viață. Dar el are – drept a doua componentă – trupul eteric sau al vieții, pe care îl are în comun cu tot ceea ce trăiește. Acesta este un luptător continuu împotriva a tot ceea ce vrea să distrugă trupul fizic. În clipa în care trupul eteric părăsește trupul fizic, trupul fizic devine un cadavru. Cel de al treilea element component este trupul astral, pe care îl are în comun cu animalele, și care este purtătorul plăcerii și neplăcerii, al fiecărui sentiment și fiecărei reprezentări, al bucuriei și al durerii, așa-numitul trup al conștienței. Al patrulea element component este Eul său, punctul central al ființei sale, care îl face încoronare a creației. Eul transformă celelalte trei trupuri prin evoluție, pornind din centru. Să considerăm un om sălbatic, neinstruit, un om mediu și un idealist de o factură înaltă. Sălbaticul mai este încă sclavul pasiunilor sale. Omul mediu își purifică impulsurile. El își refuză îndeplinirea anumitor impulsuri și le înlocuiește cu dreptatea sau înaltele idealuri religioase. Ceea ce înseamnă că el își prelucrează trupul astral pornind din Eu. În felul acesta, trupul astral are două componente. O parte mai are încă acea configurație existentă și la sălbatic, dar cealaltă parte este transformată în Sine spirituală sau Manas. Prin impresiile de artă sau prin grandioasele impresii făcute de întemeietorii de religii omul lucrează la trupul său eteric și creează Buddhi. Dar și trupul fizic poate fi transformat, devenind Atma, atunci când omul se dedică anumitor exerciții spirituale. În felul acesta lucrează omul, conștient sau inconștient, la cele trei trupuri ale sale. Dacă am putea privi departe în urmă în evoluția omenirii, am găsi peste tot stări primare de cultură, moduri simple de viață. Tot ceea ce aveau oamenii ca ustensile, pentru satisfacerea necesităților lor spirituale și corporale, ca și întreg modul lor de viață, era simplu. Totul evoluează, și cu aceasta evoluează și omul însuși. Acest aspect este cel mai important.
Imaginați-vă cât se poate de viu un om primitiv, care își macină făina între două pietre, și reprezentați-vă cele ce se află în jurul acestui om. Comparați acest om cu un om al culturii actuale. Ce îl înconjoară pe acesta, ce vede el de dimineața până seara? El percepe impresiile oribile ale zgomotelor marilor orașe, ale tramvaielor și așa mai departe. Trebuie să înțelegem cum se desfășoară evoluția. Dar trebuie să transpunem ceea ce înțelegem din lucrurile simple și asupra procesului cultural. Goethe a emis maxima: Ochiul a fost creat de către lumină și pentru lumină [Nota 83]. – Dacă nu am avea ochi, nu am vedea nici o culoare și nici o lumină. Dar de unde avem ochii? Goethe a răspuns și la această întrebare: lumina a extras ochii din niște organe indiferente. Astfel, urechea s-a format prin sunet, simțul căldurii s-a format prin căldură. Omul s-a format prin ceea ce se extinde în jurul său. După cum ochiul există datorită luminii, tot așa și structurile mai subtile ale organismului există datorită a ceea ce înconjoară omul. Lumea simplă, primară, este camera obscură, care mai conține încă multe organe. Ceea ce reprezintă lumina pentru organele indiferente, din care s-a dezvoltat ochiul, este mediul înconjurător pentru omul simplu. Acest mediu acționează cu totul altfel asupra omului, asupra modului în care trăiește el astăzi. El nu se poate întoarce în stările primare de cultură, ci o lumină spirituală tot mai intensă, tot mai puternică, a devenit activă în jurul lui, și care a creat mereu ceva nou.
Acum ne putem face o idee despre importanța acestui proces de cultură transformator, dacă ne gândim cum le merge ființelor care sunt și ele supuse evoluției dar nu pot parcurge și ele transformarea. Este vorba de animale. Ele sunt altfel alcătuite decât oamenii. Dacă privim animalele așa cum ne apar în lumea fizică, ele își au trupul fizic, eteric și astral în lumea fizică, dar Eul lor nu se află în lumea fizică. De aceea animalele nu sunt capabile să-și transforme pe planul fizic cele trei elemente componente și nu se pot adapta unui nou mediu înconjurător. Alaltăieri am vorbit despre animalele sălbatice aflate în captivitate. Animalele sălbatice libere nu au niciodată tuberculoză, carii dentare și așa mai departe, dar în captivitate le au. Astfel, în captivitate sau în condiții similare, ele prezintă un șir întreg de manifestări decadente. Prin procesul de cultură, omul este adus continuu în alte circumstanțe. În aceasta constă cultura. Altfel nu ar exista o evoluție și nici o istorie a omenirii. Ceea ce am observat la animale ca experiment natural, în privința efectului asupra organismului fizic, ne întâmpină la om în opusul său. Deoarece are un Eu, omul poate prelucra lăuntric impresiile culturii actuale, care îl asaltează. El este lăuntric activ, își adaptează mai întâi trupul astral la raporturile modificate și îl restructurează. În răstimpul în care omul evoluează, ajunge în raporturi culturale mai înalte și primește mereu impresii noi. Acestea se exprimă mai întâi în senzații și sentimente. Dacă omul ar rămâne pasiv, inactiv, dacă nu ar declanșa nici o activitate, nici o productivitate, el s-ar pipernici lăuntric, s-ar îmbolnăvi ca animalele. Dar tocmai aceasta îl caracterizează pe om, faptul că el se poate adapta și își poate transforma trupul eteric și cel fizic pornind de la cel astral. Dar omul trebuie să fie lăuntric capabil să realizeze această transformare, altfel nu se realizează un echilibru între ceea ce îi vine din afară și ceea ce se opune din lăuntric. Am fi striviți de impresiile din afară așa cum este strivit de ele animalul din cușcă, deoarece nu dezvoltă o productivitate lăuntrică. Dar omul are această activitate lăuntrică. Omul trebuie să aducă ceva în întâmpinarea luminilor spirituale din jurul său; întru câtva, să-și dezvolte ochi ca să le vadă.
Tot ceea ce creează o dizarmonie între impresiile exterioare și viața lăuntrică este nesănătos. Tocmai în marile orașe putem vedea ce se întâmplă când impresiile exterioare devin tot mai puternice. Dacă trebuie mereu să trecem ca vijelia, dacă trebuie să ascultăm mereu zarvă și gălăgie, dacă tot mereu trec pe lângă noi oameni grăbiți, iar noi nu luăm nici o atitudine față de aceasta și nu acționăm împotriva acestei situații, atunci efectul este nesănătos. Prin luarea de atitudine nu trebuie înțeleasă una rațională, ci este vorba ca sentimentele noastre, sufletul nostru, ba chiar și viața trupului nostru să ia o atitudine. Vom înțelege corect acest lucru dacă ne vom referi la o anumită maladie care a apărut în special în timpul nostru, și care mai înainte nu exista: un om care nu este obișnuit să cuprindă prea multe, care are o sărăcie a sufletului, va fi expus tuturor impresiilor exterioare posibile în așa fel, încât se află în fața unui exterior complet neînțeles. Aceasta este situația multor naturi feminine: lăuntricul este prea slab, prea puțin structurat pentru a prelucra totul. Dar și la mulți bărbați se întâlnește această situație. Consecința o formează maladiile de tip isterie. Toate bolile de acest gen pot fi explicate în felul acesta.
O altă formă de maladii apare atunci când viața ne aduce în situația de a voi să înțelegem prea multe din ceea ce ne întâmpină în lumea exterioară. La bărbații care suferă de mania cauzalității, apare de cele mai multe ori această boală. Omul se obișnuiește să întrebe mereu: De ce? De ce? – Se vorbește chiar despre om ca despre „taurul fără odihnă al cauzalității”. Noi nu putem să răspundem la întrebările inutile cu răspunsul pe care l-a dat un întemeietor de religie, deoarece suntem prea politicoși. Atunci când a fost întrebat: „Ce a făcut Dumnezeu înainte de a crea lumea?”, el a răspuns: „A tăiat nuiele pentru aceia care pun întrebări inutile” [Nota 84]. – Aceasta este exact situația inversă isteriei. În acest caz se manifestă un dor prea mare și neobosit pentru soluționarea enigmelor. Aceasta nu reprezintă decât o manifestare exterioară a unei dispoziții sufletești lăuntrice. Cel care nu ostenește în a întreba „De ce?” are o altă constituție decât alți oameni, el dovedește că are o altă desfășurare a funcțiilor spirituale și trupești decât un om care nu pune întrebarea „De ce?” decât dintr-un motiv exterior. Această atitudine conduce la toate stările ipohondrice, de la forma cea mai ușoară până la cea mai mare obsesie a bolilor. În felul acesta acționează procesul culturii asupra oamenilor. Acum putem să ne explicăm și de ce atât de mulți oameni simt impulsul de a părăsi această cultură și această viață. Ei nu pot face față la ceea ce îi agresează din exterior, și atunci tind în afară. În astfel de cazuri este întotdeauna vorba de naturi firave, care nu știu să opună impresiilor exterioare un lăuntric puternic.
De aceea nu putem vorbi deloc despre vreun șablon general al sănătății, căci viața este atât de variată. Ici este o situație, colo alta. Și deoarece cele dezvoltate de om în sine sunt dezvoltate într-un fel de către lumea exterioară, fiecare om își are propria sa sănătate. De aceea noi trebuie să-l facem pe om capabil să-și suporte mediul înconjurător până în procesele trupești. Pentru un om care se află într-o situație unde nu este necesar un efort fizic considerabil, ar fi o nebunie să stăruim să-și dezvolte musculatura. Unde se află măsura pentru dezvoltarea utilă a omului? În însuși omul. Cu sănătatea este la fel ca și cu banii. Dacă ne străduim să avem bani ca să-i folosim în scopuri de binefacere, atunci strădania noastră este salutară, este ceva bun. Strădania de a avea bani nu trebuie respinsă, căci este ceva care ne face capabili să promovăm procesul de cultură. Dar dacă ne străduim să avem bani de dragul banilor, atunci este absurd, ridicol. Tot așa este și cu sănătatea. Dacă ne străduim să fim sănătoși de dragul sănătății, atunci sănătatea nu are importanță. Dacă însă ne străduim să fim sănătoși pentru a realiza ceva datorită acestei sănătăți, atunci strădania după sănătate este justificată. Cine dorește bani trebuie să se întrebe mai întâi de câți bani are nevoie și apoi să se străduiască să-i dobândească. Cel ce tânjește după sănătate trebuie să ia în considerare ceea ce se înțelege în realitate prin cuvintele ușor răstălmăcite: tihnă, plăcere, bucuria vieții. La oamenii simpli, primitivi, există o bucurie a vieții, o plăcere, o mulțumire de a trăi. La oamenii la care viața exterioară și cea lăuntrică se află în armonie, la omul constituit armonios, dacă apare pe undeva un sentiment de neplăcere, dacă ceva îl doare, trupește sau sufletește, atunci acel sentiment de neplăcere este semnul unei anumite maladii, al unei dizarmonii. De aceea, în orice proces educativ și în orice activitate publică nu trebuie să se lucreze într-o manieră șablonardă, ci din plenitudinea concepției de cultură, în așa fel încât omului să-i fie posibil să afle bucurie și mulțumire în viață.
E ciudat, nu-i așa, că aceste lucruri sunt spuse tocmai de un reprezentant al științei spirituale! Căci acestea le spune știința spirituală căreia i se reproșează că tinde spre asceză! Atunci când cineva care se bucură nespus să meargă în fiecare seară la un varieteu de mâna a doua sau să-și bea cele opt măsuri de bere întâlnește oameni care se bucură de o realitate superioară, va spune: „Se autoflagelează.” Dar nu este așa, căci oamenii s-ar autoflagela dacă i s-ar alătura lui. Cel ce se bucură de un varieteu de mâna a doua sau are bucurii similare, acela aparține acelei lumi, și ar fi greșit să încercăm să-i luăm bucuria; sănătos ar fi însă dacă i-am schimba gusturile.
Trebuie să lucrăm ca să ne purificăm plăcerile. Teosofii nu se reunesc pentru a vorbi despre lucruri superioare pentru că asta îi doare, ci pentru că este bucuria lor cea mai înaltă. Pentru ei ar fi o resemnare cumplită să se așeze și să joace „66”. Ei au bucuria vieții în orice fibră a lor, de aceea trăiesc astfel.
Nu este vorba să se spună și relativ la sănătate: trebuie să faci cutare și cutare. Este vorba să asigurăm bucuria și mulțumirea. Tocmai prin aceasta este cercetătorul de știință spirituală pe deplin un degustător subtil al vieții. Cum se transferă aceasta asupra sănătății? Trebuie să ne fie limpede faptul că, dacă vrem să prescriem cuiva ceva relativ la sănătate, va trebui să realizăm ce anume conferă bucurie și plăcere trupului său astral. Căci plecând de la trupul astral se acționează asupra celorlalte elemente componente. Însă acest lucru e mai ușor de spus decât de făcut. De aceea vom da un exemplu.
Există chiar printre teosofi oameni care își interzic consumul de carne. Dacă ar fi oameni care mai poftesc încă să mănânce carne, asta ar fi cel mult o pregătire pentru o stare ulterioară. Va veni însă o vreme în care omul va avea o asemenea relație cu mediul său înconjurător, încât îi va fi imposibil să mănânce carne. Un medic care nu consuma carne, dar nu din motivul că ar fi fost teosof, ci considera că acest mod de viață este sănătos, a fost întrebat de către un prieten de ce nu consumă carne. El a răspuns cu o contra-întrebare: De ce nu mâncați carne de cal sau de pisică? Și desigur că prietenul a trebuit să răspundă că aceasta îi provoacă repulsie, deși el consuma carne de porc, de vită și așa mai departe. Dar medicul avea aceeași repulsie față de orice fel de carne.
Abia atunci când starea subiectivă lăuntrică corespunde realității obiective, abia atunci a venit momentul în care realitatea exterioară are efect însănătoșitor. Trebuie să putem face față realității exterioare. Aceasta se exprimă prin cuvântul „plăcere”, pe care nu avem voie să îl folosim în mod trivial, ci în semnificația sa venerabilă de acord armonic al puterilor noastre lăuntrice. Bucuria, fericirea, plăcerea și mulțumirea, care sunt bazele pentru o viață sănătoasă, provin mereu din aceleași temelii, din sentimentul vieții lăuntrice, care este fenomen însoțitor al productivității, al activității lăuntrice. Omul este fericit dacă poate fi activ. Această activitate nu trebuie înțeleasă în mod grosier.
De ce îi face iubirea fericiți pe oameni? Ea este o activitate pe care uneori nici măcar nu o remarcăm ca atare. Deoarece este o activitate ce se desfășoară din lăuntru spre afară, cuprinzându-l pe celălalt. În acest proces ne revărsăm lăuntrul înspre afară. De aici elementul însănătoșitor, conferitor de fericire al iubirii. Productivitatea poate fi întru totul lăuntrică și nu trebuie să devină vizibilă la o manieră tumultuoasă. Atunci când cineva citește o carte și impresiile primite îl copleșesc, el va ajunge treptat într o stare lăuntrică apăsătoare. Dar dacă prin citirea unei cărți sunt trezite imagini, atunci avem de a face cu o productivitate care conferă fericire. Este ceva întru totul asemănător ca atunci când ne este frică de un eveniment și devenim palizi. Atunci sângele năvălește spre interior pentru a ne conferi putere, astfel încât ceea ce ne întâmpină din afară să găsească un echilibru în interior. Prin sentimentul de teamă este trezită la viață o productivitate lăuntrică și chemată la activitate în afară. Elementul însănătoșitor constă în a-ți da seama de activitatea lăuntrică. Dacă omul ar fi putut simți activitatea formării lăuntrice pentru configurarea ochiului său din organul indiferent, el ar fi resimțit un sentiment de satisfacție; dar el nu era pe atunci conștient.
Este mult mai bine să nu duceți un om epuizat într-un sanatoriu, ci într-un mediu în care să se bucure în primul rând de o bucurie sufletească, dar și de o bucurie fizică. Aducerea omului într-un mediu al bucuriei, în care prin fiecare pas se trezește sentimentul lăuntric al bucuriei este ceea ce îl face sănătos, când vede razele Soarelui trecând printre frunzele copacilor sau percepe culorile și parfumul florilor. Dar acestea trebuie resimțite de omul însuși, astfel încât el să-și poată lua sănătatea în mâini. Fiecare pas să-l stimuleze înspre activitate lăuntrică. Paracelsus a exprimat așa de frumos următoarea maximă: cel mai bine este când fiecare este el însuși, conform lui însuși, și nu altuia [Nota 85]. Deja este o îngrădire a ceea ce ne însănătoșește, dacă trebuie să mergem la un altul în acest scop. Atunci ne aflăm din nou în fața impresiilor exterioare, care par să aibă succes pentru o scurtă vreme, dar conduc în final tocmai la isterie.
Dacă vom considera lucrurile astfel, vom ajunge la alte gânduri sănătoase. Există astăzi anumiți oameni, și chiar medici, în special medici nespecialiști, care duc o luptă împotriva medicinii, așa cum este ea învățată în școli. Este într-adevăr necesară o reformă a medicinii, dar aceasta nu se poate realiza prin astfel de lupte, ci anumite realități spiritual-științifice trebuie să ajungă chiar în știință. Dar știința spirituală nu există ca să încurajeze diletantismul. Există în ziua de azi oameni care au febra însănătoșirii. Este foarte ușor să descoperi o boală sau alta la un om. Cineva poate constata că un anumit organ nu arată ca la alt om. Sau un om nu respiră așa cum consideră cel cuprins de febra vindecării că trebuie să respire toți. Și atunci el trebuie vindecat! Oribil, cumplit de oribil! Căci nu este câtuși de puțin vorba să ne străduim înspre un concept șablon al sănătății. Este foarte ușor de spus că una sau alta nu corespund sănătății. Să presupunem că unui om i s-a tăiat piciorul; acel om este desigur bolnav, desigur mai bolnav decât cel care respiră neregulat, și care este bolnav de plămâni. Dar nu se pune problema să-l vindecăm, căci ar fi o nebunie să ne spunem că omul acesta trebuie să-și recapete piciorul! Deci faceți să-i crească piciorul la loc! ci este vorba să-i facem viața pe cât de suportabilă posibil.
Așa se petrec lucrurile la modul grosier, dar și la cel subtil sunt la fel. Căci la orice om se poate găsi ceva, cât de mic, în neregulă. Dar uneori nu este câtuși de puțin vorba să îndepărtăm această neregulă, ci, în ciuda neregulii, să facem viața pe cât posibil suportabilă. Gândiți-vă la rana făcută în trunchiul unui copac. Țesuturile și scoarța cresc împrejurul ei. La fel este și la om. Puterile naturii mențin viața, crescând în jurul neregulii. În greșeala de a voi să vindece totul cad în special medicii nespecialiști. Ei vor să cultive în toți oamenii o singură sănătate. Dar această unică sănătate există la fel de puțin ca și un om normal. Nu numai maladiile sunt individuale, ci și sănătățile. Cel mai bun lucru pe care îl putem face, fie ca medic, fie ca sfătuitor, este să-i oferim certitudinea că el se simte bine când este sănătos, și nu se simte bine când este bolnav. Dar acest lucru nu este deloc simplu în contextul actual. De cele mai multe ori, cel care înțelege astfel de lucruri se va teme de acele maladii care nu se exprimă prin oboseală și dureri. De aceea este greșit să calmăm durerile prin morfină. Este sănătos ca sănătatea să aducă bucurie, iar boala neplăcere. Iar un mod sănătos de viață ne putem cuceri abia dacă am devenit lăuntric puternici. Realizăm acest lucru dacă opunem raporturilor exterioare complicate un lăuntric puternic. Febra sănătății va înceta abia atunci când oamenii nu vor mai tinde înspre sănătate ca atare. Omul trebuie să simtă și să învețe să simtă dacă este sănătos, și să poată suporta ușor lipsa de sănătate. Acest lucru este posibil numai printr-o concepție trainică despre lume, care acționează până în trupul fizic. Ea produce armonie. Dar o astfel de concepție despre lume nu depinde de impresiile exterioare. Concepția spiritual-științifică despre lume conduce omul în domenii pe care le poate atinge numai dacă este lăuntric activ. O carte de știință spirituală nu poate fi citită ca alte cărți. Ea trebuie să fie scrisă în așa fel încât să stimuleze propria activitate. Cu cât cititorul trebuie să se străduiască mai mult, cu cât se află mai mult printre rânduri, cu atât este mai salutar. Aceasta se referă numai la domeniul teoretic. Dar știința spirituală are efect asupra tuturor domeniilor.
Ceea ce numim știință spirituală există pentru a acționa ca mișcare spirituală puternică, care duce la crearea conceptelor dotate cu cele mai puternice forțe de încordare, pentru ca omul să poată lua atitudine față de ceea ce îi apare înaintea ochilor. Știința spirituală vrea să confere o viață lăuntrică ce se extinde până în membre, până în circulația sanguină. Atunci fiecare om își va resimți sănătatea în sentimentul său de bucurie, în sentimentele sale de plăcere și mulțumire. De cele mai multe ori și orice prescriere a unei diete este lipsită de valoare. Ceea ce îmi spune un altul că ar fi bun pentru mine, nu are importanță. Faptul că eu resimt mulțumire la preluarea hranei, este ceea ce contează. Omul trebuie să aibă înțelegere față de relația sa cu fiecare aliment. Trebuie să știm ce fel de proces spiritual se desfășoară aici între natură și noi. A spiritualiza totul, acesta este factorul însănătoșitor.
Se crede poate astăzi, tocmai despre cercetătorul de știință spirituală, că mâncarea ar fi pentru el ceva indiferent, pe care o preia fără să o înțeleagă. Dar faptul de a deveni conștient de ceea ce înseamnă să preiei în tine o parte a cosmosului, care este impregnată de lumina solară, de a cunoaște contextul spiritual în care se află lumea înconjurătoare, de a o savura nu numai fizic, ci și spiritual, aceasta ne eliberează de toată repulsia care îmbolnăvește, de toată supraîncărcarea ce ne îmbolnăvește. Vedem astfel cât de mari sunt cerințele impuse omenirii de a dirija strădania spre sănătate în direcția corectă. Dar știința spirituală vrea să fortifice omul. Ea va face din fiecare om care i se dedică un etalon pentru sine însuși. Aceasta reprezintă în același timp cea mai nobilă strădanie spre libertate, care provine din știința spirituală și care face din om stăpânul lui însuși. Fiecare om este o entitate individuală, atât în privința însușirilor sale, cât și în privința sănătății și maladiilor sale. Suntem încadrați în corelațiile legice ale lumii, și trebuie să ne cunoaștem relațiile cu lumea. Nici o putere din afară nu ne poate ajuta. Abia când găsim acest sprijin lăuntric puternic devenim oameni întregi, cărora nu li se poate lua nimic. Dar nici nu li se poate da ceva. Ne vom descurca totuși în sănătatea și boala noastră, deoarece avem acest sprijin puternic în noi înșine. Această taină a strădaniei sănătoase a fost exprimată de un spirit care gândea și simțea pe deplin sănătos. El ne spune cum merge ființa omenească armonizată neabătut pe calea sa. Goethe este acel spirit, care ne spune în poezia sa „Cuvinte orfice străvechi”:
