Mulți dintre cei care au auzit în mod superficial despre ceea ce se obișnuiește a se numi știință spirituală sau teosofie, vor considera întru câtva surprinzător ca, după ce am vorbit deja din acest punct de vedere despre nenumărate teme practice, să facem chiar încercarea de a vorbi din punctul de vedere al științei spirituale despre profesiune și câștig. Căci mulți dintre contemporanii noștri și-au format ideea, dintr-o luare la cunoștință mai mult sau mai puțin superficială, că știința spirituală ar fi ceva situat departe de orice viață practică și pe cât se poate de nepotrivită de a interveni în vreun fel oarecare în această viață practică cotidiană. Nu veți întâlni prea rar imaginea ce se exprimă în cuvintele: O, această știință spirituală este ceva pentru unii oameni care, deși viețuiesc, nu au nimic practic de făcut și de aceea au suficient timp la dispoziție pentru a se ocupa cu tot felul de speculații fantastice încurcate, cum sunt ideile spiritual-științifice.
Nu vrem să negăm faptul că, în fond, un asemenea reproș este chiar îndreptățit în privința multor fenomene care apar drept teosofice, pentru că se potrivește de multe ori ca aceia care se ocupă cu problemele, ideile și reprezentările teosofice, să fie într-adevăr pe cât posibil de străini de viața cotidiană. Dar chiar printre aceia care au mult de luptat și de lucrat în viața cotidiană, care răzbat numai cu multă osteneală, se găsesc oameni care sunt atrași înspre știința spirituală printr-o simpatie lăuntrică, printr-un dor al inimii. Printre aceștia vor exista destui pentru care această dualitate – profesiunea cotidiană, activitatea cotidiană, munca obositoare de dimineața până seara și apoi pătrunderea în marile idei – are ceva grandios. Pentru alții, aceste două aspecte vor fi cu necesitate separate, unul fiind situat, ca să spunem așa, departe de celălalt. Însă acela care nu vede neapărat în teosofie sau știința spirituală o preocupare pentru câțiva visători și fanteziști, ci ceva care poate pătrunde adânc întreaga noastră mișcare culturală, reînnoind-o și împrospătând-o din punct de vedere spiritual, acela va putea avea convingerea că această teosofie sau știință spirituală este tocmai ceea ce conduce în adevărata cunoaștere a realității, având de spus ceva important și esențial și în privința marilor probleme cotidiene, care privesc omul în munca sa aspră de dimineață până seara.
Pentru acela care nu rămâne numai la suprafață, ci pătrunde mai adânc în ceea ce ne poate arăta teosofia sau știința spirituală, care nu dobândește din aceasta doar câteva idei abstracte, ci și cele mai profunde impulsuri pentru viață, acela va ajunge foarte curând la înțelegerea faptului că prin știința spirituală se poate dobândi o judecată adevărată, sănătoasă și corectă asupra celor mai largi domenii ale vieți. Prin câteva fraze abstracte nu se rezolvă nimic, și cel mai puțin se rezolvă prin principiul unei fraternități abstracte a omenirii. Această fraternitate generală abstractă a omenirii este ceva de la sine înțeles pentru orice om bun, cu aspirații corecte. Dar în privința a ceea ce revine ocupațiilor teosofiei sau științei spirituale, nu este vorba să se predice pur și simplu această iubire fraternă generală, cuprinzătoare a omenirii, ci să se creeze metodele și condițiile prin care să fie posibilă o adevărată și reală fraternitate a omenirii, prin care aceasta să poată fi și înfăptuită. Desigur că în vremea noastră există și alți oameni care fac aceleași afirmații; dar le lipsește privirea de ansamblu.
Dacă vom considera întreaga existență omenească din vremurile străvechi și până astăzi și apoi comparăm viața cotidiană a prezentului nostru cu ceea ce exista din toate timpurile, vom găsi, conform părerii multor oameni, că anumite forme de viață nu s-au schimbat deloc: bogați și săraci au existat întotdeauna, sărăcie și mizerie pe de o parte, bunăstare și mulțumire pe de alta, și ele nu au fost niciodată create pe pământ prin vreo mișcare spirituală. Din această cauză nici nu s-ar putea crede că o mișcare spirituală atât de „idealistă” cum este cea teosofică ar putea exprima ceva considerabil tocmai asupra a ceea ce trebuie modificat în raport cu profesiunile și câștigul.
Vom considera însă cel mai bine tema noastră de azi dacă vom aduce înaintea ochilor, în adevăratul sens spiritual-științific, cele două concepte, de profesiune și câștig. În acest context se va dovedi că, înainte de toate, este imperios necesar să cultivăm o gândire profundă, pentru a pătrunde în ceea ce ne oferă viața noastră multiplu configurată în privința profesiunii și a câștigului. Expresia „bogați și săraci” a existat desigur, întotdeauna. Dar aceasta nu spune nimic, dacă vrem să înțelegem viața. Dacă însă aruncăm o privire în lumea înconjurătoare și o comparăm cu ceea ce era ea acum câteva sute de ani, sau chiar la intervale mai scurte de timp, se va dovedi că forma vieții s-a modificat considerabil, că ceea ce constituie astăzi motivul mizeriei și sărăciei, al disperării, dezolării și lipsurilor, este produs printr-o formă de viață complet nouă. Se dovedește că ar fi foarte necesar ca oamenii din cele mai largi cercuri să se gândească mai mult asupra problemei modificării raporturilor omului față de profesiune și câștig. Cine cuprinde cu privirea această viață, așa cum s-a dezvoltat ea treptat de-a lungul secolelor, dacă o analizează cu o gândire matură, va trebui să-și spună că o anumită clasă socială, despre care este vorba aici înainte de toate, dacă vrem să spunem ceva cu adevărat considerabil relativ la această problemă, a fost creată abia în ultima vreme, și că tocmai în această clasă socială dobândește tot mai mult însemnătate ceea ce ni se dezvăluie în timpul nostru, cu toată intensitatea, prin problema profesiunii și câștigului. Dacă mergem mai adânc în lucruri, vom vedea că în această problemă se arată ce înseamnă faptul că pe de o parte omenirea parcurge un progres, iar pe de altă parte ea nu este capabilă să-și urmărească propriul progres, cu interesul și cunoștințele necesare. Cel pe care îl denumim astăzi muncitorul modern, muncitorul industrial, este, în forma sub care există astăzi, doar un produs al evoluției omenirii din ultimele secole.
Toate acestea sunt legate de remarcabilul, admirabilul, grandiosul progres realizat în evoluția omenirii. În ziua de astăzi, pământul este presărat cu produse ale gândirii omenești, ale invențiilor, descoperirilor și artei umane. Peste tot unde oamenii construiesc fabrici și uzine, unde se excavează pământul, se caută comorile solului și metalele pământului, peste tot avem rezultate ale gândirii omenești. Progresele cunoașterii naturii, stăpânirea legilor naturii, tot ceea ce a creat gândirea omenească, activitatea spirituală umană în decursul secolelor, le vedem ca și cum ar fi cristalizate în industria noastră, în firele de tot soiul ce străbat pământul, în mijloacele noastre moderne de transport. Toate și-au pus amprenta asupra vieții noastre. Tot ceea ce a creat puterea spirituală umană a fost pus în practică abia de către muncitorul modern, numit în mod obișnuit, muncitor proletar. Și abia o dată cu el a apărut într-adevăr prima formă modernă a calamității noastre în raport cu profesiunea și câștigul. Și aproape că nu există nici o pătură și nici o clasă socială, din orice domeniu al vieții, care să nu fie afectate de ceea ce s-a creat pentru omenire în felul acesta.
Să ne întrebăm acum dacă gândirea omenească și interesul uman sunt capabile să creeze și acea structură socială care să se afle într-o anumită armonie, într-o anumită concordanță cu ceea ce a creat puterea spirituală umană în domeniul tehnic și industrial. Să ne gândim deocamdată ipotetic ce ar fi fost dacă oamenii sau o individualitate umană ar fi fost capabilă să-și folosească puterea spirituală care s-a cristalizat într-un mod atât de grandios în mașini, bănci și sisteme de circulație, pentru a-i aduce, pe aceia care sunt încadrați în această evoluție, în structura socială corespunzătoare. Nu vrem să ne situăm pe același punct de vedere cu un mult citat cercetător al naturii [Nota 86], care afirmă că tot progresul grandios al spiritului omenesc, al științei omenești, al industriei și transportului nu a dus la nici un progres în evoluția morală a omenirii, dar dacă am privi la ceea ce a produs omenirea în raport cu morala și comportamentul civilizat, se poate afirma că ne aflăm încă la nivelul străvechi al barbariei. Nu vom continua această părere prin alte considerații mai profunde, dar este totuși adevărat că tuturor cuceririlor tehnice și științifice pe care le admirăm astăzi în domeniul exterior și interior, nu li se opune nimica în domeniul vieții sociale, al structurii sociale. Vedem cum incompatibilitatea gândirii sociale în raport cu activitatea industrială se conturează în modul cel mai variat în dizarmonia dintre dorurile omenești, necesitățile omenești și idealurile umane, ba chiar în nivelul simplu de trai, natural uman și ceea ce oferă viața în realitatea ei tuturor oamenilor.
Ar fi o sarcină a celor mai largi straturi ale populației, din toate clasele sociale și din parlamente, să se gândească tocmai la această problemă, în ea fiind conținut ceva de importanță mondială. Și tocmai mișcarea teosofică trebuie să fie cea care să încerce – fără să creadă că prin câteva dogme abstracte, prin câteva rețete preluate din fabrica de gânduri poate rezolva ceva, ci prin dăruirea proprie și prin cunoașterea omului adevărat, – să încerce să dezvolte și să răspândească în lume o gândire sănătoasă, profundă și în acest domeniu. Esențialul în acest domeniu este ca oamenii să se educe lăuntric să vadă lucrurile din acest domeniu în lumina lor adevărată.
Cei care din puncte de vedere pretins practice ar dori cu plăcere să privească disprețuitor și ridicând din umeri asupra unei mișcări spirituale atât de nepractice cum este teosofia, aceia ar trebui să privească în viață și să învețe din simptomele caracteristice cum să se raporteze la astfel de probleme. Prin faptul că oamenii s-au obișnuit să privească totul în formele de gândire materialiste, gândirea umană a devenit astăzi mioapă sub anumite raporturi. Cel ce se află pe teren spiritual științific și crede că poate cunoaște enigmele existenței prin doar câteva concepte implantate, și că sunt suficiente doar câteva concepte pentru a construi întreg eșafodajul lumii până la om, acela se înșeală. E drept că pentru o cuprindere superficială a lucrurilor sunt suficiente câteva concepte, dar nu și pentru aprecierea exactă și profundă a vieții. Știința spirituală este incomodă. E drept că nu pentru aceia care se opresc la ceea ce este conținut în cuvinte și se limitează apoi la o concepție abstractă asupra vieții, ci ea este incomodă pentru aceia care se încumetă să pătrundă mai adânc în ea. Căci ea nu are nimic de a face cu niște reprezentări mecanice, ci con-strânge la însușirea de concepte speciale pentru diversele trepte ale existenței. Iar aceste concepte speciale sunt de aceea călăuze bune în viață.
Când oamenii deschid o carte de știință spirituală în care sunt expuse lumea fizică, cea astrală, ca și alte lumi spirituale superioare, tăinuite în lumea noastră, și apoi se mai spune că omul nu ar consta numai din ceea ce se poate vedea cu ochii și pipăi cu mâinile, ci că se poate trăi și în domenii superioare, ei spun că toate acestea ar fi prea complicate și că în felul acesta lucrurile prea sunt tipizate. Pentru ei, lumea este simplă, iar cel care nu o expune ca fiind simplă stârnește neîncredere din capul locului. Că lumea ar fi simplă, este o afirmație comodă. Acest lucru se poate afirma, dar el nu este adevărat. Conceptele uzuale nu sunt potrivite pentru o adevărată pătrundere în viața reală care ne înconjură într-adevăr. Există mulți oameni care nu dispun de mai multe concepte decât pașii pe care îi fac zilnic. Faptul că astfel de oameni ajung la idei cu totul ciudate asupra vieții, este de la sine înțeles. Astfel de oameni se vor trăda, desigur, abia când vorbesc sau când scriu. V-aș putea da nenumărate exemple în acest sens.
Vreau să vă expun două exemple din marea mulțime, care vă pot dovedi cât de repede rezolvă problemele vieții oamenii care sunt de fapt însărcinați să judece asupra vieții, sau care se simt chemați să o facă.
Există un om care a scris o carte [Nota 87]. Acest fapt nu este cu nimic deosebit, căci uneori este chiar greu să găsești într-o societate un om care încă să nu fi scris o carte. Deci acest om a scris o carte despre viață. El spune în această carte că s-a gândit mult la funcțiile banului, și care ar fi însemnătatea lor în viața noastră exterioară. Apoi a trebuit să învețe, printr-o experiență deosebită, că banii nu reprezintă decât un fel de mijloc în cadrul unui anumit cerc al societății și că ei nu au propriu-zis o însemnătate reală. Acest lucru l-a învățat prin faptul că a făcut o călătorie în America de Sud. Avea o sută de dolari la el, dar cu toate acestea a flămânzit înfiorător, căci nu a primit nimic în schimbul banilor săi. Și, când a ajuns la o colibă unde a primit ceva de mâncare, i s-a spus să nu se mai ostenească cu dolarii lui, pentru că nu poate face nimic cu ei.
Acest om avea niște concepte atât de „limpezi”, încât, pentru a constata astfel de lucruri, a trebuit să călătorească până în jungla braziliană! Dar, mai mult, știți că a fost scrisă o carte de către un funcționar ministerial, Kolb. Acestei cărți i se cuvine toată aprecierea. Trebuie să apreciem faptul că un funcționar ministerial a acceptat să lucreze ca muncitor obișnuit în America, printre altele într-o fabrică de biciclete, participând împreună cu ceilalți muncitori la toată truda și osteneala pe care nu le cunoscuse mai înainte. Acest om a scris așadar și el o carte, în care spune: Acum am învățat să judec altfel viața, decât eram obișnuit mai înainte. Când mai înainte vedeam un om cerșind pe stradă, îmi spuneam: De ce nu muncește vagabondul? Acum știu. Și el adaugă semnificativ: Da, cele mai importante și mai semnificative probleme ale economiei naționale pot fi administrate foarte bine și comod de la masa verde, dar în viață lucrurile stau cu totul altfel. Toată aprecierea pentru faptul că cineva din cercul său social întreprinde așa ceva, și toată aprecierea pentru faptul de a recunoaște deschis și liber lucrurile.
Însă acum iată și reversul medaliei. Să facem abstracție de om și să privim realitatea ca atare. Ce înseamnă când cineva care trăiește în Europa și are un post plin de răspundere, de ale cărui măsuri depind multe, suferința, bucuria, fericirea și nefericirea multor oameni, ce înseamnă când acest om trece prin lume ca și cum ar fi legat la ochi? Nu trebuie să ne întrebăm cum a trecut el de fapt prin lume, cum a studiat și cum s-a format. Căci dacă ținem ochii deschiși și vedem ceea ce ar fi trebuit el să vadă – căci dacă te afli în viață trebuie să știi anumite lucruri – atunci trebuie să ne întrebăm dacă acești oameni au trecut prin viață cu ochii închiși și au trebuit să meargă în America pentru a afla că în junglă nu se poate plăti cu bani și pentru a afla de ce vagabondul nu lucrează în loc să cerșească. Nu ar trebui să spunem că un asemenea timp – în care este posibil un asemenea simptom, în care gândirea este atât de mioapă – are nevoie de gânduri la fel de clare și de sigure în privința structurii sociale, cum au fost cele care au putut fi înfăptuite într-un mod admirabil de-a lungul secolelor în privința mașinilor și industriei? Dacă teosofia sau știința spirituală nu sunt cuprinse ca o abstracție, ca predică de fraze frumoase, ci ca o vestire a ceea ce stă în realitate la baza întregii lumi, atunci tocmai ea ne va oferi această reală cunoaștere a omului.
Despre aceasta vrem să discutăm astăzi mai amănunțit. Dacă privim ceva mai adânc în transformările care s-au îndeplinit de secole încoace și care pătrund prin ultimele lor vlăstare în prezentul nostru, atunci trebuie să ne spunem că profesiunea și câștigul s-au schimbat foarte, foarte mult în privința raportului lor cu omul. Desigur că mai există și astăzi oameni care cunosc frumoasele cuvinte rostite de Goethe „Bucuria și iubirea sunt aripile faptelor mari”. Într-adevăr, bucuria și iubirea sunt aripile faptelor mari. Și trebuie să fie aripile din viața omenească, dacă e să existe un progres real al omenirii și o adevărată fericire a omenirii. Căci artistul, atunci când își exprimă lăuntricul său cel mai profund, poate spune: numai atunci pot lucra cu adevărat, numai atunci produc ceva folositor, când mă însuflețește bucuria muncii mele – adevărat, prea adevărat! Dar cât de departe este viața noastră de acest adevăr! Ajungem la un capitol trist în raport cu profesiunea și câștigul, dacă ne punem această problemă în fața sufletelor.
Să comparăm artistul creator, care își creează operele din bucurie și iubire [Nota 88] în folosul oamenilor, pentru bucuria și înălțarea oamenilor, cu muncitorul care lucrează în minele întunecate, să zicem din Sicilia. Acolo găsiți muncitori care nu sunt numai oameni adulți, căci mișună printre ei copii de șapte, opt, nouă și zece ani, care sunt dirijați într-acolo în modul cel mai îngrozitor, și care își petrec viața – cu excepții nesemnificative – acolo jos. Și dacă veți cunoaște impulsul din care sunt mânați acești oameni la muncă, atunci veți înțelege ceva care altfel este foarte greu de înțeles. Există o dispoziție înspăimântătoare de adversitate și aversiune față de viață, căci aceasta o aflăm prin trăirea unor astfel de lucruri, care sunt altfel destinate să producă bucurie și fericirea vieții. Omul care muncește în felul acesta – eu nu spun povești, și subliniez că-mi vine foarte greu să descriu aceste realități –, acela își poate exprima dispoziția sufletească, cea care la ceilalți oameni se exprimă în cântece vesele și voioase – într-un cântec cum este acesta:
* Lipsă text în stenogramă.
Alăturați aceste versuri, cuvintelor: „Bucuria și iubirea sunt aripile faptelor mari” și încercați să vedeți din aceasta necesitatea atingerii unei concepții față de lume care să miște inimile atât de profund încât ea să fie îmbinată evoluției noastre umane materiale, deoarece este ceva ce ține de structura vieții, de industrie, transport și tehnică.
Dar putem aduce și în alt mod în fața sufletelor noastre apariția mașinilor din ultimul secol, în relația cu profesiunea și câștigul. Nu trebuie să mergem prea departe ca să găsim expresia: „Meseria este brățară de aur”. De ce? Existau mulți oameni care aveau o legătură personală profundă a sufletului cu munca lor și cu produsele pe care le realizau. Încercați să vă imaginați orașele Evului Mediu. Încercați să priviți amănunțit fiecare broască de ușă și fiecare cheie și încercați să vă transpuneți apoi în atelierele în care se executau aceste lucruri. Imaginați-vă cu câtă bucurie și iubire munceau oamenii și cum muncitorul punea o părticică din sufletul său în produsele pe care le crea.
Acum încercați să vă reprezentați, dimpotrivă, muncitorul din industrie, din fabrici, care prelucrează și execută doar o părticică, a cărei corelație cu întregul el nu o cuprinde. Lui îi lipsește intimitatea legăturii cu ceea ce este produsul său, munca sa. Ori această relație personală este ceva extraordinar de important. Este ceva care ne va pune tot mai limpede înaintea sufletului cele două concepte de profesiune și câștig. Este cu totul altceva, atât în privința câștigului cât și în privința muncitorului, atunci când omul are o participare personală la produse, la forma, la organizarea, la aspectul oferit de produs prin înfățișarea sa, decât atunci când nu există decât interesul față de câștig, adică pentru salariul ce se obține în schimb. Profesiunea se exprimă în munca ce devine produs. Câștigul se exprimă în ceea ce obține egoismul omului ca salariu pentru produse. Astfel trebuie să alăturăm cele două concepte și o putem face punând meseriașul de altădată alături de muncitorul modern. Totul s-a schimbat până în cele mai mici amănunte, atât în privința a ceea ce poartă în sine, cât și a ceea ce au în jurul lor. Întreaga tragedie în privința profesiunii și a câștigului, declanșată prin apariția mașinilor în viața omenească, este exprimată într-o scurtă poezie frumoasă, alcătuită de un poet contemporan, din păcate mult prea puțin cunoscut:
În aceste douăsprezece rânduri vi se prezintă cotitura din ultimul secol în privința profesiunii și câștigului. Trebuie să extragem doar două versuri: „Din fierărie nu mai răsună bătaia ciocanelor / Nici cântecul voios de lucru”. Ele exprimă această cotitură. Prin ele ni se pune în fața sufletului tot ceea ce este esențial privitor la profesiune și câștig. Să ne imaginăm un om care-și cântă cântecul său voios în timp ce bate cu ciocanul și să încercăm să vedem dispoziția sufletească a celui care-și însoțește lucrul cu un cântec vesel, și apoi să încercăm să ne reprezentăm dispoziția sufletească a unui om care este muncitor plin de funingine într-o fabrică. Nu poate fi sarcina unui reprezentant al științei spirituale de a predica o reacție în vederea restabilirii vechilor relații, sau să împiedice lucrurile care s-au dezvoltat prin progresul omenirii, și care trebuiau în mod necesar să intervină. Noi nu avem de criticat ceea ce trebuia să se întâmple. Dar trebuie să ne fie clar că de oameni depinde și că în oameni se află posibilitatea de a lucra, prin activitatea lor spirituală, în perspectiva binelui și progresului omenirii.
Mulți vor spune: Dar vedem totuși suficienți oameni care sunt bine pregătiți să gândească asupra problemei sociale, să gândească asupra a ceea ce trebuie să se întâmple. Însă există o anumită diferență, care este foarte mare, între ceea ce are de spus știința spirituală și ceea ce reprezintă dispoziția sufletească generală a timpului nostru. Această dispoziție generală a timpului poate fi adusă în termeni generali înaintea sufletelor. Cei care au studiat, spun: Voi, teosofii, predicați că oamenii trebuie să devină mai buni, să-și dezvolte iubirea și așa mai departe. Dar pe noi nu ne preocupă asemenea copilării de genul „evoluția sufletului omenesc”, „maturizare umană pentru o viață mai bună și spre binele omenirii”, căci noi știm că nu este vorba de oameni, ci de relații interumane. Așa spun mulți, și nu numai profesori, ci și oamenii de la masa verde a socialismului. Ceea ce se anunță acolo este la fel de arogant ca ceea ce este răspândit de la alte mese verzi. Peste tot se predică: Îmbunătățiți relațiile, și oamenii se vor îmbunătăți de la sine. Acest lucru este declamat de tot soiul de oameni inteligenți, care apar unul după altul.
Aș putea să vă dau multe exemple din viața nemijlocită. Doar trei pași ar trebui să fac pentru a vă indica un punct din care cineva (dintre teosofi) spunea: Acestea sunt idei absurde! Este vorba ca relațiile să fie îmbunătățite. Dacă oamenilor li se dau condiții de viață mai bune, ei vor deveni de la sine mai buni. Ascultăm acest cântec în privința relațiilor actuale profesionale și de câștig, cântat mereu în toate variațiunile sale. Dacă ceva nu este în regulă, nu se consideră că ar fi din cauza oamenilor, ci că ar trebui dată o nouă lege pentru ca relațiile să se modifice. Și dacă ceva nu este corect într-un anumit domeniu, ei spun că oamenii imaturi, care nu pot avea o judecată corectă, trebuie protejați față de cei care vor să-i exploateze într-un domeniu sau altul. Dacă acestea s-ar spune de exemplu relativ la anumite metode de vindecare, atunci am putea întreba: Nu ar fi mai normal și nu ar fi de la sine înțeles că este sarcina acelora care văd în lucruri să le explice oamenilor, astfel încât ei să se îndrepte din propria lor judecată în direcția în care trebuie să se îndrepte? Căci nu poate fi vorba despre relații, ci numai despre evoluția sufletului omenesc.
Acest materialism provenit din modul de gândire atomist este adânc înrădăcinat în gândirea timpului nostru, și a fost transferat și asupra relațiilor sociale. Mulți discută asupra acestor lucruri, dar discuțiile duc doar la dezbateri nesfârșite. Cel care cunoaște taina dezbaterilor, acela știe că asupra importanței omului se poate discuta la nesfârșit și pro și contra. Dar nu este vorba de a aduce argumente infinite pro sau contra, ci și de a resimți ponderea temeiurilor. Un om care a fost chemat să rostească o sentință în acest domeniu, deoarece a fost un om genial, este englezul Robert Owen [Nota 91]. El a fost genial nu numai prin faptul că a vrut să-i facă pe oameni fericiți, dar și prin faptul că avea o mare compasiune pentru mizeria socială. El a reușit să organizeze o colonie model, unde a obținut multe lucruri frumoase. Organizase lucrurile în așa fel încât printre muncitori, care puteau impresiona prin exemplul lor, erau intercalați bețivi, și așa mai departe. El a obținut în felul acesta unele rezultate bune. Aceasta l-a încurajat să întemeieze o altă colonie. Din nou a procedat în așa fel încât să poată înfăptui anumite idealuri pe care le avea. Dar, după un timp, evoluția situației din colonie a fost de așa natură încât el a trebuit să constate că aceia care nu aveau ca predispoziții hărnicia și dorința de a lucra, deveniseră paraziți ai coloniei. Atunci el a spus – și aceasta a fost ca o recunoaștere – nu, cu organizarea generală trebuie să așteptăm până când oamenii sunt aduși la un anumit nivel. Numai prin transformarea sufletelor omenești se poate realiza bunăstarea și progresul, și nu printr-o simplă organizare. Acestea au fost afirmate de către un om care avea dreptul să o facă deoarece el pornise de la înțelegerea conferită de un impuls sufletesc și fusese învățat de către experiență. Din astfel de realități trebuie să învățăm, nu din teoriile abstracte. Dar ce ne oferă o gândire capabilă de viață în acest domeniu? O gândire exactă și vie ne arată în acest domeniu că toată organizarea, care poate deveni apăsătoare și înspăimântătoare pentru oameni, este făcută de către oameni. Se alcătuiesc organizări omenești, care devin cauza sărăciei și mizeriei nu numai prin faptul că au fost făcute de către oameni. Cel care vrea într-adevăr să înțeleagă lucrurile să încerce o dată să studieze parcursul istoriei, să studieze cum trăiesc astăzi oamenii încadrați ici și colo în viață. Cine i-a încadrat astfel? Nu puteri sociale nedeterminate, ci gânduri omenești, sentimente și impulsuri volitive omenești. Trebuie să intercalăm aici afirmația: Omul poate suferi numai datorită oamenilor. Orice altă suferință nu intră în considerare din punct de vedere social.
Nu este de dorit ca un cercetător spiritual să se erijeze drept critic al necesităților istorice. Este necesar să ne clarificăm faptul că relațiile au fost create de către oameni și că, o dată create, ele au adus sărăcie și mizerie numai datorită aplicării unei gândiri incorecte în aceste relații. Nu este greu de întrevăzut faptul că o gândire mioapă, o gândire care nu are nici o presimțire despre marile, grandioasele corelații cosmice nu poate crea o organizare care să poată aduce fericire și bunăstare în omenire. Prin afirmația că trebuie să fim altruiști, că trebuie să iubim oamenii, este ca și cum am spune unei sobe: Tu ești o sobă, fii iubitoare și călduroasă, căci este sarcina ta morală să încălzești camera – dar soba nu se va încălzi! Dar dacă faceți foc în ea, se va încălzi! Desigur că predici despre iubirea generală a oamenilor pot fi răspândite în lume. Dar realizarea practică a ceea ce ne face capabili să intervenim configurând în lumea exterioară în așa fel încât din aceasta să crească bunăstarea și o binecuvântare pentru omenire, acestea depind de relațiile dintre oameni.
O epocă materialistă va vedea în om numai ceea ce se poate apuca cu mâinile, ceea ce se poate percepe cu ochii fizici. Dar omul este mai mult decât atât. El este o ființă spirituală, sufletească și fizică. Și tot ceea ce poate aduce oamenilor folos și binecuvântare poate proveni numai din faptul că este luată în considerare întreaga entitate a omului, și anume în raporturile tot mai complicate ale prezentului și viitorului. Știința spirituală ne arată această ființă adevărată a omului, ne prezintă fundamentul său și ne conduce astfel într-un cu totul alt mod la o înțelegere a omului și a lumii. Ceea ce putem realiza în lume prin profesiune și câștig nu o putem face decât printr-o viață bucuroasă de activitate. Gândiți-vă ce ar însemna dacă oamenii și-ar putea îndeplini activitatea ca în cântecul voios de lucru. Fierarul de odinioară putea să o facă, deoarece el își cunoștea munca de la începutul ei și până la produsul final. Munca nu poate proveni din câștig, nici o muncă nu a provenit din câștig. Încercați să vă aruncați privirea asupra muncii simple: ea se desfășura într-un ritm, ciocanul fierarului bătea în ritm, iar cântecul însoțea ritmul. Impulsuri comparabile cu bucuria și iubirea erau cele care îndemnau la lucru. Cu cât mergeți mai mult înapoi în timp, cu atât mai mult veți constata că profesiunea și câștigul sunt două lucruri complet diferite.
Ceea ce realizează omul prin activitatea sa, o face dintr-un impuls față de această activitate. Altceva este să dobândești un câștig. Și motivul mizeriei noastre moderne este tocmai faptul că profesiunea și câștigul, salariul și munca, au devenit una și se suprapun. Cu aceasta trebuie să culmineze considerațiile noastre [Nota 92]. Un om care prelucrează la modul actual într-o fabrică o mică verigă dintr-un produs nu va putea niciodată dezvolta dăruirea ce îl caracteriza pe meseriașul dinainte; acea dăruire este irepetabilă. Nu va mai fi niciodată posibil, în relațiile complicate ale viitorului, ca domeniul de activitate să fie străbătut de un cântec voios. Acest cântec legat de un produs a dispărut!
Ne punem întrebarea: există un alt impuls ce poate apare ca înlocuitor? Dacă privim șirul anilor în care au fost create tot mai multe fabrici și tot mai mulți oameni au fost mânați înspre mizeria modernă a profesiunii și câștigului, atunci vedem că se crede că evoluția viitoare poate fi pur și simplu înnădită de trecutul în care bucuria și iubirea mai erau încă impulsurile pentru muncă. Dar omenirea nu a creat un înlocuitor pe care oamenii să-l poată alătura produsului. Ceea ce a trecut nu poate fi readus, dar se poate face altceva. Cum pot deveni bucuria și iubirea din nou impulsuri, noi aripi pentru munca zilnică? Cum pot fi ele create?
Se poate obiecta: cum să creezi impulsuri de dăruire față de o muncă murdară și dezgustătoare? Dar există asemenea impulsuri. Gândiți-vă numai la ceea ce fac mamele când fac o astfel de treabă din iubire pentru copiii lor. Gândiți-vă de ce este în stare un om când face ceva din iubire pentru ceilalți oameni. Atunci nu este nevoie de iubire față de produsul muncii, ci de o legătură între oameni. Nu puteți readuce iubirea față de produs, căci ea era legată de relațiile primare, simple. Dar ceea ce trebuie să aducă viitorul este marea înțelegere ce cuprinde totul și iubirea de la om la om. Înainte ca fiecare om să-și poată afla din impulsul cel mai adânc – pe care nu îl poate conferi decât o mișcare spirituală mondială – imboldul înspre activitate, înainte ca el să fie în stare să-și îndeplinească munca din iubire față de semenii săi, nu este posibil să se creeze impulsuri reale pentru o evoluție viitoare în sensul fericirii oamenilor.
Ne-am propus astfel drept impuls ceea ce știe orice știință secretă din timpuri imemoriale. Există chiar o lege spirituală care sună astfel: În viața socială este folositor și spre fericirea oamenilor numai ceea ce oamenii nu fac pentru ei înșiși, ci pentru întreaga colectivitate [Nota 93]. Orice activitate pe care oamenii nu o fac decât pentru sine trebuie să ducă la un dezastru. Aparent este o lege dură, dar această lege dură este rezultatul adevăratei cunoașteri.
Iată ceea ce trebuie să aducă teosofia sau știința spirituală omenirii de astăzi: capacitatea de a înțelege din nou o asemenea afirmație. Ceea ce trebuie să cuprindă toți oamenii sau anumite grupe de oameni a devenit în concepția materialistă o noțiune cu totul abstractă, pe care nu o mai poate preda nici un impuls moral. Gândiți-vă numai cum se vorbește despre sufletele popoarelor, sau despre sufletele-grup. În modul de exprimare nu este conținut nimic real! Oamenii trebuie să-și clarifice din nou faptul că există entități care trăiesc în lumile spirituale și că astfel de suflete-grup există și sunt realități. Am ajuns cu evoluția noastră până acolo încât tocmai în timpul nostru există concepții care reprezintă exact opusul științei spirituale și care, de exemplu, nu văd într-un grup de oameni, într-o apartenență comună, decât o formalitate. Știința spirituală ne arată însă că în elementul vizibil, în fizic, nu este conținută întreaga existență, ci că la baza a tot ceea ce este vizibil se află ceea ce trece dincolo de fizic, se află nesensibilul, suprasensibilul, astfel încât lucruri ca spiritele colectivităților și spiritele grupurilor nu mai sunt o abstracțiune pentru noi. Astfel, avem o formulare exactă atunci când spunem că nu de muncă este vorba, chiar dacă ea este atât de apreciată. Despre muncă este vorba numai în contextul omenirii, atunci când ea este folositoare pentru alți oameni sau, după cum spunem noi, este o muncă productivă.
Să încercăm să lămurim lucrurile printr-un exemplu simplu: pe o insulă trăiesc doi oameni. Unul produce lucruri care potolesc foamea lui și a celuilalt, care fac posibilă existența. Și celălalt muncește îngrozitor de mult: el se ocupă cu aruncarea de pietre dintr-un loc într-altul; le aruncă cu hărnicie, și apoi se duce și le aruncă înapoi. Este îngrozitor de harnic; poate fi înspăimântător de harnic. Dar munca sa nu are nici o însemnătate, este întru totul neesențială. Căci nu este vorba să muncim, ci să facem ceva care este în folosul celuilalt. Folositoare este activitatea de aruncare a pietrelor încoace și încolo numai dacă ea produce bucurie omului care o îndeplinește. Dar dacă printr-o anumită organizare el este obligat să primească un salariu pentru muncă, atunci munca este lipsită de importanță pentru context. Căci ea trebuie să stea într-un context reglat prin înțelepciune și structurare. Cel care privește în corelațiile lucrurilor, acela știe că cele mai importante activități sunt cele realizate independent de câștig. Câștigul trebuie să fie ceva în sine. Cum se mențin oamenii reciproc, este o întrebare în sine. Dar impulsul de activitate nu trebuie și nu poate să provină din egoism, ci trebuie să se formeze relativ la colectivitate.
Ceea ce realizează un om este folosit de către alți oameni. Dacă oamenii au nevoie de ceea ce produc eu prin munca mea, atunci activitatea mea, care corespunde capacității mele, poate fi mai restrânsă dacă dispun de capacități mai reduse, sau poate fi considerabilă, dacă am o capacitate înaltă. Și dacă oamenii au nevoie de această muncă, acest fapt este un impuls pentru munca mea, care-mi poate conferi o dispoziție sufletească de cântec voios. În acest sens însă trebuie să dispunem de impulsurile și de capacitatea de a privi în inimile oamenilor și de a vedea că acestea pot să devină ceva pentru noi. Dacă înțelegem să ne identificăm cu ceea ce simt oamenii în inimile lor, vom ști că aceasta reprezintă esența omului. Atunci lucrăm în colectivitate și ne însușim gândirea socială. Veți spune poate că nici un om nu aruncă pietre dintr-un loc într-altul. Dar acest fapt se petrece continuu în relațiile actuale, numai că oamenii nu îl văd. Ei sunt prea miopi. Cel care învață să gândească social ajunge în curând să conștientizeze această realitate. Gândiți-vă că vă aflați undeva, găsiți o vedere frumoasă și scrieți douăzeci de vederi fără a avea ceva de împărtășit. Cine privește mai adânc în lucruri nu va vedea numai vederea cu imagini, ci va vedea și mulți poștași care trebuie să urce și să coboare atâtea trepte. Câtă muncă s-ar fi economisit, dacă vederile nu ar fi fost scrise!
Aici poate interveni cineva care să spună: Prin faptul că au fost scrise atâtea vederi, un singur lucrător nu mai este de ajuns. Va fi angajat un altul, și în felul acesta va primi și celălalt o pâine. Dar nimeni nu se gândește că în acest mod nu se realizează o muncă productivă. Căci este o muncă prin care nu se produce nimic. Prin faptul că veți constrânge un om să execute o activitate și îi veți procura o remunerare pentru aceasta, nu veți crea un ajutor pentru omenire. Căci trebuie să privim în structura existenței, așa cum ne-o poate da numai educația spiritual-științifică. Trebuie să ne fie limpede că aceste lucruri nu trebuie să preocupe numai pe câțiva economiști. Fiecare om individual trebuie adus la capacitatea de a dezvolta această gândire socială și ea este ceea ce izvorăște din înțelepciunea spiritual-științifică drept atitudine moral-spirituală, încât sufletul omului să devină deschis și liber, și să gândească până la capăt lucrurile pe care le vede în jurul său, astfel încât să nu se mai spună că trebuie create locuri de muncă pentru șomeri. Căci nu este vorba să se dea de lucru unuia sau altuia, ci se pune problema activității desfășurate, care trebuie să reprezinte ceva necesar pentru omenire. Dacă privim astfel lucrurile, ni se arată limpede că ceea ce trebuie să devină în viitor impuls pentru activitatea noastră, ceea ce trebuie preluat în profesiunea noastră, și care trebuie să fie un sentiment de apartenență la grupuri umane, sentiment care să reverse dintr-o adevărată înțelepciune, sentimentul social viu, este ceea ce trebuie să dobândească loc în fiecare suflet omenesc. Nu iubirea abstractă, nu acea iubire care vorbește doar de iubire, și care vede doar până în vârful nasului ei, ci numai iubirea străluminată de cunoaștere poate aduce o îmbunătățire în relațiile interumane.
De aceea, știința spirituală nu poate fi o reunire de dogme și idei. Ideile există de dragul sufletului. Ceea ce contează pentru știința spirituală, sunt oamenii vii. Cu cât sunt mai mulți oameni cuprinși de această înțelepciune, cu atât mai multă iubire adevărată va exista, și cu atât mai mult va servi acest fapt progresului și fericirii oamenilor. Astfel vom afla că prin faptul că profesiunea se întemeiază pe dăruirea față de omenire, iar câștigul se întemeiază pe grija pentru subzistența oamenilor, prin faptul că se gândește întru totul în această direcție, prin aceasta omenirea va putea avea parte de fericire. Cercetătorul de știință spirituală nu va crede că se poate schimba prin dogme ceva de azi pe mâine. Pentru cel care este solid ancorat pe terenul științei spirituale este limpede faptul că sufletul poate trăi în iubirea activă și că, prin faptul că oamenii sunt cei care întemeiază cunoașterea, se poate acționa întru fericirea omenirii. Atunci un om cum este Kolb nu va trebui să meargă în America pentru a afla că de la masa verde se iau prea ușor decizii în problemele sociale, ci un curent din viața publică îi va deschide ochii și el nu va trebui să meargă legat la ochi prin lume. Cel mai bun și mai frumos rod al concepției spiritual-științifice despre lume se va obține atunci când oamenii nu vor fi ispitiți înspre predici sentimentale asupra iubirii omenirii și a fraternității, ci dacă ea îi va aduce, cu simțurile deschise și libere, să vadă adevărata realitate spirituală. Prin aceasta, omenirea va împlini tot mai mult spusele lui Goethe: „De puterea ce înlănțuie toate ființele se eliberează doar omul ce se depășește pe sine” [Nota 94].
Această maximă este valabilă în sens cuprinzător în domeniile național și profesional. Numai atunci poate fi creat ceva favorabil, când întreaga noastră structură socială va fi întru totul dominată de acest principiu, încât munca noastră să nu fie pusă în slujba remunerării și a câștigului, ci ea să fie independentă de câștig.
Există desigur oameni care spun că pretutindeni se manifestă strădania de a sustrage impulsului de câștig subiectiv tot soiul de lucruri, care să fie transferate asupra societății. Cel ce vorbește așa ar putea vedea în funcționar idealul omenirii, la care câștigul și profesiunea sunt separate. Este însă vorba ca fiecare om individual să aibă impulsurile din care poate izvorî fericirea caracterizată. Unitatea nu trebuie să plutească ca o schemă abstractă, ca un nor deasupra întregului, ci ea trebuie să trăiască în fiecare suflet individual, ce indică mereu înspre înălțimea spirituală a cosmosului, așa cum se oglindește ea în fiecare suflet omenesc. Numai o astfel de concepție asupra lumii poate reuși să înfăptuiască ceea ce este posibil și salutar în viața umană colectivă.
Acest lucru a fost simțit de către marii oameni, a fost simțit de către un mare spirit, despre care se vorbește astăzi tot mai mult, iar unii oameni o fac cu atât mai mult cu cât îl înțeleg mai puțin. Acest spirit a spus că prin constituirea unității reale, adevărate, fericirea trece asupra oamenilor, și că prin împrăștierea în multitudine și diferențiere se naște toată mizeria socială. Cea mai mare mizerie socială se creează atunci când oamenii sunt mânați în diferențieri, la modul că fiecare nu face decât ceea ce-i dictează propriul egoism. Abia când omul individual simte că ceea ce poate face el trebuie depus pe altarul omenirii, când aceste sentimente și această gândire străbat omul, abia atunci ele se pot revărsa în omenire. Ceea ce a spus Fichte este adevărat: Orice fericire constă în adevărata unitate, și orice sărăcire și mizerie în viață constă în separare și diferențiere; căci adevărata iubire nu poate fi atinsă când sufletul este durificat prin separare și multitudine, ci atunci când el află liniștea și pacea în adevărata comunitate și într-un spirit comun [Nota 95].
