Așa cum o fac deja de mai mulți ani, voi prezenta și anul acesta o serie de conferințe din domeniul științei spirituale. Pentru aceia dintre stimații auditori care au luat parte, în anii trecuți, la aceste conferințe, nu planează nici un dubiu în legătură cu sensul în care folosim aici cuvântul „știință spirituală”. Nu poate fi vorba ‒ o spun pentru aceia dintre stimații auditori care nu au fost aici în anii trecuți ‒ să dezvoltăm aici o știință abstractă oarecare, similară cu ceea ce avem în psihologiile curente; și nici nu poate fi vorba de ceva situat pe acea poziție care folosește cuvântul „știință spirituală” exclusiv pentru descrierea diferitelor domenii din istoria culturii, ci de o știință pentru care spiritul e ceva real. Va fi vorba de o știință care trebuie să pornească de la ideea că omului nu-i este accesibil doar tărâmul realității senzoriale și tot ceea ce pot afla intelectul omului și celelalte forțe de cunoaștere, în măsura în care ele sunt legate de percepția senzorială, ceea ce este, deci, cunoaștere senzorială și intelectuală; ci va fi vorba de ceva ce se situează pe un punct de vedere la care nu este prezentă numai o astfel de cunoaștere, ci la care există posibilitatea pentru oameni de a pătrunde în spatele domeniului fenomenelor sensibile, de a realiza observații care nu sunt accesibile intelectului și domeniului de care este legat acesta.
Azi, într-o prezentare introductivă, va trebui să arătăm ce sarcină are această știință spirituală în viața omului din prezent. Și aceasta va fi evidențiată cu referire la deosebirea în care a pășit în fața oamenilor, în timpurile trecute, știința spirituală, care este la fel de veche precum străduința umană, și cum trebuie să se arate ea în timpul nostru. Când vorbim despre „timpul nostru” nu avem în vedere prezentul cel mai nemijlocit, ci o perioadă de timp relativ lungă, care este ca înrudită cu viața noastră spirituală, și care se află în deplina sa dezvoltare în prezentul imediat.
Celui ce îmbrățișează cât de cât cu privirea viața spirituală a omenirii, îi e limpede că trebuie să fie foarte prudent cu noțiunea „epocă de tranziție”. Căci, dacă reflectăm cât de cât la această noțiune, ne dăm seama că aproape orice epocă poate fi caracterizată ca „epocă de tranziție”. Există însă momente în decursul timpurilor, când în evoluția vieții spirituale se fac salturi. Cu întreaga sa viață sufletească și spirituală, omul din secolele XVI-XIX și până azi, va trebui să aibă alte raporturi cu lumea decât omenirea vremurilor mai vechi. Cu cât ne întoarcem mai departe pe firul istoriei, cu atât remarcăm mai mult că omul are mereu alte doruri, mereu alte necesități, că așteaptă de la sine însuși răspunsuri mereu noi la întrebările pe care și le pune în legătură cu marile enigme ale existenței. Putem înțelege esența acestor perioade de tranziție încercând să facem cunoștință cu unii dintre oamenii care au trăit în asemenea epoci, cu niște oameni ale căror forțe sufletești de cunoaștere, ale căror impulsuri de voință sunt încă moștenite din epocile anterioare ale vieții spirituale, dar sunt, în același timp, impulsul de a trece într-o epocă nouă. Putem întâlni asemenea personaje istorice în perioadele cele mai diverse ale devenirii umane. Să ne oprim azi, pentru început, asupra unei personalități interesante, spre a vedea cum pune problemele referitoare la esența omului și la tot ceea ce, în primă instanță, trebuie să-l intereseze pe om. Să ne ocupăm de o personalitate care, în zorii vieții spirituale moderne are dispoziția sufletesc-lăuntrică pe care am caracterizat-o. Nu aș vrea să aleg una dintre personalitățile mai cunoscute, din galeria gânditorilor, ci aș vrea să așez tocmai la începutul acestor conferințe personalitatea unui gânditor aproape necunoscut din secolul al XVII-lea, când au existat multe asemenea figuri umane, cu niște deprinderi de gândire și afective încă tributare Evului Mediu, oameni care mai voiau să cunoască așa cum cunoșteau oamenii cu secole înainte, dar în care trăia deja ceva din nevoile legate de cunoaștere ale epocii moderne. Aș vrea să vă prezint, deci, o personalitate despre a cărei viață exterioară istoria obișnuită nu știe, că să zicem așa, absolut nimic. Pentru cercetarea spiritual-științifică aceasta e o situație extraordinar de plăcută; fiindcă cel care zăbovește bucuros în știința spirituală, cu o privire lipsită de prejudecăți, va fi simțit deja cât de mult îl poate deranja tot ceea ce i se atribuie unei personalități din direcția vieții cotidiene obișnuite, tot ceea ce biografii actuali adună din sfera vieții obișnuite. În acest sens, am putea să fim recunoscători istoriei pentru faptul că ne-a păstrat atât de puține date, de pildă, despre Shakespeare; fiindcă, datorită acestui lucru, imaginea lui Shakespeare n-a fost deformată ‒ cum s-a întâmplat în cazul lui Goethe ‒ prin toate acele trăsături mărunte pe care le adună biografii. Eu vreau să vă prezint însă, pentru scopul pe care vreau să-l ating, o personalitate mult mai puțin cunoscută decât Shakespeare, personalitatea unui gânditor din sec. al XVII-lea, care însă are o importanță imensă pentru cineva care știe să privească în intimitatea galeriei de gânditori din istoria omenirii. Tocmai una dintre personalitățile cele mai proeminente ale acestei galerii de gânditori stă în fața noastră în persoana lui Franziskus Josephus Philippus, conte de Hoditz și Wolframitz [Nota 1], care a dus în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în Böemia, o viață de gânditor singuratic. Ceea ce-i trăia în suflet drept întrebare importantă, și care, dacă ne adâncim în sufletul lui, ne poate conduce atât de frumos, în mod simptomatic, spre problemele ce puteau mișca un suflet al acelor vremuri, ‒ toate acestea au fost puse pe hârtie sub forma unui volumaș pe care l-a intitulat „Sibellus de hominis convenientia” (n-am încercat să aflu dacă, între timp, a fost tipărit cu de-amănuntul). Aici acest gânditor singuratic își pune marea problemă a existenței, care la om se află în centrul tuturor raporturilor vieții: întrebarea referitoare la „esența omului”. Și el spune de-a dreptul, pe baza unei nevoi interioare imperioase, născute dintr-un profund sentiment al cunoașterii, că nimic nu-l denaturează pe om mai mult decât ignorarea a ceea ce este, propriu-zis, esența sa.
Acest Franzikus Josephus Philippus, conte de Hoditz și Wolframitz se îndreaptă spre niște gânditori importanți ai antichității ‒ spre un gânditor din sec. al XIV-lea î. Chr., Aristotel [Nota 2] ‒ și spune: ce ne poate spune acest gânditor vechi, dacă ne punem întrebarea: care e, propriu-zis, esența omului? ‒ Și gânditorul nostru își pune în fața ochilor răspunsul lui Aristotel: „Omul e un animal rațional”. Apoi, acest gânditor al nostru se adresează unui confrate mai nou, lui Cartesius [Nota 3] și el întreabă: ce răspuns știa să dea acest gânditor la întrebarea: care e, propriu-zis, esența omului? ‒ Și a găsit răspunsul: „Omul e o ființă gânditoare”. ‒ Gânditorul nostru, cu sufletul său de căutător, de cercetător, s-a oprit și a fost nevoit să-și spună: La importanta întrebare despre esența omului, acești doi gânditori, care sunt pentru mine reprezentanții altor mulți gânditori, nu-mi dau nici un răspuns. Căci, chiar dacă știm că omul e o ființă care poate gândi, nu știm încă ce ar trebui el să gândească de fapt, spre a interveni în mod just în viață, spre a stabili cu adevărat, în gândirea sa, o raportare la viață!
Așa că gânditorul nostru a căutat zadarnic un răspuns la întrebarea existențială care era atât de arzătoare pentru el și care-l denaturează pe om, dacă nu poate să-i dea răspuns.
Și iată că el dădu peste ceva care, bineînțeles, îi va părea ciudat omului de azi, mai ales dacă vrea să gândească în sensul culturii științifice actuale, dar care, pentru acea personalitate singuratică era cu adevărat singurul răspuns potrivit, conform cu dispoziția lui sufletească de atunci. El și-a zis: nu-mi poate folosi la nimic să știu că omul e un animal înzestrat cu rațiune sau că el e o ființă care gândește! Dar ceea ce am găsit la un alt gânditor, care are și el acest gând de la o veche tradiție, da, aceasta răspunde la întrebarea mea. Și acest om și-a dat răspuns la întrebare în cuvintele prin: „Omul e, conform cu esența sa, imaginea Dumnezeirii!” [Nota 4].
Azi, noi am spune: „Omul e, conform cu esența sa, ceea ce, după întreaga sa origine, provine din lumea spirituală”.
Nu e necesar să ne preocupăm de ceea ce contele de Hoditz și Wolframitz a mai adăugat în continuare cugetării sale. E necesar să ne preocupe doar faptul că, mânat de nevoile sufletului său, el a trebuit să atragă atenția asupra unui răspuns care duce dincolo de tot ceea ce omul poate să vadă în jurul său și să înțeleagă cu mintea sa.
Dacă examinăm în continuare conținutul acelei mici cărți, vom constata că acestui om nu-i stăteau la dispoziție nici un fel de comunicări din lumea spirituală. Să spunem cam așa: dacă lui i-ar fi apăsat pe suflet întrebarea despre raportul care există între Pământ și Soare, atunci, chiar dacă n-ar fi fost el însuși un savant naturalist, ar fi găsit undeva, în cadrul lumii observațiilor noastre, răspunsul care poate fi dat pe bază de experiență directă, de când au apărut științele moderne ale naturii. Gânditorul nostru a căutat astfel zadarnic un răspuns la arzătoarea sa întrebare referitoare la existență, întrebare care, dacă nu-și găsește răspuns, îl alterează pe om în esența sa. Atunci îi apăru un răspuns, care poate să-i pară ciudat omului de azi a cărui gândire a fost formată de disciplinele științifice, dar singurul răspuns just pentru un gânditor solitar, cu structura sufletească de atunci. El își spuse: nu-mi servește la nimic să știu că omul este un animal care raționează sau o ființă gânditoare! Găsesc însă un răspuns întrebării mele la un gânditor vechi care vorbește pe baza unei tradiții încă și mai vechi. Acesta îmi spune: „Omul este în esența sa după chipul Divinității!” Azi am spune: „Omul este, în esență, ceea ce e obârșia sa, aflătoare în lumea spirituală”.
Așadar, în privința problemelor exterioare ale lumii sensibile, această personalitate și-ar fi putut îndrepta privirea spre ceea ce i-ar fi putut spune oamenii care cercetează personal aceste probleme, observând și experimentând. În ceea ce privește însă problemele vieții spirituale umane, precum și cele referitoare la esența omului ca ființă spirituală, nici o experiență și nici o observație a epocii nu-i puteau da răspuns. Se poate vedea foarte exact că nu a găsit nici o cale pentru a ajunge la niște oameni care să fi avut ei înșiși trăiri în lumea spirituală și i-ar fi putut spune, datorită unei asemenea experiențe nemijlocite, câteva însușiri ale acestei lumi spirituale, așa cum savantul o putea face în legătură cu o problemă sau alta referitoare la lumea sensibilă exterioară. De aceea, acest gânditor s-a îndreptat spre tradiție, spre cărțile sfinte, spre ceea ce a găsit în documentele transmise pe calea tradiției religioase. El a prelucrat, deci ‒ și acest lucru e caracteristic pentru întreaga profunzime a sufletului său ‒ ceea ce a găsit acolo; se vede însă, din felul cum lucrează, că nu și-a putut încorda decât intelectul, ca să dea o formă nouă gândurilor cristalizate în decursul istoriei sau ajunse până la el prin tradiție ori sub formă de scrieri.
Mulți se vor întreba: da, dar există oare oameni, pot exista oameni care, pe bază de observații, de experiențe, de trăiri nemijlocite, pot da un răspuns la întrebările referitoare la enigmele vieții spirituale?
E tocmai ceea ce știința spirituală va readuce în conștiența oamenilor epocii noastre: faptul că există posibilitatea de a face investigații într-o lume spirituală inaccesibilă ochiului exterior, telescopului și microscopului, la fel cum e posibil să se facă investigații în lumea senzorială; și în felul acesta, se poate răspunde, pe baza experienței nemijlocite, la întrebările despre caracterul unei lumi aflate dincolo de experiența senzorială. Atunci se va constata că anumite necesități ale întregii dezvoltări umane au făcut posibilă în trecut existența unei epoci în care, cu alte mijloace decât cele de azi, au fost aduse la cunoștința publică cele aflate de cercetătorul spiritual în lumea spirituală; și că azi trăim o epocă în care apare din nou posibilitatea de a vorbi despre rezultatele cercetării spirituale și de a găsi înțelegere pentru aceasta. Între aceste epoci se află însă aceea perioadă crepusculară căreia îi aparține și gânditorul nostru solitar, când întreaga evoluție umană intră într-un fel de „odihnă” după eforturile făcute pentru a urca în lumea spirituală, când oamenii se bazau pe tradițiile transmise fie oral, fie prin vechi documente; e perioada în care, treptat, anumite cercuri începură să se îndoiască de faptul că omul se poate ridica într-o lume suprasensibilă prin propriile-i forțe, prin dezvoltarea facultăților de cunoaștere care dormitează ascunse în el. Există oare vreo idee rațională pe baza căreia să se poată afirma că este absurd să se vorbească despre o asemenea lume spirituală, despre o lume aflată dincolo de lumea sensibilă? O asemenea reflecție ar trebui să se ivească în sufletul omului deja privind dezvoltarea științei sale senzoriale. Tocmai o privire imparțială aruncată în desfășurarea acestui progres pe care l-a făcut omenirea, minunata înaintare în descifrarea tainelor naturii exterioare, senzoriale, ar trebui să-i arate omului că nu se poate să nu existe o lume mai înaltă, suprasensibilă. ‒ Cum așa?
Cine cercetează în mod imparțial dezvoltarea omului va trebui să-și spună: tocmai știința care se ocupă cu lumea sensibilă exterioară s-a dezvoltat în decursul timpului. Cu câtă mândrie ‒ de altfel, într-un anumit sens, justificată ‒ îți arată unii oameni că, acum câteva secole, nu se știa nimic despre cutare sau cutare lucru care aparținea lumii senzorial-exterioare, și cum marile progrese ale științelor naturii ‒ progrese care, începând cu secolele al XV-lea și al XVI-lea nu încetează să crească ‒ au adus despre această lume senzorială exterioară atâtea informații care înainte erau cu totul necunoscute. Oare n-ar trebui, de fapt, să ne spunem: Soarele, care răsare dimineața și se mișcă ziua deasupra orizontului, răsărea și pentru omul de acum câteva milenii tot așa cum îi răsare omului de acum. Ceea ce omul putea să vadă, în timpurile vechi, de jur împrejurul Pământului și în legătură cu orbita Soarelui, i se oferea, pentru percepția senzorială exterioară la fel ca în timpul lui Galilei, Newton, Kepler, Kopernic ș.a.m.d [Nota 5]. Însă, ce știa acea omenire despre lumea sensibilă exterioară? Putem considera oare că știința pe care o avem, de care, pe bună dreptate suntem atât de mândri, a fost cucerită doar printr-o cercetare a lumii sensibile exterioare? Dacă lumea senzorială exterioară, așa cum este ea, ar putea da această știință, n-ar mai fi nevoie să trecem dincolo de ceea ce ea oferă. Atunci ar fi trebuit ca, în urmă cu multe secole, să se știe în legătură cu lumea sensibilă aceleași lucruri care se știu astăzi. Pe ce anume se bazează faptul că astăzi se știe mai mult, că poziția Soarelui și multe altele sunt privite altfel? ‒ Pe dezvoltarea rațiunii umane, a acelor forțe de cunoaștere umane care sunt orientate spre lumea sensibilă exterioară, pe faptul că, de-a lungul sutelor și miilor de ani, aceste forțe au devenit altceva. O, în vechea Grecie, ele nu erau ceea ce au devenit începând cu secolul al XVI-lea și până în vremea noastră.
Cel care contemplă nepărtinitor evoluția omului trebuie să-și spună: omul a dezvoltat în sine ceva ce nu avea înainte și a învățat să privească lumea exterioară altfel decât o făcea înainte, pentru că a adăugat și altceva forțelor de cunoaștere orientate spre lumea sensibilă exterioară. De aceea, i-a devenit limpede că nu Soarele se mișcă în jurul Pământului; dezvoltarea forțelor sale de cunoaștere l-a făcut să-și imagineze Pământul rotindu-se în jurul Soarelui. Deci, în epoca noastră, omul are alte asemenea forțe decât înainte!
Pentru cel mândru de cuceririle științei exterioare și care studiază progresul omenirii în mod lipsit de prejudecăți, nu poate exista absolut nici o îndoială asupra faptului că omul e capabil să evolueze în lăuntrul său, că el nu poate avea în ființa lui doar ceea ce vedem drept forțe ale lumii exterioare; și e convins că, de la o treaptă de evoluție la alta, forțele sale s-au replăsmuit mereu, până când omul a devenit așa cum e astăzi. Omul nu are de dezvoltat doar ceea ce există în forțele sale exterioare, și în lăuntrul lui se dezvoltă ceva, prin care el devine capabil să facă lumea să învie, în noua strălucire a facultăților sale interioare, drept cunoaștere. Printre cele mai frumoase cuvinte pe care marele gânditor-poet Goethe le-a rostit ‒ în cartea despre Winckelman [Nota 6] ‒ se află și acestea: „Când natura sănătoasă a omului acționează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un mare Tot frumos, demn și de preț, când o stare de tihnă armonioasă îi dă o încântare pură și liberă, ‒ atunci Universul, dacă s-ar putea percepe pe sine, ar chiui de bucurie, simțindu-se ajuns la ținta sa. Și: „Fiind așezat pe culmea cea mai înaltă a naturii, omul se privește, la rândul său, ca pe o întreagă natură, care, la rândul ei, trebuie să dea la iveală în sine o nouă culme. El urcă spre ea prin faptul că se pătrunde cu toate perfecțiunile și virtuțile, că face să apară alegere, ordine, armonie și sens, pentru a se ridica, în cele din urmă, până la crearea operei de artă.”
Omul se poate simți astfel născut din sânul unor forțe pe care le poate vedea cu ochii, pe care le poate înțelege cu mintea. Dar, dacă cercetează toate acestea în sensul pe care l-am arătat, într-un mod lipsit de prejudecăți, va fi silit să-și spună, tocmai din punctul de vedere al științei exterioare: Nu numai natura exterioară are forțe care se dezvoltă până când sunt privite de un ochi omenesc, auzite de o ureche omenească, înțelese de o minte omenească; dacă urmărim mersul evoluției omenești, găsim că și în interiorul omului se dezvoltă ceva; că, la început, forțele sale de cunoaștere erau adormite pentru contemplarea naturii exterioare, că până în epoca noastră ele au fost trezite, astfel încât forțele de cunoaștere, adormite în antichitate, sunt astăzi dezvoltate. Și prin forțele de cunoaștere dezvoltate, omul privește azi în afară și realizează ceea ce noi numim marile progrese ale științei sensibile exterioare.
Acum în om trebuie să se ivească o întrebare: să existe oare necesitatea ca ceea ce se află în lăuntrul omului să se oprească și să nu mai dezvolte decât forțele care dau o imagine de oglindă a ceea ce poate fi văzut în afară? Nu cumva în sufletul omenesc vor fi existând poate și alte forțe și facultăți dormitânde, care pot fi dezvoltate? Nu e oare un gând foarte rezonabil, să-ți spui: Trebuie pusă întrebarea dacă n-ar fi posibil ca omul să aibă în suflet și alte forțe ascunse, care să poată fi trezite?
Oare nu e posibil ca omul să dezvolte forțele pe care le are în lăuntrul lui și dincolo de stadiul în care reușește să obțină doar o imagine de oglindă a lumii exterioare? Nu se poate întâmpla ca, dacă el se dezvoltă mai departe, ceea ce înainte era ascuns în el și dormita, să se aprindă în mod spiritual? ‒ Drept ceea ce Goethe numește „ochi spiritual”, „ureche spirituală” [Nota 7] ‒, și astfel să i se deschidă o lume spirituală care se află în dosul celei senzoriale?
Celui care urmărește acest gând într-un mod lipsit de prejudecăți, nu-i va părea absurd ca omul să dezvolte niște forțe ascunse, care-l duc sus, în lumea suprasensibilă și care-i pot da răspuns la întrebarea: ce este, de fapt, omul? Dacă el e imaginea lui Dumnezeu, ce este, atunci, lumea spirituală?
Dacă ni-l caracterizăm pe om ca ființă exterioară, dacă ne aducem în fața sufletului gesturile sale, instinctele sale, etc. și dacă ne uităm afară, în lume, vom regăsi gesturile omului, instinctele și forțele sale, pe o treaptă mai neevoluată, la ființele regnurilor inferioare. Și vom înțelege forma de manifestare exterioară a omului drept sinteză a ceea ce întâlnim, în lumea de afară, repartizat la diferite ființe, la niște ființe inferioare ‒ instincte ș.a.m.d. Putem înțelege acest lucru, fiindcă ceea ce ni se înfățișează la om, ne apare în lumea de afară drept ceva din care ne putem imagina că s-a dezvoltat omul. Oare să nu fie posibil să privim, cu asemenea forțe dezvoltate, într-un mod similar, și într-o lume spirituală exterioară? Și să vedem acolo niște, entități, niște forțe, niște lucruri, la fel cum în lumea exterioară senzorială vedem pietre, plante și animale? Să nu fie posibil să vedem niște procese spirituale care să ne lămurească asupra a tot ceea ce trăiește, ca realitate invizibilă, în lăuntrul omului, la fel cum e posibil să explicăm realitățile fizic-senzoriale în ceea ce-l privește pe om?
Dar a existat vremea care a constituit un fel de interludiu între un mod vechi și unul nou de a împărtăși știința spirituală. Pentru marea majoritate a omenirii, a fost o perioadă de repaos. Nu s-a descoperit nimic nou: se relua mereu ceea ce conțineau documentele și tradițiile din vechime. Era bine așa pentru acea vreme; căci fiecare epocă cere pentru nevoile sale specifice, ceva care-i e caracteristic tocmai ei. Avem aici o asemenea perioadă intermediară; și trebuie să ne fie clar că, pe parcursul ei, oamenii se găseau într-o altă situație decât înainte și după aceea; că atunci, într-un anume sens, se dezvățaseră să privească acele forțe ascunse din sufletul omenesc, care pot duce, prin dezvoltarea lor, la contemplarea lumii spirituale. Iată de ce a venit o vreme când omul pierduse credința și înțelegerea pentru o asemenea dezvoltare interioară a forțelor ascunse, care duc la cunoașterea suprasensibilă. Ce-i drept, un lucru n-a putut fi negat niciodată: faptul că în omul însuși există ceva care nu poate fi văzut pe cale senzorială. Căci ce gândire lucidă ar spune, de pildă, că rațiunea omenească e ceva care a fost văzut de un ochi exterior? Ce gândire lucidă n-ar trebui să recunoască măcar faptul că înseși forțele de cunoaștere umane sunt de natură suprasensibilă?
De fapt, acest mod de cunoaștere n-a dispărut niciodată; nici în timpul când oamenii se dezvățaseră oarecum să creadă că forțele sufletești suprasensibile pot fi dezvoltate până la percepția suprasensibilă. Gânditorul care a redus la o măsură minimă posibilitatea de a privi sus, în lumea suprasensibilă, care a spus: nu există nici o posibilitate pentru om să pătrundă, printr-o percepție suprasensibilă sau alta, într-o lume care ne întâmpină drept lume spirituală, așa cum în lumea fizică ne întâmpină animalele, plantele și mineralele, precum și omul fizic-exterior ‒ acest gânditor, care însă, pe baza gândirii sale lipsite de prejudecăți, a fost nevoit să admită că există o realitate suprasensibilă, care nu poate fi negată niciodată, acest gânditor, care se situează astfel ca într-un ultim punct al unei evoluții anterioare, este Kant [Nota 8]. Kant e gânditorul care, într-un anumit fel, duce astfel, până la capăt o veche linie de evoluție a omenirii. Căci, ce anume gândește Kant despre relația omului cu o lume suprasensibilă, spirituală? El nu neagă că, atunci când privește în sine însuși, omul vede niște realități suprasensibile; că pentru aceasta trebuie să folosească niște forțe de cunoaștere care nu pot fi percepute cu ochii fizici, indiferent cu cât rafinament ne-am perfecționa instrumentele senzoriale. Astfel Kant indică un domeniu al lumii suprasensibile: înseși forțele de cunoaștere umane, necesare sufletului atunci când vrea să-și elaboreze o imagine despre lumea exterioară. El a ajuns să afirme că acesta e singurul lucru pe care-l poate ști omul despre o lume suprasensibilă; că omul ar putea cunoaște doar acea parte a lumii suprasensibile care e alcătuită din mijloacele ce slujesc dobândirii unei percepții a lumii sensibile. Părerea lui Kant e următoarea: în orice direcție și-ar îndrepta observațiile, omul nu zărește decât un singur lucru pe care-l poate desemna ca suprasensibil: suprasensibilul conținut în propriile sale simțuri, pentru a percepe, a pătrunde faptul unui lucru senzorial.
Așadar, conform cu spiritul concepției kantiene despre lume, nu există nici o cale să ducă la perceperea, la trăirea lumii spirituale, ci doar posibilitatea de a ne da seama că lumea sensibilă exterioară nu poate fi cunoscută cu mijloace senzoriale, ci doar cu mijloace suprasensibile. Aceasta e singura trăire pe care o poate avea omul în legătură cu lumea suprasensibilă. În rest însă, nu există nici un acces la lumea spirituală, nici o posibilitate de a o percepe, de a trăi în această lume! Despre aceste lucruri vorbește Kant. În sensul lui Kant nu se poate însă nega că omul, atunci când meditează la ceea ce se leagă de acțiunile și faptele sale, găsește și mijloacele de a acționa asupra lumii sensibile. Și Kant a fost nevoit să-și spună: atunci când face un lucru sau altul, omul nu dă curs doar pornirilor instinctive, ca ființele inferioare, ci răspunde și unor impulsuri care există numai în sufletul său, care îl pot înălța deasupra a tot ceea ce e simplă pornire exterioară. Cum ar și putea să nege o gândire imparțială asemenea impulsuri spre acțiunea exterioară? E de ajuns să ne îndreptăm privirea spre un om care ar primi din lume imbolduri îmbietoare de a face un lucru sau altul; care însă nu răspunde acestor atracții și tentanții, ci ia ca linie directoare a acțiunilor sale ceva ce nu poate primi pe calea tentațiilor exterioare. Nu e oare de ajuns să amintim de marii martiri ai vieții, care au sângerat, care au renunțat la tot ce le oferea lumea sensibilă pentru ceva ce urma să-i ridice deasupra ei? E de ajuns să amintim doar de o trăire din sufletul omenesc ‒ tot în sens kantian ‒, de conștiința umană, care, în fața celor ce vin spre om, atrăgându-l și îmbiindu-l, îi spune acestuia: nu da urmare celor ce te îmbie și te atrag, ci urmează ceea ce vorbește în sufletul tău, din străfunduri spirituale, ca o voce de neînvins! Și pentru Kant era cert că în interiorul omului există o asemenea voce, care spune lucruri ce nu pot fi comparate cu ceea ce spune lumea sensibilă exterioară. Kant a cuprins acest lucru în cuvinte pline de însemnătate, dându-i numele de „imperativ categoric” [Nota 9]. El susține însă că omul nu poate să ajungă decât până la această modalitate a lumii sale sufletești de a acționa din suprasensibil în lumea sensibilă; căci omul nu poate ieși din lumea sensibilă. El simte vorbind din el datoria, imperativul categoric, conștiința; dar nu poate să pătrundă în lumea din care acestea se revarsă. Prin urmare, gândirea kantiană îi îngăduie omului, aș zice, să ajungă numai până la hotarul lumii suprasensibile. Tot restul, tot ceea ce se află în aceste sfere din care vorbesc conștiința, datoria și imperativul categoric și care sunt suprasensibile, la fel ca și natura sufletului nostru, toate acestea, în concepția lui Kant, scapă observației. Omul nu poate să ajungă până ele; în privința lor poate face doar deducții. El poate să-și spună: datoria vorbește; dar eu sunt un om slab; nu pot îndeplini în lumea obișnuită ceea ce îmi poruncesc, în tot cuprinsul lor, conștiința și datoria. Așadar, trebuie să presupun că existența mea nu se reduce la această lume sensibilă, ci are o însemnătate dincolo de această lume sensibilă. O pot păstra în mine ca pe o credință, dar îmi este imposibil să pătrund în lumea aflată dincolo de cea sensibilă; nu pot intra absolut deloc în această lume, din care vorbesc conștiența morală, imperativul categoric, conștiința, datoria, ș.a.m.d.!
Există o altă personalitate, diametral opusă în această privință celor afirmate de Kant de pe pozițiile expuse adineaori. Și această personalitate nu e alta decât gânditorul-poet Goethe. Cel care poate compara sufletele celor doi oameni, acela știe cât de diametral opuse sunt ele, tocmai în privința celor mai importante probleme ale cunoașterii. Luând cunoștință de ceea ce afirmase Kant în această privință, Goethe a spus, pe baza propriei experiențe sufletești interioare: Kant afirmă că, ce-i drept, putem face deducții în privința unui drum care duce în lumea spirituală, dar că nu putem avea trăiri în legătură cu ea. Kant afirmă că există doar o putere de judecată a rațiunii, abstractă, nu și una intuitivă, care să aibă trăiri în lumea spirituală. Acest lucru îl afirmă Kant. Cel care, punând la lucru întreaga sa personalitate, a luptat fără preget, ca mine, ‒ spune Goethe ‒, pentru a se ridica prin lumea sensibilă până într-o lume suprasensibilă, acela știe că poți nu numai să faci deducții, ci să te ridici cu adevărat în această lume spirituală, printr-o putere de judecată intuitivă!” ‒ Aceasta a fost obiecția personală adusă de Goethe lui Kant. Și Goethe mai subliniază că e o aventură a rațiunii [Nota 10] când cineva vrea să afirme existența unei asemenea puteri de judecată intuitive; dar el spune, din propria sa experiență, că a trecut curajos prin această aventură!
Principiul interior, nervul interior a ceea ce numim adevărata știință spirituală nu este nimic altceva decât cunoașterea a ceea ce Goethe numește „putere intuitivă de judecată”, despre care știe că duce într-o lume spirituală, că poate fi dezvoltată, că poate fi înălțată din ce în ce mai sus și că atunci poate să ducă la o contemplare nemijlocită, la o trăire în lumea spirituală. Ceea ce poate să aducă o asemenea contemplare intensificată, oamenilor care o caută, este conținutul adevăratei științe spirituale. Acest lucru ne va preocupa în conferințele viitoare: rezultatele unei asemenea științe, care are izvor dezvoltarea facultăților ascunse ale sufletului omenesc, prin care omul privește într-o lume spirituală, așa cum prin organele exterioare senzoriale îi este îngăduit să privească în lumea chimiei, a fizicii, ș.a.m.d.
Acum se poate pune însă întrebarea: această posibilitate de a dezvolta niște facultăți de cunoaștere ascunse, ce dormitează în suflet, există numai acum sau a existat în toate timpurile?
O privire aruncată din perspectiva științei spirituale asupra celor întâmplate în istoria omenirii, ne arată că au existat străvechi comori de înțelepciune, care, parțial, s-au condensat în ceea ce ne-a rămas, ca scrieri și tradiții ale omenirii, din perioada de tranziție caracterizată mai înainte. Această știință spirituală ne mai arată că azi este posibil ca omenirii să i se comunice nu numai vechile comori de înțelepciune, ci să i se vorbească despre ceea ce e astăzi capabil sufletul omenesc, prin dezvoltarea capacităților și forțelor ce dormitează în el, astfel încât ‒ chiar dacă omul poate privi el însuși în lumea suprasensibilă ‒ o putere de judecata sănătoasă poate înțelege comunicările cercetătorului spiritual. Ceea ce avea în vedere Goethe, vorbind despre „puterea de judecată intuitivă”, când l-a contrazis pe Kant, este într-o anumită privință începutul drumului ascendent spre cunoaștere, care astăzi nu mai e de loc necunoscut. Cum vom vedea, știința spirituală e pusă în situația de a atrage atenția asupra faptului că există forțe de cunoaștere ascunse, care urcă în trepte și pătrund astfel din ce în ce mai mult în lumea spirituală.
Când vorbim despre cunoaștere, avem în vedere, mai întâi, cunoașterea lumii obișnuite, cunoașterea „obiectuală”; vorbim despre o cunoaștere „imaginativă” ‒ expresia „imaginativă” e folosită, însă, ca „termen tehnic”, la fel ca celelalte; vorbim despre cunoașterea „inspirată” și, în fine despre adevărata cunoaștere „intuitivă” [Nota 11]. Acestea sunt etapele de evoluție pe care le parcurge sufletul pe drumul său, când urcă spre lumea suprasensibilă. Acestea sunt însă și treptele de evoluție pe care le parcurge, în sensul constituției sufletești a omului de azi, și cercetătorul spiritual propriu-zis. Vechii cercetători spirituali au parcurs drumuri asemănătoare. Dar cercetarea spirituală, ca atare, n-ar avea nici un sens, dacă ar trebui să fie doar proprietatea câtorva oameni. Știința spirituală nu este ceva care să se poată adresa doar unor cercuri restrânse. Desigur, despre ceea ce are de spus cercetătorul științific cu privire la natura planetei și la anumite procese din lumea animală, s-ar putea afirma: Această știință poate sluji omenirii și dacă aparține unor cercuri restrânse, botaniștilor, zoologilor ș.a.m.d. ‒ Nu e însă cazul științei spirituale. Ea are de-a face cu lucruri care sunt necesități vitale pentru orice suflet omenesc: ea are de-a face cu probleme care sunt legate de cele mai îndreptățite bucurii și suferințe sufletești ale omului; cu lucruri prin a căror cunoaștere, omul este în stare să-și îndure destinul, să-l trăiască în mulțumire și fericire interioară, chiar dacă e plin de suferință și durere. Problemele științei spirituale sunt cele fără al căror răspuns omul ar deveni lăuntric pustiu și gol. Ele nu sunt din acelea cărora să li se răspundă doar pentru cercurile cele mai restrânse; sunt probleme ce trebuie să intereseze orice suflet omenesc, indiferent de nivelul său de evoluție și educație, pentru că răspunsul dat lor este pentru fiecare suflet pâinea spirituală a vieții. Întotdeauna a fost așa, în toate timpurile. Dacă știința spirituală vrea să vorbească omenirii în acest fel, ea trebuie să găsească mijloacele și căile de a se face înțeleasă; ea trebuie să poată fi înțeleasă de cei care vor s-o înțeleagă; înseamnă că trebuie să se adreseze tocmai acelor forțe care sunt dezvoltate în sufletul omenesc dintr-o anumită epocă în așa fel încât pot da un ecou la comunicările cercetătorului spiritual. Deoarece neamul omenesc se schimbă de la o epocă la alta și pentru că apar mereu noi constituții sufletești, e firesc ca odinioară, știința spirituală să fi trebuit să judece, în cele mai arzătoare probleme sufletești, altfel decât astăzi. În îndepărtata antichitate trebuia să i se vorbească unei omeniri care n-ar fi înțeles dacă i s-ar fi vorbit ca astăzi; căci atunci nu existau forțele sufletești care sunt dezvoltate astăzi. Dacă s-ar fi vorbit atunci așa cum trebuie să vorbească azi cercetătorul spiritual, i s-ar fi vorbit omului ca și cum i s-ar vorbi unei plante. De aceea, în vremurile vechi cercetătorul spiritual trebuia să facă uz de alte mijloace decât azi. Și dacă privim spre timpurile străvechi, însăși știința spirituală ne învață: pentru a da răspuns în modul care era necesar omenirii din vremurile vechi, conform cu forțele ei sufletești de atunci, cel care se pregătea să pătrundă în lumea spirituală trebuia să se pregătească în alt chip; trebuia să dezvolte în sufletul său alte forțe decât trebuie să dezvolte cercetătorul spiritual de azi, pentru a vorbi așa cum îi este necesar omenirii actuale.
Cei care dezvoltă în lăuntrul lor forțele ce dormitează în suflet, pentru a putea pătrunde în lumea spirituală și a vedea acolo entități spirituale, așa cum în lumea fizică vedem pietre, plante, animale, sunt numiți azi în știința spirituală, și au fost numiți întotdeauna „inițiați”; și vorbim despre trăirile prin care trebuie să treacă sufletul, pentru a ajunge să vadă în lumea spirituală, numindu-le „inițiere”. Dar în vremurile vechi calea către această inițiere era alta; și astăzi e alta, pentru că misiunea științei spirituale e mereu alta. Vechea inițiere, prin care treceau cei ce trebuiau să vorbească oamenilor din vechime, îi înălța și pe acești oameni la trăirea nemijlocită a lumii spirituale; ei puteau să pătrundă în niște sfere ale realității care există de jur împrejurul omului, în niște sfere care sunt mai înalte decât ceea ce pot zări simțurile de jur împrejurul nostru. Dar acești oameni pătrundeau cu privirea în lumea spirituală în așa fel încât transformau percepția avută, iar ceea ce văzuseră putea fi înțeles de oameni sub forma unui simbol. Vechii inițiați puteau exprima numai sub formă de simbol ceea ce vedeau. Asemenea simboluri cuprindeau tot ceea ce-l interesează pe om în legătură cu lumea. Și asemenea simboluri, izvorâte dintr-o trăire adevărată a lumii, ni s-au păstrat în mituri și legende, care există din timpurile cele mai diferite, la popoarele cele mai diferite. Numai pentru cei de la „masa verde a erudiției” ‒ nu și pentru cercetarea autentică ‒, asemenea mituri și legende sunt ceva născut din „fantezia populară”. Pentru cel ce cunoaște realitatea, miturile și legendele își au izvorul în percepțiile avute de cercetătorii spirituali, și în fiecare mit sau legendă adevărată trebuie să vedem o imagine exterioară pentru ceva trăit de cercetătorul spiritual în contemplarea sa spirituală; sau, expresia lui Goethe: ceea ce el a văzut cu ochii spirituali, ceea ce a auzit cu urechile spirituale. Putem înțelege legendele și miturile abia când le concepem drept imagini simbolice folosite de o cunoaștere autentică a lumii spirituale.
Este vorba în primul rând de acele simboluri prin care se vorbea celor mai largi cercuri de oameni din popor. Căci ceea ce își închipuie omul astăzi, și anume, că sufletul omenesc a fost totdeauna așa cum este în acest secol, nu e adevărat. Sufletul omenesc s-a schimbat; odinioară întreaga sa sensibilitate era alta. Sufletul omenesc era satisfăcut dacă primea această imagine care era dată în mit; căci prin ea era ajutat să aibă în fața sa, într-o percepție mult mai nemijlocită, ceea ce vedea în lumea exterioară. Astăzi mitul e o fantezie. Când însă, odinioară, mitul se cufunda în sufletul uman, în fața acestui suflet uman stăteau misterele naturii umane. Când sufletul privea norii, Soarele, etc., o făcea în așa fel încât, dacă avea mitul, pentru el rezulta cu necesitate o înțelegere a ceea ce avea în fața ochilor. Doar unui număr mai mic de oameni i se dădea, sub formă de simboluri, ceea ce s-ar putea numi cunoaștere superioară. Pe când astăzi se vorbește ‒ și trebuie să se vorbească fără ocol, ceea ce trăia sufletul înțeleptului sau inițiatorului din vechime nu putea fi exprimat prin forțele sufletești ale omului, căci nici inițiatul, nici ascultătorul său nu le aveau. A fost necesar ca aceste forțe să fie dezvoltate mai întâi. Exprimarea era posibilă doar cu ajutorul simbolurilor. Acestea s-au păstrat într-o literatură care-i pare azi omului extrem de stranie. Mai ales dacă, pe lângă imboldul spre cunoaștere, i s-a trezit și curiozitatea pentru asemenea lucruri, omul va avea azi prilejul de a vedea, ici-colo, câte o carte veche ‒ era să spun: câte o hârțoagă ‒, în care se găsesc imagini minunate care exprimă simbolic, de pildă, relația dintre planete și în care se află figuri geometrice: triunghiuri, pătrate, etc. Dacă nu și-a dezvoltat sufletul în așa fel încât asemenea lucruri să-i placă, cel care se apropie de aceste imagini cu forțele de cunoaștere dezvoltate acum, se va întreba, sub influența educației noastre actuale: la ce folosesc toate chestiile astea? La ce poți folosi ceea ce ne-a fost transmis prin tradiție drept „cheia lui Solomon” [Nota 12], ca figură simbolică, la ce bun aceste triunghiuri, pătrate ș.a.m.d.?
Desigur, și cercetătorul spiritual vă va spune că, din punct de vedere al culturii actuale, omul de astăzi, în primă instanță, nu are ce face cu toate acestea. Odinioară însă, când asemenea imagini erau prezentate discipolilor, în sufletul lor se trezea într-adevăr ceva. Astăzi însă sufletul omenesc e altfel. În perioada în care el trebuie să se dezvolte pentru a răspunde problemelor naturii și vieții în mod adecvat epocii actuale, în el nu se trezește nevoia de a privi o imagine de acest fel, cum erau în trecut două triunghiuri împletite, unul cu vârful în sus, celălalt cu vârful în jos. Când, odinioară, această imagine îi cădea omului sub ochi, în sufletul său, văzând-o, se mișca și fremăta ceva; sufletul privea în altă lume. Așa cum astăzi ochiul vede la microscop ceva ce n-ar putea vedea fără el, de exemplu celule plantelor, tot așa aceste figuri simbolice slujeau sufletului drept instrumente. Dacă omul avea în suflet, ca reprezentare, așa-zisa cheie solomonică, el vedea în lumea spirituală, așa cum nu îi este posibil unui suflet obișnuit. Azi sufletul nu mai e, însă, același. Așa că, ceea ce a fost transmis din secretele lumii spirituale în asemenea scrieri vechi, nu mai poate fi în aceeași măsură „științifică”; și cei care le prezentau în secolul al XIX-lea și le prezintă și azi ca știință fac ceva ce nu mai ține pasul cu realitatea. Aceasta este și motivul pentru care astăzi nu mai puteți face nimic cu scrieri ca cele ale lui Eliphas Lévy [Nota 13], din punctul de vedere al culturii actuale. A da asemenea simboluri, în vederea explicării lumii spirituale, este, pentru epoca noastră, ceva învechit. Dar în vremurile vechi știința spirituală îi vorbea spiritului omenesc fie prin imaginile mărețe ale miturilor și legendelor, fie prin asemenea simboluri.
A venit apoi vremea în care a devenit necesar să se vorbească sufletului uman în alt mod. A fost acea perioadă intermediară, în care cunoștințele despre lumea spirituală au fost transmise de la o generație la alta, pe cale scrisă sau orală. Chiar dacă studiem doar viața exterioară putem arăta în modul cel mai concret cum s-au transmis aceste cunoștințe. De pildă, în perioada nașterii creștinismului exista în Africa de Nord o anumită sectă ai cărei membri sunt numiți „terapeuți” [Nota 14]. Un om care era inițiat în cunoștințele ei, spune că ei au niște documente vechi, scrise de întemeietorii sectei, care mai puteau privi încă ei înșiși în lumea spirituală; lucruri pe care urmașii le puteau doar citi în scrierile care le rămăseseră; sau le vedeau, cel mult, cei care prin situația lor sufletească se ridicaseră în lumea spirituală. Acest lucru e valabil pentru o perioadă mai veche. Ne putem transpune însă în Evul Mediu și vedem că acum anumite spirite de seamă subliniază: avem anumite forțe de cunoaștere, avem o rațiune omenească, avem apoi alte forțe de cunoaștere, care ajung până la înțelegerea anumitor taine ale existenței. Dar există anumite taine sau mistere ale existenței care trebuie să ne fie revelate; pe acestea nu le putem vedea, chiar dacă ne dezvoltăm forțele de cunoaștere, pe acestea le putem doar căuta în scrierile vechi! [Nota 15]
Așa s-a născut, la spiritele Evului Mediu, marele conflict dintre ceea ce poate fi cunoscut prin rațiune și ceea ce trebuie crezut pentru că e transmis prin tradiție, relevat. Și ‒ cu totul în spiritul acelor vremi ‒ e fixată precis limita dintre ele; pentru timpul de atunci acest lucru era îndreptățit; căci forțele sufletești nu mai permiteau folosirea simbolică a anumitor semne matematice și ‒ prin aceasta ‒ trezirea cunoștințelor în suflet. Acest timp trecuse. Până în vremea modernă, pentru suflet nu a mai existat decât o singură cale de acces în suprasensibil: îndreptarea privirii spre propria interioritate; ceea ce, în parte, a făcut, de pildă, un Augustin [Nota 16].
Au venit vremurile moderne, care au adus tocmai mândria științelor naturii. Sunt vremurile în care nu numai în cei care puteau dobândi cunoștințe de științe naturale, ci în toți oamenii au fost scoase la iveală niște facultăți apte să dezvolte o înțelegere care să meargă dincolo de sensibil. S-a dezvoltat atunci ceea ce, în sufletul uman, e capabil să înțeleagă că nu imaginea dată de simțuri e justă, ci ceea ce, ca forță de cunoaștere, îi permite omului să-și dea seama că adevărul contrazice aparența senzorială. Ceea ce s-a dezvoltat în suflet în așa fel încât poate privi natura exterioară sub altă formă decât cea sub care i se înfățișează în lumea senzorială ‒ acest ceva îl vor înțelege tot mai mult cei care azi, în calitate de cercetători spirituali, se pot înălța în lumea spirituală și ei vor povesti apoi că acolo vedem o lume spirituală și niște entități spirituale, exact la fel cum aici vedem lumea sensibilă, cu animale, plante și minerale.
Așa trebuie să vorbească cercetătorul spiritual despre acele tărâmuri care sunt accesibile înțelegerii actuale. Și vom vedea că, pe când în trecut simbolurile erau niște mijloace de cunoaștere a lumii spirituale, azi ele au devenit mijloace prin care se poate realiza o dezvoltare spirituală. Pe când înainte, „cheia solomonică” de pildă, trezea în suflet o adevărată cunoaștere spirituală, astăzi nu mai face acest lucru. Dacă însă sufletul lasă să acționeze asupra sa ceea ce-i poate lămuri cercetătorul spiritual, în el începe să se miște ceva ce se poate ridica treptat în lumea spirituală și, dacă are percepții în lumea spirituală, le poate vorbi oamenilor în așa fel încât poate exprima cele văzute cu aceeași logică pe care o avem în știința exterioară. De aceea, știința spirituală sau știința ocultă actuală trebuie să vorbească în așa fel încât să poată fi înțeleasă de toți aceia care și-au dezvoltat intelectul într-o măsură suficient de largă. Cercetătorul spiritual trebuie să înveșmânteze ceea ce are de comunicat astăzi în formele conceptuale folosite azi și în cealaltă știință; căci altminteri ar însemna să nu țină seama de necesitățile actuale. Nu oricine poate privi imediat în lumea spirituală; dar, deoarece azi au fost dezvoltate în fiecare suflet forțele rațiunii și ale afectivității, știința spirituală, dacă e comunicată în mod just, poate fi înțeleasă azi de orice om, cu mintea lui obișnuită. Astăzi cercetătorul spiritual e iarăși în situația de a prezenta ceva despre care gânditorul nostru solitar și-a spus: „Prin natura sa, omul e o imagine a Divinității”. Dacă vrem să-l înțelegem pe om din punct de vedere fizic, privim la ceea ce omul poate cerceta din punct de vedere fizic. Dacă vrem să înțelegem ce este omul din punct de vedere interior, spiritual, atragem atenția asupra unei lumi pe care cercetătorul spiritual o poate explora pe cale spirituală. Atunci se arată că omul nu e doar ceea ce intră în existență prin naștere sau zămislire, și se termină cu moartea; arată că pe lângă părțile sale fizice omul mai are și mădulare suprasensibile. Cunoscând natura acestor mădulare suprasensibile, pătrundem într-un domeniu în care nu există numai credință, ci și știință. Și dacă, în amurgul unor vremuri vechi, Kant a spus: imperativul categoric poate fi cunoscut de noi; dar nici un om nu poate pătrunde prin percepție proprie în sfera libertății, a existenței divine și a nemuririi, prin aceste cuvinte el a exprimat doar experiența timpului său. ‒ O știință spirituală va arăta că e posibil să pătrundem într-o lume spirituală. Ea va arăta că, așa cum ochiul înarmat cu un microscop poate să pătrundă într-o lume inaccesibilă ochiului neînarmat în acest fel, tot așa sufletul înarmat cu mijloacele științei spirituale poate să pătrundă într-o lume spirituală inaccesibilă sufletului neînarmat, în care iubirea, conștiința, libertatea și nemurirea pot fi cunoscute la fel cum în lumea fizică exterioară pot fi cunoscute animalele, plantele și mineralele. ‒ E ceea ce va fi dezvoltat în conferințele următoare.
Dacă examinăm acum raporturile dintre cercetătorul spiritual și publicul său și, cu această ocazie, ne aruncăm privirea asupra științei spirituale din trecut și din vremurile moderne, putem spune: simbolurile pe care trebuia să le folosească cercetătorul din trecut, acționau nemijlocit asupra sufletului omenesc. Nu exista încă ceea ce numim astăzi forțele rațiunii și intelectului. Imaginile acționau în mod nemijlocit și prin ele se putea privi într-o lume spirituală, iar cercetătorul spiritual nu stătea în fața oamenilor în așa fel încât aceștia să fi fost în situația de a putea verifica, prin mintea lor, ceea ce el le transmite cu ajutorul acestor simboluri. Se poate spune: aceste simboluri acționau pe bază de sugestie, ca niște inspirații; omul era luat în stăpânire de ele, era obligat să le primească; nu le putea opune nici o rezistență. Cel căruia îi era dată o asemenea imagine, dacă nu era corectă, se afla în prada a ceea ce-i dădea această imagine greșită; căci ea acționa în mod nemijlocit! De aceea, în vremurile vechi, era extraordinar de important ca cei care se înălțau în lumea spirituală să poată trezi credința cea mai puternică, cea mai absolută încredere că sunt oameni pe care te poți baza; iar dacă făceau abuz de ceea ce aveau, în mâinile lor se găsea o forță pe care o puteau exploata în modul cel mai negativ. De aceea, în știința spirituală există, pe lângă perioadele de strălucire, și perioade de decădere. Perioade în care s-a făcut abuz de forța și puterea inițiaților care nu erau demni de încredere. Așa că, în vremurile vechi, felul cum un inițiat se purta față de cei care-l urmau depindea într-un grad foarte înalt de el însuși. Astăzi ‒ și am putea spune: slavă Domnului! ‒ lucrurile s-au cam schimbat într-o oarecare măsură. Dar nu se schimbă totul dintr-o dată. De aceea e necesar încă și astăzi ca inițiatul să fie un om demn de încredere; și dacă este așa, e justificat să i se arate deplină încredere. Dar într-o anumită privință omul de astăzi stă deja într-un alt raport față de cercetătorul spiritual decât în trecut. Căci, dacă vorbește în spiritul vremii sale, cercetătorul spiritual trebuie să vorbească în așa fel încât orice minte lipsită de prejudecăți, care vrea să înțeleagă, să și poată înțelege. Desigur, suntem încă departe de momentul când oricine e capabil să înțeleagă, va și înțelege. Dar astăzi rațiunea poate fi arbitru în privința a ceea ce putem înțelege și, de aceea, cel care se dăruiește științei spirituale trebuie să aplice pretutindeni rațiunea sa nepărtinitoare.
Aceasta va fi misiunea științei spirituale actuale: de a se înălța, prin dezvoltarea puterilor ascunse, într-o lume spirituală, așa cum, prin microscop, fiziologia modernă se cufundă într-o lume a celor mai mici vietăți, pe care ochiul liber nu le vede. Și rațiunea pe care o posedă azi toți oamenii va putea verifica rezultatele științei spirituale, la fel cum poate verifica rezultatele fiziologului, botanistului ș.a.m.d. Căci rațiunea sănătoasă își va spune: toate acestea sunt în concordanță! Omul de azi va ajunge să spună: Rațiunea mea îmi arată că lucrurile pot fi așa; dacă cineva se slujește de rațiune, îi poate să-i apară limpede și evident ceea ce are de spus cercetătorul spiritual. Și în acest fel trebuie să vorbească cercetătorul spiritual, dacă simte că se situează cu adevărat pe tărâmul misiunii pe care o are de îndeplinit știința spirituală în prezent. Dar va exista și acum o perioadă de trecere. Prin faptul că mijloacele de dezvoltare spirituale au fost puse la dispoziția tuturor și că oamenii le pot aplica și în mod incorect, se poate întâmpla ca unii să se ridice în lumea spirituală chiar dacă inima lor nu e curată, chiar dacă sentimentul datoriei nu e sfânt pentru ei, iar conștiința lor nu e incoruptibilă. Atunci însă, pătrunzând într-o lume suprasensibilă, în loc să devină cercetători spirituali, ei ar putea deveni oameni care nu pot ști din proprie trăire dacă afirmațiile lor corespund realității; și asemenea pretinși cercetători spirituali vor comunica atunci lucruri corespunzătoare. Și, din cauză că oamenii vor ajunge numai treptat să facă progrese în ceea ce privește folosirea forțelor rațiunii pentru a înțelege comunicările făcute de cercetătorii spirituali, tocmai pe acest tărâm șarlatania, înșelătoriile, superstițiile vor putea înflori din belșug. Dar omul este astăzi deja într-o altă situație; într-un anume fel, cel care se îndreaptă dintr-o anumită curiozitate cu credință oarbă, fără a voi să-și folosească rațiunea, spre cei ce se pretind cercetători spirituali, e singur vinovat. Deoarece oamenii sunt încă prea comozi ca să-și folosească ei înșiși rațiunea și, în loc să gândească singuri, se dăruiesc mai degrabă unei credințe oarbe, e posibil în zilele noastre ca, în locul vechiului inițiat, care abuzează de puterea sa, să apară cu ușurință, din cauza felului nostru de a evolua, șarlatanul modern, care îndrugă oamenilor, conștient sau inconștient, nu adevărul, ci ceva considerat poate chiar de el însuși adevărat. Acest lucru se poate întâmpla, pentru că ne găsim la începutul unei evoluții.
Față de nimic nu trebuie omul să-și pună la contribuție rațiunea sănătoasă atât de mult ca față de ceea ce îi este oferit din direcția științei spirituale. Dacă cineva cade victima șarlataniei și coțcăriilor, poate căuta o parte de vină în el însuși; acestea vor înflori încă mult timp de acum înainte ‒ și au și înflorit în timpul actual. Aceasta este un lucru de care trebuie ținut seama, când caracterizăm misiunea științei spirituale în epoca noastră.
Cel care-l ascultă acum pe cercetătorul spiritual și verifică totul, nu cu o rațiune arbitrară, sceptică și negativistă, ci cu o rațiune sănătoasă, acela va simți deja că știința spirituală poate să le aducă oamenilor alinare și speranță în ceasuri grele și poate aduce clarificarea în privința marilor enigme ale existenței. Acum omul va putea simți că marile mistere ale existenței, marile probleme ale destinului pot fi dezlegate cu ajutorul științei spirituale; el va putea ști care parte a ființei lui se naște și care moare, și ce anume în om este nucleul său etern. Pe scurt: acum îi va fi posibil omului ‒ și conferințele viitoare urmează să aducă unele dovezi, deși puține ‒, dacă are bunăvoința și dacă vrea să dezvolte, primind și prelucrând în sine comunicările științei spirituale, forța de a putea spune, din cel mai adânc sentiment al său:
Sunt adevărate cuvintele tânărului Goethe, rostite pe bază de presimțire, e adevărat ce voia să ne comunice bătrânul Goethe, cu fiecare rând pe care l-a scris la maturitate, e adevărat ce l-a pus pe Faust să spună, că înțeleptul vorbește așa:
