Când am vorbit despre misiunea mâniei ‒ „Prometeu încătușat” ‒, am încheiat amintind maxima lui Heraclit: „E greu să găsești hotarele sufletului, chiar de-ai cutreiera toate drumurile; fiindcă infinit de adânc e-al sufletului străfund!” ‒ Noi am făcut cunoștință cu această profunzime în cadrul acțiunii și interacțiunii forțelor sufletești. Adevărul acestei maxime se înfățișează sufletelor noastre cu deosebită pregnanță atunci când ne întemeiem pe ceea ce a fost ieri punctul nostru de plecare, când vorbim despre cea mai adânc-lăuntrică ființă a omului. În eu, omul e, ca să zic așa, cel mai spiritual; de acolo am pornit. Eul este acel mădular al ființei umane care se alătură celorlalte trei, pe care le are în comun cu lumea minerală, vegetală și animală.
Omul are corpul său fizic în comun cu mineralele, cu plantele și cu animalele; corpul eteric numai cu plantele și cu animalele; în sfârșit, corpul astral numai cu animalele. Omul poate fi om cu adevărat doar prin eul său, numai datorită acestuia poate evolua din treaptă în treaptă. Acest eu lucrează la transformarea celorlalte părți ale omului, purifică și curăță instinctele, înclinațiile, poftele și patimile corpului astral și el va duce pe trepte tot mai înalte corpurile eteric și fizic. Dar tocmai când îți îndrepți atenția spre eul omenesc, îți dai seama că el, această parte nobilă și demnă a ființei umane e prins ca într-un clește între două extreme. Prin eu, omul trebuie să devină tot mai mult o ființă care-și are centrul în ea însăși. Din eu trebuie să izvorască gândurile, sentimentele și impulsurile de voință. Cu cât omul are mai mult în el însuși un centru, solid și plin de conținut, cu atât mai multe radiază din ființa sa, cu atât mai multe poate el dărui lumii, cu atât mai puternică și mai plină de conținut va deveni activitatea sa și tot ceea ce vine de la el. Dacă omul nu este în stare să găsească în sine acest centru, el este expus primejdiei de a se pierde într-o activitate greșit înțeleasă a eului său. El s-ar risipi în lume și ar trece prin viață fără a lăsa nici o urmă. Dar el poate cădea și în cealaltă extremă. După cum, pe de o parte, omul se poate pierde pe sine, dacă nu face totul pentru a-și umple eul de conținut și forță, tot astfel, dacă tinde numai să-și ridice eul pe trepte tot mai înalte, să-l cultive tot mai mult, el poate cădea în cealaltă extremă distrugătoare, în egoismul ce-l îndepărtează de orice comuniune umană. De cealaltă parte stă, așadar, egocentrismul, egoismul care se închide în carapacea lui tare și care poate să abată eul de pe calea evoluției sale. Eul stă între aceste două extreme. Dacă observăm acuma sufletul omenesc, ne dăm seama, la o primă analiză, că omul are în sine ceea ce am numit sufletul senzației, sufletul rațiunii, sufletul conștienței. Am cunoscut mai întâi o însușire sufletească ‒ pentru unii, poate, în mod surprinzător ‒ care este un fel de educator al sufletului senzației: mânia. Cine va studia în mod unilateral conferința despre misiunea mâniei, va avea multe de obiectat împotriva ei. Dacă studiem însă tot mai aprofundat adevăratele substraturi ale problemei, atunci vom găsi dezlegarea unor importante enigme ale vieții.
În ce privință este mânia un fel de educator al sufletului ‒ și anume al sufletului senzației ‒ și precursoarea iubirii? Putem să ne punem întrebarea: nu face oare mânia ca omul să-și piardă stăpânirea de sine, sau să fie împins la acțiuni sălbatice, imorale și lipsite de iubire? Dacă luăm în considerare numai izbucnirile de mânie sălbatice și nejustificate, avem o imagine greșită despre ceea ce s-a spus ieri în legătură cu misiunea mâniei. Ea nu este educatorul sufletului prin faptul că duce la izbucniri nejustificate, ci prin ceea ce face în lăuntrul sufletului. Pentru a ne reprezenta cum lucrează mânia asupra sufletului, să presupunem că doi oameni se află în fața unui copil pe care trebuie să-l educe și care a săvârșit o faptă rea. Unul dintre educatori își va ieși din fire și, dus de mânie, va pedepsi copilul; al doilea educator este un suflet care nu poate să se aprindă de mânie, dar care nu este încă în stare să facă ceea ce e just cu deplin calm, acționând din eul său. Care va fi deosebirea dintre reacțiile acestor doi educatori? O izbucnire de mânie nu va avea ca urmare doar o pedeapsă, care e aplicată copilului; mânia este ceva care răscolește sufletul, ceva ce acționează în sufletul omului și ea acționează în așa fel încât ucide egoismul. Mânia acționează asupra egoismului din suflet ca o otravă. Și dacă avem răbdare, vom constata că ea transformă treptat forțele sufletului, făcându-l capabil de iubire. Dimpotrivă, acela care nu este maturizat încă în ceea ce privește calmul, dar aplică pedeapsa pe baza unui calcul rece, va deveni din ce în ce mai mult ‒ tocmai pentru că mânia nu lucrează în el ca o otravă ‒ un egoist lipsit de căldură sufletească. Mânia acționează în interior și, ca atare, ea trebuie considerată o însușire sufletească. Oriunde se manifestă mânia, ea trebuie privită ca având rolul de a regla izbucnirile egoismului uman, care sunt neîndreptățite. Mânia trebuie să existe, căci altfel n-ar trebui să luptăm împotriva ei. Învingând mânia, sufletul devine din ce în ce mai bun. Dacă omul vrea să impună ceva ce el consideră just și dacă el se înfurie, această mânie a lui atenuează forțele ce acționează egoist. El le potolește și le diminuează puterea de influență. Mânia e o însușire a sufletului care tocmai prin faptul că e biruită și că omul se eliberează de ea, educă în om altruismul și, prin această educare a altruismului, face ca eul să devină din ce în ce mai puternic. Acest joc al eului cu mânia are loc în sufletul senzației.
Un alt joc între suflet și alte trăiri sufletești are loc în ceea ce numim sufletul rațiunii sau afectiv. După cum sufletul omenesc are unele însușiri pe care trebuie să le învingă pentru a urca tot mai sus, tot așa el trebuie să dezvolte în sine și forțe pe care are voie să le cultive și să le iubească, deși se înalță în el însuși. El trebuie să posede și forțe cărora să li se poată dărui, astfel încât, când se impune, să nu devină mai slab, ci mai puternic. El își va intensifica tăria sufletească tocmai dacă se va adânci cu iubire în ea; tocmai prin aceasta se va ridica spre înalte trepte ale eului; iar lucrul cel mai nobil pe care sufletul are voie să-l iubească în el însuși, prin care nu ajunge la egoism, ci se educă în vederea eliberării de egoism ‒ dacă, bineînțeles, îl iubește ‒ este adevărul. Adevărul educă sufletul rațiunii sau afectiv. După cum mânia este o însușire a sufletului care trebuie învinsă, dacă omul vrea să se înalțe pe niște trepte superioare, tot așa, adevărul, deși trebuie să fie o însușire a sufletului, trebuie să fie iubit de om din capul locului. Cultivarea lăuntrică a adevărului este absolut necesară pentru a face ca sufletul să se înalțe tot mai sus.
Care e acea însușire a adevărului care-l face pe om să se înalțe mereu mai sus, din treaptă în treaptă, atunci când se slujește de adevăr? Contrariul adevărului, ceea ce i se opune, sunt minciuna și eroarea. Vrem să vedem cum progresează omul biruind eroarea și minciuna, atunci când face din adevăr idealul său suprem și năzuiește spre el.
El trebuie să tindă spre un adevăr superior, așa cum, pe de altă parte, trebuie să vadă în mânie un dușman al său, de care este dator să se debaraseze treptat. Adevărul trebuie să devină pentru el o realitate pe care s-o iubească și s-o unească cu adâncul cel mai lăuntric al sufletului, spre a ajunge pe trepte tot mai înalte și mai înalte. Totuși, gânditori și poeți de seamă au arătat, și pe bună dreptate, că omul nu poate intra în posesia deplină a adevărului. Lessing, de exemplu, spune [Nota 25], în acest sens, că oamenilor nu le-a fost hărăzit adevărul pur, ci numai căutarea veșnică a adevărului. Și mai spune că adevărul este o zeiță îndepărtată, de care omul se poate doar apropia, dar la care nu poate ajunge, de fapt, niciodată. În căutarea naturii adevărului, în faptul că sufletul face să se trezească în sine o năzuință superioară spre adevăr, el are ceva care-l ajută să se înalțe tot mai sus. Deoarece există o căutare veșnică a adevărului și deoarece cuvântul adevăr e ceva atât de variat și are sensuri atât de diverse, vom putea spune doar ‒ dacă suntem înțelepți ‒ că omul trebuie să sesizeze adevărul, să dezvolte simțul pentru adevăr. Nu vom vorbi, de aceea, despre un singur adevăr cuprinzător.
În cadrul acestei conferințe urmează să fie cercetată în mod just ideea de adevăr; și vom vedea cu claritate că, dezvoltând simțul adevărului, omul se umple de o forță care-l împinge înainte, care-l duce la eliberarea de egoism.
Omul năzuiește spre adevăr. Atunci când oamenii încearcă să-și formeze o părere despre lucruri pornind de la ceea ce există deja, poți constata, pe cele mai diferite tărâmuri ale vieții, că ei susțin adesea păreri diametral opuse. Văzând ce consideră adevărat unul și, situându-se la antipod, celălalt, ai putea crede că năzuința spre adevăr a oamenilor duce la concepțiile și părerile cele mai contradictorii. Cel care observă însă lucrurile fără prejudecată, va găsi firele călăuzitoare care-i pot arăta cum se face că oamenii ajung la păreri atât de diferite, deși toți caută adevărul.
Un exemplu ne va lămuri în această privință. De curând a murit cunoscutul multimilionar american Harriman [Nota 26]. Era unul dintre puținii milionari care s-a ocupat și de probleme general-umane; era, în felul său, un căutător al adevărului. Printre aforismele scrise de el și găsite după moartea sa, există și următoarea afirmație ciudată: nici un om nu este de neînlocuit în această lume și oricine, când moare, poate fi înlocuit de un altul. Atunci când mă voi retrage din afacerile mele, va veni un alt om, care le va prelua. Trenurile vor circula exact ca înainte, dividendele vor fi împărțite la fel, și așa stau lucrurile, în fond, cu fiecare om. ‒ Prin urmare, acest om a ajuns la un adevăr general valabil: Nici un om nu este de neînlocuit!
Să punem alături de această afirmație pe aceea a unui alt om, care a desfășurat multă vreme aici, la Berlin, o activitate extraordinară, prin diferitele prelegeri pe care le-a ținut, despre
viața lui Michelangelo, Rafael, Goethe: o afirmație a istoricului de artă Hermann Grimm [Nota 27]. Atunci când a murit Treitschke [Nota 28], Hermann Grimm a făcut, într-unul din articolele sale, o afirmație, cam în acești termeni: Iată că Treitschke a plecat dintre noi și de-abia acum
ne dăm seama ce valoare avea activitatea lui. Nimeni nu-l va înlocui și nu va putea să continue munca sa, așa cum o făcea el. Ai sentimentul că, în cercul în care preda Treitschke, toate merg
altfel. Este interesant să observăm că Hermann Grimm nu adaugă cuvintele: și așa stau lucrurile cu fiecare om.
Avem aici doi oameni, pe multimilionarul american și pe Hermann Grimm, care ajung, prin reflecțiile lor, la două adevăruri antagonice. Care este cauza?
Dacă vom compara cu atenție cele două moduri de a considera lucrurile, vom da de un fir călăuzitor. Gândiți-vă că Harriman pornește de la afirmația: Când mă voi retrage din afacerile mele, va veni un altul să le continue; că nu reușește deloc să iasă din cercul îngust al propriei persoane. Celălalt nu se are în vedere pe sine absolut deloc; nu vorbește deloc despre sine, nu se arată deloc preocupat de opiniile și adevărurile pe care oamenii le-ar putea avea despre el. El se identifică total cu cel despre care vorbește. Cine are un simț pentru asemenea lucruri, își va da seama, fără îndoială, care din ei a spus ceva just. Nu avem decât să ne punem întrebarea: cine a continuat opera lui Goethe, atunci când el a lăsat pana din mână? Cel care are simțul potrivit, va ști că viciul de care suferă gândirea lui Harriman constă în faptul că el nu a reușit să facă abstracție de propria sa persoană. De aici puteți deja trage concluzia că este de-a dreptul dăunător pentru adevăr să-l cauți dacă nu poți face abstracție de propria ta persoană. Adevărul are de câștigat atunci când omul poate să se elibereze de sine însuși. Putem fi deja în posesia adevărului când există o singură părere despre lucruri?
O părere este un fel de oglindire mentală a lumii exterioare. Dacă noi gândim ceva, dacă, observând un lucru, facem o constatare sau alta, înseamnă neapărat că aceasta e o imagine justă?
Să luăm, de exemplu, un aparat fotografic, pentru a fotografia un copac interesant. Ne așezăm într-un colț și obținem cu ajutorul aparatului o imagine a copacului. Dacă vom arăta această singură fotografie cuiva din altă localitate, va avea acea persoană o imagine reală a copacului? Va avea o imagine a copacului văzut dintr-o singură direcție, imagine care nu reflectă însă adevărul despre copac. Nimeni nu-și va putea imagina copacul cu ajutorul fotografiei, dacă i se arată una singură. Cum ar putea afla mai mult în legătură cu adevărul acestui copac, pe care nu l-a văzut? Dacă l-am fotografia din patru direcții, ar însemna că am mers de jur împrejurul copacului și, comparând fotografiile, am obține, în sfârșit, ceva care să ne dea o imagine adevărată a lui. Prin aceasta am făcut ca reprezentarea despre copac să fie independentă de locul unde ne aflăm noi înșine. Să aplicăm această comparație la om. Ceea ce aici este produs prin procedee exterioare, face și omul atunci când, observând lucrurile, se eliberează de el însuși. Prin propria sa persoană, el se va exclude pe sine atunci când observă lucrurile. Dacă omul își dă seama că, atunci când își formează o părere, când observă un lucru sau altul într-un anumit fel, el trebuie să știe înainte de orice că toate părerile pe care ni le formăm sunt dependente de propria noastră poziție, de propriile noastre însușiri și de propria noastră individualitate; dacă devine conștient de acest lucru și încearcă să decanteze din toate acestea ceea ce vrea să numească adevăr ‒ atunci el face ceea ce a făcut fotograful din comparația noastră. Cea dintâi cerință pusă unui veritabil simț al adevărului este aceea de a ne elibera de noi înșine; de a sesiza ceea ce are legătură cu poziția pe care suntem situați.
Dacă multimilionarul american s-ar fi eliberat de sine, ar fi constatat că există o deosebire între el și alți oameni. Cu ajutorul unui exemplu pe care ni-l oferă împrejurările vieții zilnice, am văzut că atunci când omul nu poate ieși din sine, când nu-și dă seama de ceea ce adaugă el lucrurilor din cauza punctului său de vedere sau de plecare, poate să ia naștere în mod necesar o părere limitată, dar nu un adevăr. Acest lucru poate fi constatat și în cazul problemelor mari. Cine privește puțin adevărata evoluție a oamenilor și compară tot ceea ce este prezentat drept adevăr, își va da seama, la o reflecție mai profundă, că, dacă vor să exprime un adevăr, oamenii ar trebui să se elibereze mai întâi de propria lor individualitate. Vom înțelege că apar niște concepții despre adevăr atât de diferite, din cauză că oamenii n-au ajuns să-și dea seama cum și-au limitat ei înșiși concepțiile prin punctul personal de vedere. ‒ Dacă v-am dat adineaori un exemplu ușor de înțeles, acum un exemplu mai complicat ne va ajuta să înțelegem mai aprofundat aceste lucruri. Cine vrea să afle ce e frumosul, se va ocupa de estetică, știința care ne învață formele frumosului. Găsim lucruri frumoase în lumea exterioară; dar cum aflăm ce este adevărat în privința frumosului? Trebuie să ne fie limpede că e necesar să ne eliberăm și de limitările frumosului, date de propria noastră natură și individualitate. A trăit, de pildă, în secolul al XIX-lea, un estetician ‒ esteticianul german Solger [Nota 29]. El voia să găsească adevărul în ceea ce privește natura frumosului. Frumosul ne întâmpină în lumea exterioară. Acest lucru nici Solger nu-l putea nega. Dar el avea o concepție teosofică unilaterală; de aceea, el a creat și o estetică teosofică unilaterală. Într-un tablou frumos, pe el nu-l putea interesa decât spiritualitatea ‒ singura realitate recunoscută de el ‒ care transpare din acel tablou frumos. Pentru el, o lucrarea de artă este frumoasă numai în măsura în care prin ea se revelează spiritualul. Solger a fost un teosof unilateral, care voia să explice fenomenele sensibile cu ajutorul suprasensibilului, uitând, deoarece nu se putea elibera de prejudecata sa, că și realitatea sensibilă are drept de existență și voia să se înalțe imediat în sfera spiritualului, cu ajutorul unei teosofii greșit înțelese.
Un alt estetician, Robert Zimmermann [Nota 30], a ajuns să fundamenteze teoretic exact contrariul. Putem spune că Solger a vrut să întemeieze o estetică teosofică greșit înțeleasă; la fel se poate spune, pe bună dreptate, că în estetica sa, Zimmermann a întemeiat o concepție antiteosofică greșit înțeleasă. El era receptiv numai la ceea ce ține de simetrie și antisimetrie, de acord și dezacord. Nu era însă în stare să se întoarcă înapoi de la frumos la ceea ce apare prin intermediul frumosului. Așa se face că și estetica lui a fost unilaterală, ca și aceea a lui Solger. Orice năzuință spre adevăr poate suferi din cauză că omul nu ține seama de faptul că, atunci când încearcă să se apropie de adevăr trebuie să se elibereze din sine. Omul poate să se elibereze din sine numai încetul cu încetul. Dar tocmai aceasta este caracteristica principală a adevărului: el cere cu cea mai mare stringență ca omul să facă cu totul abstracție de sine și să uite totul, dacă vrea să evolueze cu ajutorul lui. Adevărul are, deci, o însușire care-l deosebește de toate celelalte lucruri, și anume: poți fi cufundat cu totul în tine, poți trăi în eul tău, în năzuința ta spre adevăr și să dobândești totuși în acest eu al tău ‒ dacă trăiești cu adevărat în el ‒ ceva care, în esență, nu are nimic comun cu eul egoist.
Dacă în străduințele sale în lume, omul posedă ceva care-l face să vrea să se impună pe sine, apoi acest ceva este egoismul său. Dacă vrea să facă un lucru pe care-l consideră just și pe care vrea să-l impună, cu toate că un alt om i se opune, și dacă se lasă cuprins de mânie, aceasta este o manifestare a egoismului. Această manifestare a egoismului trebuie să fie strunită, dacă omul vrea să se înalțe spre adevăr. Adevărul este, așadar, un lucru pe care-l trăim în străfundul cel mai adânc al ființei noastre. Dar, cu toate că îl trăim în noi înșine, prin el ne eliberăm tot mai mult de egoitatea noastră. Pentru aceasta e necesar, în orice caz, ca în năzuința spre adevăr să nu se amestece nimic altceva decât dragostea pentru adevărul însuși. Dacă se amestecă pasiunile, instinctele și poftele de care sufletul senzației trebuie să fie purificat și curățat, mai înainte ca sufletul rațiunii să poată năzui spre adevăr, omul nu se poate elibera de sine; căci acestea fac ca eul să se situeze pe un anumit punct de vedere. Iată de ce adevărul se va arăta numai aceluia care, atunci când îl caută, încearcă să biruie pasiunile, patimile și instinctele, și să nu se lase influențat de ele. Iubirea e singura pasiune care nu trebuie să fie înlăturată, atunci când căutăm adevărul. Adevărul este un țel înalt. Acest lucru se vede și din faptul că azi el se revelează omului în forma justă, despre care tocmai am vorbit, numai într-un domeniu exterior, limitat.
În general, omenirea a atins acest țel doar pe tărâmul matematicii, al calculului și numărului, fiindcă acesta e domeniul în care omul și-a strunit pasiunile, patimile și instinctele și le-a redus la tăcere. De ce sunt toți oamenii de acord că trei ori trei fac nouă și nu zece? Pentru că, atunci când reflectează la acest lucru, și-au redus la tăcere pasiunile, patimile și instinctele. În cazul acesta atât de simplu al matematicii, omenirea de azi a reușit deja să reducă la tăcere patimile, instinctele și poftele. Dacă n-ar fi reușit să facă acest lucru, multe gospodine ar fi bucuroase să poată da nouă groși în loc de o marcă. Atunci și-ar spune cuvântul și dorințele. Orice căutare a adevărului cere, deci, să reducem la tăcere pornirile și dorințele. Oamenii ar ajunge să fie toți de acord în ceea ce privește adevărurile supreme, dacă, atunci când caută aceste adevăruri supreme, ar fi ajuns la fel de departe cum au ajuns deja, în privința adevărului, pe tărâmul mate-maticii. Dar aceste adevăruri sunt sesizate de noi în adâncul cel mai lăuntric al sufletului, și le posedăm tocmai datorită faptului că le sesizăm în acest fel. De ne-ar contrazice o sută sau chiar o mie și mai bine de oameni, noi posedăm aceste adevăruri și știm că trei ori trei fac nouă, pentru că am sesizat acest adevăr în partea cea mai lăuntrică a ființei noastre. Dacă cei o sută sau o mie de oameni care sunt de altă părere ar deveni independenți de propria lor persoană, ei ar ajunge la același adevăr. Care este, așadar, calea spre armonia și înțelegerea dintre oameni? Ne înțelegem între noi când este vorba de calcule și numărători, pentru că pe acest tărâm am îndeplinit condiția necesară; în măsura în care vom găsi adevărul și proporțional cu aceasta, printre oameni vor domni pacea, înțelegerea și armonia.
Acesta este esențialul: să încercăm să concepem adevărul ca pe ceva care apare numai în sinea noastră cea mai adâncă; și să înțelegem că adevărul este ceva care-i poate uni pe oameni din ce în ce mai mult, pentru că el îi strălucește fiecărui om din adâncurile cele mai lăuntrice ale sufletului.
Adevărul îi conduce, așadar, pe oameni spre armonie și înțelegere reciprocă. El netezește întotdeauna calea dreptății și a iubirii, și, ca atare, trebuie să-l cultivăm; în vreme ce pe celălalt deschizător de drumuri, mânia, trebuie să-l biruim, dacă vrem să ne ajute să ne depășim egoismul. Aceasta este misiunea adevărului: ca noi să-l iubim și să-l primim în noi din ce în ce mai mult și mai mult, să-l cultivăm în noi înșine. Dacă ne dăruim adevărului în eul nostru, acesta din urmă va deveni tot mai puternic și tocmai prin aceasta ne vom elibera de sinea noastră. Cu cât dezvoltăm în sinea noastră mai multă mânie, cu atât va deveni ea mai slabă; cu cât vom cultiva mai mult în sinea noastră adevărul, cu atât va deveni ea mai puternică. Adevărul este o zeiță severă, care cere din această cauză să fie pusă în centrul unei iubiri absolute în sinea noastră. Când n-ai reușit să te eliberezi de tine însuți și-i opui altceva, așezi altceva mai presus de el, adevărul se răzbună imediat. Poetul englez Coleridge a făcut o afirmație [Nota 31] care ne poate arăta în ce fel trebuie să se raporteze omul la adevăr. El spune: Cine iubește Creștinismul mai mult decât adevărul își va da în curând seama că iubește mai mult secta sa creștină decât Creștinismul, și-și va da seama că se iubește mai mult pe sine decât secta sa.
Aceste cuvinte spun extraordinar de mult; spun, în primul rând, că o năzuință care se îndreaptă împotriva adevărului duce drept la egoism, la un egoism care-l degradează pe om. Singura iubire care poate elibera eul de egoitate este iubirea adevărului. Și în momentul în care pui ceva mai presus decât el, constați că, în aceeași măsură, cazi pradă egoismului. Iată la ce trebuie să te aștepți dacă prețuiești adevărul mai puțin decât alte lucruri. În aceasta constă seriozitatea, dar și măreția și importanța misiunii adevărului în ceea ce privește educarea sufletului omenesc. Adevărul nu se orientează după nici un om și îl poate găsi numai acela care i se dăruiește. Putem vedea aceasta din faptul că, în momentul în care omul nu iubește de dragul adevărului, ci pentru sine, din cauză că ține prea mult la părerile sale, el acționează ca o ființă antisocială, care tinde să se izoleze tot mai mult de societatea umană. Să ne gândim puțin la aceia care nu sunt înclinați să iubească adevărul de dragul adevărului, care și-au făcut dintr-un anumit număr de păreri un adevăr al lor: ei nu iubesc decât ceea ce posedă sufletul lor. Acești oameni vor fi cei mai intoleranți. De obicei, tocmai oamenii care iubesc adevărul propriilor lor concepții și păreri sunt cei ce nu vor să îngăduie altcuiva să caute adevărul pe o cu totul altă cale. De aici se ivesc apoi conflictele pe care le întâlnim în viață. Ei sunt aceia care pun bețe în roate oricărui om care are alte predispoziții decât ei și, din această cauză, ajung la păreri diferite de ale lor.
Dacă o căutare sinceră a adevărului poate să ducă la o înțelegere generală între oameni, atunci reversul acestei atitudini, iubirea adevărului de dragul propriei persoane, duce la distrugerea libertății, la intoleranță față de ceilalți oameni. Adevărul se revelează în ceea ce numim sufletul rațiunii sau afectiv al omului.
A căuta adevărul, a cuceri adevărul prin efort propriu ‒ iată un lucru pe care-l poate face numai o ființă gânditoare. Atunci când omul cucerește adevărul prin gândirea sa, el trebuie să devină din ce în ce mai conștient de faptul că, prin aceasta, întregul tărâm al adevărului se scindează în două părți. Există două forme ale adevărului. Acela care poate fi dobândit atunci când ne îndreptăm privirile spre ceva care ni se înfățișează în lumea exterioară, când privim natura înconjurătoare, când o cercetăm bucată cu bucată, pentru a-i cunoaște adevărurile, legile și înțelepciunea ce zace în ea. Dacă facem, deci, ca privirea noastră să treacă în revistă lumea lucrurilor din afară, precum și a celor trăite de noi în legătură cu ele, ajungem la acel adevăr pe care-l putem numi „adevăr al gândirii reflexive”. Am văzut ieri că întreaga natură este impregnată de înțelepciune, că în toate lucrurile trăiește înțelepciune. În plantă viețuiește ceea ce noi găsim pe urmă drept idee a plantei. În plantă trăiește înțelepciune, iar noi intrăm în posesia acestei înțelepciuni. Așa stă omul în fața lumii, și el poate presupune că lumea s-a născut din înțelepciune și că, prin gândirea sa, el regăsește ceea ce ia parte la nașterea, la crearea lumii. Acesta este adevărul pe care-l găsește prin reflecție ulterioară, a posteriori.
Dar mai există și altfel de adevăruri. Pe acestea omul nu le poate dobândi prin simplă reflecție, ci numai dacă merge dincolo de ceea ce poate exista în sfera vieții exterioare. Deja în viața obișnuită vedem că omul, când își confecționează un instrument sau o unealtă, trebuie să născocească niște legi la care nu poate să ajungă prin simplă reflecție. Reflectând, pur și simplu, asupra lumii, omul n-ar putea să facă, de exemplu, un ceas; căci natura nu și-a îmbinat nicăieri legile în așa fel încât să existe deja în ea un ceas. Acesta este cel de-al doilea fel de adevăr, la care putem ajunge prin faptul că gândim anticipativ ceva care nu rezultă prin trăiri sau percepții exterioare. Există, așadar, două feluri de adevăruri și acestea sunt două domenii strict delimitate ale adevărului. Trebuie să facem distincție între adevărurile la care ajungem prin reflecție a posteriori asupra observației exterioare și acelea care se nasc a priori, prin gândire anticipativă.
Datorită cărui fapt sunt adevărate acestea din urmă? Cel care ar inventa un ceas ne-ar putea dovedi mult și bine că a gândit în mod just. Nu i-am da crezare decât atunci când ne-ar arăta că ceasul este în lume o realitate așa cum a gândit-o el în mod anticipativ. Ceea ce gândim în mod anticipativ trebuie să se realizeze, trebuie să se poată integra realității; trebuie ca ceea ce am gândit anticipativ să ni se poată înfățișa în realitatea din afară. Aceasta este însă și natura adevărurilor antroposofice, spiritual-științifice. Sunt adevăruri care, în primă instanță, nu pot fi observate în cadrul trăirilor noastre exterioare.
Nici o trăire exterioară a naturii nu ne poate confirma ceea ce s-a spus deja de atâtea ori despre sâmburele veșnic al ființei umane. Ne este imposibil să ajungem prin observație exterioară la adevărul că eul uman reapare în noi și noi încarnări. Cine vrea să ajungă la acest adevăr trebuie să se ridice deasupra trăirii exterioare. El trebuie să poată percepe în sufletul său un adevăr pe care, în primă instanță, nu-l are prin trăire exterioară, dar care trebuie să se realizeze și în viața exterioară. Nu poți dovedi un astfel de adevăr la fel cum dovedești un adevăr din prima categorie, pe care l-am numit adevăr al gândirii reflexive. El poate fi dovedit numai dacă se arată felul cum e aplicat în viață. Dar pentru el nici nu există altă dovadă, decât o reflectare a sa în viață. Cine privește viața în adâncurile ei și o studiază știind că sufletul revine mereu, și observă ceea ce se petrece între naștere și moarte, ceea ce sufletul trăiește aici în permanență, și-și dă seama ce mulțumire și forță îți poate da această idee în viață, și, în sfârșit, cine urmărește felul în care își arată roadele în viață ‒ spunându-și, de exemplu: cum pot dezvolta forța unui suflet de copil, dacă presupun că în el își croiește drum un suflet care a existat dintotdeauna? ‒, unui asemenea om acest adevăr și această idee îi vor străluci din lumea exterioară, un asemenea adevăr se dovedește rodnic pentru el. Toate celelalte dovezi sunt false. Trebuie să considerăm că dovada corectitudinii acestui fel de adevăruri anticipativ gândite nu poate fi decât confirmarea lor de către realitate. Adevărurile gândirii anticipative, care nu se obțin pe calea observației, nici nu pot fi dovedite la fel ca adevărurile gândirii reflexive. Ele se pot confirma și-și pot arăta fertilitatea numai în contact cu realitatea. Este o mare diferență între felul de a dovedi prima și a doua categorie de adevăruri. Cea de a doua este, de fapt, o categorie de adevăruri percepute în spirit și care trebuie să fie confirmate prin observația exterioară, în viață.
Care va fi acum influența educativă pe care fiecare din aceste două tărâmuri ale adevărului o va exercita asupra sufletului omenesc? Este o mare deosebire între faptul că omul se dăruiește numai adevărurilor gândite reflexive sau că el se dăruiește numai adevărurilor gândite anticipativ. Să cercetăm puțin ce dobândește omul sub formă de adevăr al gândirii ulterioare. Spunem, pe bună dreptate: dacă ne adâncim în înțelepciunea naturii și ne-am format o imagine oglindită și adevărată despre natură, avem în noi aceeași realitate din care ea s-a născut, din sânul căreia își desfășoară activitatea; în noțiunea-adevăr despre natură avem ceea ce acționează în natură drept forță creatoare. Dar există aici o mare deosebire. În timp ce înțelepciunea din natură este ceva creator, în timp ce din ea izvorăște realitatea propriu-zisă, adevărul pe care îl dobândim noi este numai o imagine de oglindă, rezultată din reflecția noastră, pasivă, ceva care prin gândirea noastră și-a pierdut puterea. Ne putem forma astfel o imagine vastă și generoasă în legătură cu adevărul lumii: forța creatoare, productivă nu există însă în această imagine a realității. Iată de ce o asemenea imagine a realității acționează asupra evoluției eului nostru, în primă analiză, în mod pustiitor și devastator. Forța creatoare a eului e paralizată și am putea spune că, într-un anumit sens, moare; sinea nu devine puternică și nu se mai poate opune lumii, dacă va căuta numai adevăruri ulterior concepute, a posteriori. Nimic nu însingurează, nu pustiește, nu izolează mai mult eul în sine, nimic nu-l învrăjbește mai mult cu cei din jur, ca obiceiul de a nu face altceva decât să gândească reflexiv asupra lumii. Omul poate deveni un egoist rece, dacă vrea numai să cerceteze ceea ce se află în lumea din afară. În ce scop caută el, de fapt, acest adevăr? Vrea oare să-l folosească pentru zei? Dacă vrea să cerceteze numai acest adevăr al gândirii reflexive, înseamnă că vrea să aibă ceva pentru sine și că este pe cale de a deveni prin adevăr un egoist rece și un mizantrop, în continuarea vieții sale. El pleacă dintre oameni și se face pustnic sau se izolează în vreun alt chip de oameni; căci el vrea să aibă ceea ce există în lume pentru sine, ca adevăr al său. Dacă urmați această cale, veți da de toate însingurările și mizantropiile posibile. Sufletul se va usca din ce în ce mai mult, în ceea ce privește simțul social; el devine tot mai sărac, deși adevărul ar trebui să-l facă bogat. Dacă tinde numai spre acest fel de adevăr, omul încetează a mai fi om în sens social. El devine un solitar, un om unilateral, indiferent că iese în lume sau se închide în odaia lui; în amândouă cazurile, sufletul lui se va învârtoșa. De aici puteți vedea că, cu cât omul înclină mai mult spre gândirea reflexivă, cu atât mai infertil devine sufletul, în acest fel de gândire. Să încercăm să ne imaginăm cum se pustiește sufletul, prin gândirea exclusiv ulterioară. Să privim natura exterioară: avem în fața noastră o mulțime de plante. Ele sunt plăsmuite din înțelepciunea vie a lumii. În ele există forță creatoare, născută din această înțelepciune. Și acum vine artistul. El se situează cu sufletul său în fața imaginii pe care i-o oferă natura. El nu se limitează la a gândi, ci lasă să lucreze în el acea forță creatoare, productivă. Dă naștere unei opere de artă; iar în ea nu este conținut numai un gând, a posteriori, ci forță creatoare. Vine însă acum cineva care încearcă să afle ce se află dincolo de ideea tabloului. El gândește asupra tabloului. În acest caz, realitatea este filtrată mai departe, dar este în același timp sărăcită. Încercați să duceți mai departe acest proces. Dacă sufletul a descojit în acest fel un gând din observația sa, înseamnă că a ajuns la sfârșit și sufletul a terminat ce avea de făcut. Ar mai rămâne doar să dezvolte gânduri în legătură cu acest gând. Prin aceasta, cade însă în ridicol. Procesul început se usucă de la sine.
Altfel stau lucrurile cu gândirea anticipativă. Aici omul este într-o altă situație, pentru că este el însuși creator. În acest caz, el își realizează gândurile în viață; aici omul lucrează după exemplul naturii creatoare înseși. Într-o astfel de situație este omul dacă trece dincolo de simpla observație, dacă nu se mulțumește numai să gândească reflexiv, ci lasă ca în suflet să se înalțe ceva ce nu-i poate fi dat de simpla observație. Toate adevărurile științei spirituale sunt acest fel de adevăruri care trebuie obținute de suflet printr-o dispoziție creatoare. Aici sufletul trebuie să fie gânditor anticipativ. Toată gândirea reflexivă, de una singură, asupra acestor adevăruri este dăunătoare și duce la amăgire în ceea ce privește realitățile spirituale. Adevărurile gândirii anticipative au însă alt neajuns. Omul poate gândi adevărul în mod anticipativ numai pe un tărâm limitat. În comparație cu înțelepciunea creatoare a lumii, el nu poate fi asemănat decât cu un cârpaci. Există o infinitate de lucruri din care ne putem extrage adevărurile gândirii noastre reflexive, dar posibilitatea de a dobândi adevăruri ale gândirii anticipative ne-o dă un domeniu foarte limitat. Așadar, la cea de a doua categorie de adevăruri cercul se îngustează, dar forțele productive sporesc în intensitate; sufletul se împrospătează și se lărgește din ce în ce mai mult. Devine el însuși tot mai divin și mai divin, dacă replăsmuiește în sine ceea ce este esențialul în activitatea creatoare divină din lume. În acest fel stau față în față, în lume, cele două feluri de adevăr: cel gândit anticipativ și cel gândit ulterior. Iată de ce adevărul gândit ulterior, care se bazează pe cercetarea celor trăite deja, ne duce întotdeauna spre abstractism; sufletul devine din ce în ce mai sec și nu mai poate găsi hrană deloc. Acel adevăr însă pe care nu-l dobândim prin trăire exterioară, este creator; și prin forța sa el îi indică omului un loc în Univers, un loc din care el colaborează la ceea ce ia naștere pentru viitor.
Trecutul, în adevăratul înțeles al cuvântului, nu poate fi decât gândit reflexiv, ulterior. Conținutul gândirii anticipative este ceva care reprezintă un început pentru o evoluție spre viitor. Astfel, omul devine un cetățean, un creator al viitorului. Însușindu-și nu numai adevăruri ale gândirii reflexive, ci și adevăruri ale gândirii anticipative, el extinde forța eului său din momentul prezent înspre viitor. În aceasta constă forța eliberatoare a adevărurilor anticipative. Acela care, ca să zicem așa, este și el activ pe tărâmul năzuinței spre adevăr, va simți în curând cât de mult îl sărăcește simpla gândire reflexivă; și va găsi că este normal ca cel ce se limitează la o astfel de gândire să devină tot mai sec și mai abstract și să-și umple spiritul numai cu noțiuni-fantome seci și cu abstracții anemice. Aceasta poate face ca spiritul să se îndoiască de faptul că el poate participa la munca de modelare a lumii. Omul se poate simți dat la o parte și condamnat să se mulțumească doar cu simpla savurare a adevărului, când se mărginește la gândirea reflexivă! Ceea ce este însă adevăr gândit anticipativ și ne întâmpină în viață ca atare, umple sufletul și-l încălzește, îl înzestrează cu forță nouă pe fiecare treaptă a vieții. E fericit omul care e în stare să sesizeze astfel de adevăruri gândite anticipativ, el se apropie apoi de fenomenele vieții spunându-și: acum nu doar înțeleg ceea ce există, ci ceea ce există devine acum explicabil pentru că eu am știut dinainte ceva despre toate acestea!
Cu adevărurile științei spirituale ne putem apropia și de om. Oamenii rămân pentru noi niște enigme dacă nu cunoaștem decât adevărurile a posteriori. Dacă, dimpotrivă, avem adevărurile spiritual-științifice, vom putea înțelege oamenii din ce în ce mai bine, lumea ne interesează din ce în ce mai mult și ne vom uni tot mai mult cu ea. Vom simți bucurie și mulțumire pentru faptul că găsim în realitate confirmarea adevărurilor pe care le-am gândit anticipativ. Fericirea și mulțumirea pe care ne-o dau adevărurile științei spirituale constau în faptul că trebuie să le sesizăm înainte ca ele să se poată realiza în viață și că omul devine în acest fel din ce în ce mai bogat. Lucrând cu adevărurile gândite reflexiv, cultivând în noi o lume abstractă de idei, ne îndepărtăm de lume; dacă ne apropiem de lume cu adevărurile gândite anticipativ, vom fi din ce în ce mai bogați sufletește și mai mulțumiți. Vom simți că prin aceasta ne întrețesem treptat cu totul în fenomene, că devenim una cu ele. Ne eliberăm tot mai mult de sinea noastră, în timp ce, în cazul contrar, prin adevărurile gândite reflexiv, devenim niște egoiști rafinați. Pentru a găsi temeiul și confirmarea adevărurilor anticipative, trebuie mai întâi să le avem; și în acest scop trebuie să ieșim din noi înșine și să intrăm în viață, spre a căuta pe fiecare tărâm al vieții aplicarea acestor adevăruri. Așa că în special adevărurile anticipative sunt acelea care ne ajută să ieșim din noi și să ne umplem în cel mai înalt grad cu ceea ce trebuie să existe în simțul pentru adevăr.
Orice căutător veritabil al adevărului a simțit asemenea lucruri. Această părere despre adevăr era adânc înrădăcinată în sufletul lui Goethe, atunci când a făcut afirmația splendidă, grandioasă, vizionară: „I-adevărat doar ce e rodnic!” [Nota 32]
Dar în sufletul lui Goethe mai era prezentă și ideea că omul trebuie să trăiască în strânsă comuniune cu adevărul, dacă vrea să trăiască în înțelegere cu semenii săi. Prin nimic nu se înstrăinează și nu se îndepărtează mai mult oamenii unul de altul, decât dacă în ei se stinge năzuința spre adevăr și simțul adevărului. Iată încă o maximă a lui Goethe: „O teorie eronată nu poate fi infirmată, căci ea se întemeiază pe convingerea că eroarea este adevăr!” Bineînțeles, cineva poate replica acum că, dacă s-ar aduce dovezi logice, s-ar putea infirma eroarea. Dar nu la asta se gândește Goethe; el este convins că o concepție eronată nu poate fi infirmată prin deducții logice și consideră că aplicarea practică și rodnică a adevărului în viață trebuie să fie singurul fir călăuzitor al omului pe drumul său spre adevăr. Datorită faptului că, în sufletul său, era atât de intim unit cu adevărul, Goethe a putut să schițeze o frumoasă dramă despre adevăr, „Pandora” [Nota 33], pe care a început s-o aștearnă pe hârtie în anul 1807. Această „Pandora” e un fragment și, ca atare, un produs al bogatei sale activități creatoare. E un rod dintre cele mai coapte și mai dulci. Dacă o lăsăm să acționeze asupra noastră, trebuie să ne spunem: ea a rămas doar ca fragment, dar în fiecare rând se dovedește a fi atât de măreață și de impresionantă, încât s-ar putea spune că este artă de cea mai pură și mai înaltă esență. Încercați să vă transpuneți odată în atmosfera ei, lăsați să acționeze asupra voastră dialogul și observați cât de deosebit vorbesc personajele care au o pasiune, un caracter impulsiv, în comparație cu cele care au un caracter mai reținut.
Această „Pandora” ne arată că Goethe a fost în stare să-și ia avânt spre o creație dintre cele mai mărețe ‒ pentru ca apoi elanul să i se paralizeze. Sarcina era prea mare pentru a mai putea fi dusă la bun sfârșit, dar ceea ce a realizat ne e suficient ca să putem presimți adâncimea până la care ajunsese Goethe în problemele educației sufletești. Sufletul său cunoștea tot ceea ce sufletul trebuie să învingă pentru a se înălța pe noi trepte; sufletul său cunoștea tot ceea ce am spus despre mânie, tot ceea ce am aflat despre „Prometeu încătușat”, și, de asemenea, ceea ce am spus astăzi despre celălalt educator al sufletului omenesc, simțul adevărului. Putem vedea cât sunt de înrudite aceste două lucruri, în ceea ce privește acțiunea lor asupra sufletului omenesc, și din expresiile pe care le fac să apară în fața omului. Încercați să vă reprezentați odată un om care este cuprins de mânie și unul asupra căruia acționează adevărul, pe care adevărul îl străbate ca o lumină interioară. Vedem atunci că omul mâniat își încrețește fruntea. De ce? Fruntea unui astfel de om se încrețește pentru că în lăuntru acționează ca o otravă o forță excedentară, care trebuie să anihileze un egoism excedentar, un egoism care vrea să nimicească ceea ce se află lângă el, ceea ce există alături de sinea sa, în pumnul strâns al mâniosului trebuie să vedem sinea mânioasă, închisă în ea, care nu vrea să se cufunde în lumea din afara ei. Comparați cu aceasta expresia fizionomică a aceluia care găsește adevărul. Când un om zărește lumina adevărului, își încrețește și el fruntea, dar această încrețire a frunții este ceva prin care eul se lărgește. Aici încrețiturile frunții vor să îmbrățișeze întreaga lume, într-un avânt de dăruire iubitoare, vor s-o absoarbă. Se poate și ca ochii să strălucească, la acela care vrea să asculte ce-i șoptesc tainele lumii. Strălucind, ei caută să cuprindă și să îmbrățișeze ceea ce există în lume în afara noastră. Omul care se umple de lumina adevărului iese din sine. Iar mâna lui nu se strânge pumn, ci se deschide; iar mâna deschisă e absorbirea esenței lumii. Așa se reflectă în fizionomie întreaga deosebire dintre adevăr și mânie. Dacă, pe de o parte, mânia îl face pe om să se închidă în sinea sa, pe de altă parte, năzuința spre adevăr îl face să se deschidă lumii exterioare, să devină una cu ea; și omul se contopește cu atât mai mult cu lumea, cu cât se înalță mai mult de la adevărurile a posteriori la cele gândite anticipativ. De aceea, în „Pandora” sa, Goethe pune în antiteză acele personaje ce pot reprezenta forțele ce acționează în suflet. Ele trebuie să lase diferitele însușiri și facultăți sufletești să intre, simbolic, într-un anumit joc.
Dacă deschideți „Pandora”, veți vedea chiar la început ceva extraordinar de interesant. În indicațiile scenografice vă poate atrage atenția imediat ceva de cea mai mare importanță. Vedem că acolo unde se află Prometeu este indicată o scenă plină de unelte pe care le fabrică însuși omul. Se vede că pretutindeni au lucrat forțe umane; dar, într-un anumit sens, totul este rudimentar, grosolan. Acestei scene i se opune aceea a lui Epimeteu, celălalt titan. Locul unde lucrează acesta arată că, în jurul lui, totul e, într-un anumit sens, perfect, căci vedem aici mai puțin ceea ce produce omul, în calitatea sa de creator: totul este o îmbinare a ceea ce natura a creat deja. Totul s-a născut din gândirea reflexivă. Avem aici o îmbinare și o aranjare simetrică a ceea ce există în natură. Scena lui Prometeu este asimetrică și rudimentară; la Epimeteu, fenomenele și formele naturii sunt bine conturate și simetrice. Fundalul acestei scene a lui Epimeteu se deschide spre un peisaj minunat. De ce este așa? Nu avem decât să luăm cele două personaje: Prometeu, care desfășoară o gândire anticipativă, și Epimeteu, cel cu gândirea reflexivă. Goethe pune față în față aceste două forțe care acționează în suflet, reprezentate de cei doi titani frați. Avem, pe de o parte, în Prometeu, ceea ce, în om, stă mai ales sub steaua gândirii anticipative; aici omul este limitat la niște forțe necioplite, dar el lucrează creator. Încă nu poate să dea creațiilor sale aceleași forme desăvârșite pe care le dă natura operelor ei. El nu poate crea încă forme armonioase, dar tot ceea ce a creat izvorăște din propriile lui forțe și e făcut cu propriile lui unelte. Dar lui îi lipsește și simțul de a privi afară, la un peisaj grandios din natură. Vedem, pe de altă parte, la Epimeteu, care posedă gândirea reflexivă, în ceea ce el a produs, lucruri transmise din epoci mai vechi, aranjate în mod simetric. Dar, pentru că el e reprezentantul gândirii reflexive, vedem întinzându-se în fundal și un frumos peisaj, care oferă omului o încântare deosebită.
Apoi apare Epimeteu, care ne dezvăluie natura sa aparte și ne spune că el există pentru a lăsa să acționeze asupra sa trecutul și a reflecta la ceea ce a fost și la ceea ce se înfățișează ochiului. Și în monologul său el ne arată ce profundă nemulțumire provoacă uneori acest lucru în suflet. El de-abia simte deosebirea dintre zi și noapte. Putem spune, pe scurt: în Epimeteu este simbolizată gândirea reflexivă dusă la extrem. Dar apoi apare Prometeu, cu făclia în mână, ieșind încă din noapte. Îl vedem însoțit de făurari care își aduc contribuția lor la tot ceea ce omul însuși creează și el ne spune ceva remarcabil, un lucru pe care nu-l vom interpreta greșit, dacă-l înțelegem bine pe Goethe. Făurarii aduc laude activității care duce la ceva productiv. Ei preamăresc faptul că omul trebuie să mai și distrugă câte ceva. Ei preamăresc în mod unilateral focul. Omul gândirii reflexive, care este multilateral, nu va lăuda un detaliu în favoarea altuia. El își va forma o părere cuprinzătoare despre întreg. Dar Prometeu spune imediat:
El preamărește tocmai faptul că, pentru a fi activ, omul trebuie să fie limitat. În natură, ceea ce este just se vede confirmat prin faptul că ceea ce este nejust se distruge. Dar, mergeți înainte cu ceea ce puteți face ‒ așa-i povățuiește Prometeu pe făurari. El este omul activ, care iese cu făclia din noapte, pentru a arăta cum iese din adâncul sufletului său adevărul anticipativ. Cu el nu stau lucrurile ca și cu Epimeteu, care, fiind parcă mereu într-o stare de vis, nu mai poate face nici o deosebire între zi și noapte, ci percepe ca pe un vis tot ceea ce există în lume. Căci sufletul său a lucrat, și a sesizat mai întâi în propria sa noapte întunecată gândurile care acum ies din el. Dar acestea nu mai sunt vise, ci ceva pentru care sufletul său și-a dat propriul său sânge. Prin aceasta, el pătrunde în lume și iese din sine. În același timp, el riscă însă să se piardă pe sine. Nu este încă timpul ca Prometeu însuși să se piardă, dar dacă în lume ia naștere ceva unilateral, acest lucru se produce la urmașii lui. Fiul lui Prometeu, Phileros, este înclinat deja să iubească și să se bucure de ceea ce a fost creat, în vreme ce tatăl său, Prometeu, este încă în plină forță creatoare a vieții. În Phileros, forța gândirii anticipative s-a dezvoltat în mod unilateral. El se aruncă în valurile vieții, fără a ști unde își va putea satisface setea de plăceri. Asupra acestui fiu nu poate trece forța creatoare fertilă pe care o posedă Prometeu; și, de aceea, nu-l poate înțelege nici Epimeteu, care, din bogata sa experiență de viață, vrea să-i dea îndrumări pentru viața sa năvalnică.
Într-un mod grandios ni se arată, în continuare, cum acționează ceea ce ne poate oferi o simplă gândire reflexivă. Goethe folosește aici mitul potrivit căruia Zeus, atunci când poruncește ca Prometeu să fie înlănțuit de stâncă, le trimite oamenilor pe Pandora cea plină de daruri.
Prometeu îl prevenise pe fratele său Epimeteu că nu e bine să primească acest dar al zeilor. Fratele său îl acceptă, totuși. Cutia cu daruri este deschisă, deoarece Epimeteu era altă fire decât fratele său, și toate suferințele umane ies afară din ea; mai rămâne un singur lucru ‒ speranța. Ce este Pandora? Ce trebuie să simțim în fața celei prea pline de daruri? În ea se ascunde, într-adevăr, un mister al sufletului omenesc. Ceea ce i-a rămas în lume omului ce cultivă o gândire reflexivă este produsul lipsit de viață, oglindirea abstractă a gândurilor mecanice făurite de Hefaistos. Neputincioasă este această înțelepciune față de înțelepciunea atotcreatoare care face să se nască din ea lumea.
Ce-i poate da omului această imagine de oglindă abstractă? Am văzut că acest adevăr poate fi steril, că pustiește sufletul omenesc, și înțelegem că din cutia Pandorei ies toate suferințele oamenilor, tot ceea ce acționează devastator asupra sufletului. În Pandora trebuie să vedem adevărul incapabil de a crea ceva, adevărul gândirii ulterioare. Ea reprezintă pentru noi simplul gând abstract, care e o oglindă mecanică a lumii, un adevăr obținut prin gândirea reflexivă, care constituie un mecanism de gânduri, în mijlocul creației vii din lume. Omului care cultivă gândirea reflexivă nu-i mai rămâne decât un singur lucru. În timp ce gânditorul anticipativ își unește eul cu viitorul și se eliberează de sine, trăind orientat spre viitor, celui care cultivă gândirea reflexivă nu-i rămâne pentru viitor decât atât: speranța că lucrurile se vor întâmpla. Deoarece nu ia parte el însuși, cu ajutorul gândirii anticipative, la activitatea ce pregătește viitorul, nu-i rămâne decât speranța. Goethe dovedește că înțelege mitul într-un sens foarte adânc atunci când, în drama sa „Pandora”, face ca din căsătoria lui Epimeteu cu Pandora să se nască doi copii. Unul dintre copii este speranța, Elpore, celălalt este Epimeleia, păstrătoarea, cea care are grijă să nu se piardă ceea ce există. Într-adevăr, în sufletul său, omul are doi copii, două vlăstare ale adevărului neînsuflețit, abstract, conceput în mod mecanic. El este steril și nu lucrează în sensul viitorului, pentru că nu este decât un adevăr ulterior și poate doar să gândească la ceea ce există deja, nu și să desfășoare o activitate creatoare. Acești oameni nu pot decât să spere că se va realiza ceea ce este adevărat. Goethe înfățișează acest lucru cu un realism de-a dreptul grandios, în personajul său, Elpore, arătând că, atunci când omul întreabă dacă se va întâmpla un lucru sau altul, ea răspunde invariabil: Da, da. Dacă în fața lumii ar apărea un om prometeic și s-ar referi la viitor, el ar spune: eu nu sper nimic, dar vreau să lucrez cu propriile mele forțe la modelarea viitorului. ‒ Dacă omul dezvoltă însă numai o gândire reflexivă, el își îndreaptă gândurile spre ceea ce s-a petrecut deja și, pe de altă parte, își face nădejdi în legătură cu viitorul; fiindcă, la întrebarea: „Se va întâmpla cutare sau cutare lucru? Elpore răspunde întotdeauna: „Da, da!” O auzim dându-ne mereu același răspuns. Prin aceasta este excelent caracterizată una dintre fiicele ființei sufletești a gândirii reflexive. Prin aceasta, ea e caracterizată în sterilitatea ei. Cealaltă fiică a acestei forțe sufletești este aceea care trebuie să păzească, să supravegheze ceea ce există deja. Ea ordonează simetric tot ceea ce a fost creat și nu poate adăuga nimic rezultat din propriile ei forțe la ceea ce există datorită înțelepciunii creatoare vii. Această înțelepciune a posteriori, neînsuflețită, este produsă de Epimeleia, lucru care se vede din faptul că ceea ce a fost deja creat trebuie doar ferit de distrugere. Dar, pentru că tot ceea ce nu continuă să se dezvolte este sortit distrugerii, vedem că îngrijorarea crește din ce în ce mai mult; și mai vedem că, prin gândirea exclusiv a posteriori, în lume nu intră ceea ce e rodnic, ci distrugerea. Goethe caracterizează în mod minunat acest lucru, făcând ca Phileros să se îndrăgostească de Epimeleia. Îl vedem arzând de gelozie, urmărind-o pe Epimeleia, care găsește scăpare la frații titani.
Vedem, în același timp, că urmările acestor lucruri sunt cearta și dezbinarea. Din această cauză, o vedem pe Epimeleia plângându-se că viața îi este amenințată tocmai de către ceea ce ea iubește. Fiecare cuvânt scris de Goethe în continuare arată ce adânc a privit el în tainele sufletești ale gândirii anticipative și ale celei reflexive. Vedem cât de minunat a arătat Goethe contrastul dintre gândirea anticipativă, reprezentată de făurari, și cea care rămâne în natură la păstori. Aceasta ia ceea ce natura oferă de la sine, ceva ce este deja prezent. De aceea Prometeu spune despre păstori: ei caută pacea, dar nu vor găsi împăcare în sufletele lor! ‒ Călătoriți în pace! Pace însă nu veți găsi!
Căci tot ceea ce vrea doar să păstreze cele existente, duce spre ceea ce în natură e steril.
Astfel, Goethe pune în contrast adevărul anticipativ și adevărul ulterior, prin figurile lui Prometeu și Epimeteu, ca și prin toate personajele care au legătură cu ei. Ei sunt reprezentanții acelor forțe sufletești care se pot naște ca urmare a unei înclinări unilaterale prea puternice spre una sau alta din năzuințele omenești spre adevăr. Și după ce s-au întâmplat numai nenorociri din cauza a ceea ce acționează unilateral în sufletul omului, după ce am văzut că apar nenorociri în cazul în care omul dezvoltă fie numai gândirea anticipativă, fie numai gândirea reflexivă, vedem ivindu-se, spre sfârșit, singurul lucru care poate aduce salvarea, și anume colaborarea celor doi frați titani. Drama continuă cu incendiul care izbucnește pe domeniul lui Epimeteu. Prometeu, care vrea mereu să strice ceea ce a făcut, în cazul în care nu mai slujește scopului său, îi dă fratelui sfatul de a se grăbi într-acolo și de a încerca să oprească distrugerea prin ceea ce el reprezintă. Dar în Epimeteu a murit orice simț al distrugerii. El se gândește la Pandora și s-a cufundat cu totul în gândirea reflexivă. Interesantă este și discuția dintre Prometeu și Epimeteu despre Pandora însăși. Epimeteu îi aduce Pandorei laudele cele mai înflăcărate.
Vedem aici cum în fiecare frază rostită de Prometeu se regăsește ceea ce e doar o copie mecanică și abstractă a lucrurilor. Ne apare apoi Eos, zeița Aurorei. Ea se ivește înainte să apară Soarele. Eos vestește această lumină, dar o are deja în sine. Ea nu este numai ceea ce creează din adâncurile întunecate ale nopții, ci și trecerea spre ceva care a învins noaptea. Prometeu apare cu făclia pentru că el iese din noapte. Faptul că vine cu o lumină artificială trebuie să arate că el creează din noapte. E drept că Epimeteu poate admira ceea ce face lumina solară, dar el simte totul numai ca prin vis. El este sufletul care cultivă exclusiv gândirea reflexivă. În ceea ce Prometeu spune la lumina zilei, e ceva care parcă a scăpat atenției sufletului său, caracterizat exclusiv prin activitate. El mai spune că oamenii săi sunt chemați nu numai să privească Soarele și lumina, ci și să lumineze lumea. Apare acum Eos, „Aurora”. Ea îl îndeamnă pe om să facă pretutindeni binele și să fie activ. Phileros trebuie să se unească cu forțele care-i dau posibilitatea de a se salva, după ce își căutase deja moartea. Alături de făurari, care desfășoară o activitate limitată la gândirea anticipativă, alături de păstori, care iau ceea ce există deja, apar acum pescarii, care au grijă de elementul apă. Și acum vedem cum dă Eos un sfat:
Acum ne este prezentat în mod minunat fiul lui Prometeu, care se salvează, înfruntând valuri și talazuri, și își unește propria forță cu forța valurilor. În acest fel, în salvarea lui Phileros se unește forța creatoare din el însuși cu forța creatoare ce izvorăște din natură. Elementul activ, creator, al naturii sale, se asociază în mod fecund cu elementul creator, veșnic tânăr, al naturii. În acest fel se împacă principiul prometeic cu cel epimeteic.
Astfel, Goethe pune în fața noastră o rezolvare dătătoare de speranțe, arătând că ceea ce este obținut din natură de către gândirea reflexivă, dobândește puterea creatoare de la elementul gândirii anticipative. Aceasta din urmă își primește forța justă prin faptul că-și însușește, rămânând credincioasă adevărului, ceea ce-i dăruiesc zeii de sus:
E necesar ca Prometeu și Epimeteu să se unească în sufletul uman; din această unire se naște ceea ce trebuie să aducă salvarea amândurora, salvarea omenirii. Căci prin această întreagă dramă trebuie să se arate că printr-o sesizare multilaterală a adevărului nu-și găsește mulțumire numai omul ca individ, ci întregul neam omenesc. Goethe voia să dezvăluie omului esența veritabilă a adevărului, spre a arăta că acesta nu este destinat eului individual, că el trebuie să se unească și să umple de mulțumire întregul neam omenesc și că iubirea și pacea vor veni să locuiască printre oameni prin mijlocirea adevărului. Și atunci se transformă și speranța din sufletul nostru, care la început nu poate decât să spună „Da” la toate, dar nu poate înfăptui nimic. De aceea, poemul trebuia să se încheie prin apariția Elporei metamorfozate, Elpore Thraseia, care spune că ea nu mai este o prezicătoare, că a intrat în sufletul uman, pentru ca omul să nu aibă cu viitorul numai speranțe, ci și forța de a lucra și de a înfăptui ceea ce poate el însuși crea în sine prin forța lui productivă! Credința în ceea ce adevărul poate face din suflet: de-abia acesta e adevărul întreg, deplin, care-l împacă pe Prometeu cu Epimeteu.
În această sumară expunere n-am putut arăta, firește, decât câteva din lucrurile pe care le putem desprinde din această operă. Va găsi profunda înțelepciune pe care acest fragment a eliberat-o în sufletul lui Goethe numai acela care se apropie de ea sprijinindu-se pe gândirea spiritual-științifică. Din ea se poate revărsa asupra lui o forță eliberatoare, care-l satură sufletește și e capabilă să-i insufle o viață nouă.
Să nu uităm însă următorul lucru, din care putem iarăși învăța multe. În „Pandora”, Goethe spune un lucru deosebit de frumos: el spune că înțelepciunea cosmică divină, care se revarsă de sus, trebuie să colaboreze cu ceea ce noi înșine putem dobândi, în virtutea forței noastre prometeice, în virtutea gândirii noastre anticipative. Ceea ce ne spune pe noi înșine și este înțelepciunea care se revarsă spre noi în lume, este numit de Goethe Cuvânt. Dar ceea ce trăiește în suflet și trebuie să se unească cu acest Cuvânt, cu gândirea ulterioară a lui Epimeteu este fapta lui Prometeu. Vedem astfel că din unirea Cuvântului sau a Logosului cu Fapta se naște acel ideal pe care Goethe voia să ni-l înfățișeze în „Pandora”, ca rezultat al unei bogate experiențe de viață. Spre sfârșitul poemului, Prometeu rostește aceste cuvinte pline de sens: „Adevărata sărbătoare a omului adevărat e fapta!” Este adevărul care rămâne ascuns sufletului dominat de gândirea a posteriori.
Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră întregul poem, putem să ne formăm o imagine despre marea, eroica năzuință de a evolua a acelor oameni printre care se numără și Goethe, și despre marea modestie care nu consideră că trebuie să se oprească pe o anumită treaptă, care nu crede că, dacă a ajuns pe o culme, nu trebuie să urce și mai departe. De-a lungul întregii sale vieți, Goethe a fost un ucenic al vieții și, de aceea, și-a mărturisit necontenit că, dacă te-ai îmbogățit cu o nouă experiență, trebuie să depășești ceea ce considerai până atunci a fi adevărat. Și în tinerețe, pe când făcea, în vederea primelor prelucrări ale lui „Faust”, unele traduceri din Biblie, Goethe considera că cuvintele: „la început a fost Cuvântul!” ar trebui să sune altfel: „La început a fost Fapta!” [Nota 34] Acesta era tânărul Goethe din acea perioadă, care pe atunci lucra și la un fragment despre Prometeu [Nota 35]. Aici îl vedem pe omul care este numai activ, pe omul exclusiv prometeic, pe tânărul Goethe, care credea că omul ar putea progresa prin dezvoltarea exclusivă a forței, fără ca aceasta să fie fecundată de înțelepciunea cosmică. Ajuns la maturitate, Goethe și-a dat seama, datorită experiențelor sale de viață, că ar fi greșit să prețuim Cuvântul mai puțin și că Cuvântul trebuie să se unească cu Fapta. În realitate, Goethe și-a rescris drama „Faust” tot în perioada în care a scris „Pandora”. În acest fel trebuie să-l înțelegem pe Goethe, în procesul maturizării sale; putem face însă acest lucru numai dacă înțelegem ce este adevărul în toate formele sale.
Va fi întotdeauna bine pentru om dacă va ajunge să-și dea seama că adevărul poate fi înțeles numai treptat. De aceea este foarte bine, dacă omul e un căutător multilateral, cinstit și veritabil al adevărului, ca el să-și poată mărturisi, după ce a găsit un adevăr sau altul și este chemat acum să introducă în viață, cu putere mare, copleșitoare, adevărul pe care l-a aflat: nu există nici un motiv să ne oprim la aceste adevăruri odată găsite. Nu există nici un motiv să ne oprim vreodată la un lucru pe care l-am cunoscut; concluzia la care ne duc cunoștințe ca cele pe care le-am dobândit prin expunerile de azi și de ieri, este că omul, deși este dator să se implanteze bine în solul adevărului cucerit și să lupte pentru ca acesta să se impună, trebuie să se retragă din când în când în sinea sa, așa cum a făcut Goethe. Dacă omul se retrage în acest fel în Sinea sa, în virtutea tuturor forțelor care se dezvoltă în el din conștiența adevărului dobândit, el va avea ceva care-i dă etalonul just care-l duce înapoi la punctul de vedere pe care trebuie să se situeze de fapt. După ce am ajuns la o anumită conștiență intensificată a adevărului, trebuie să ne retragem iarăși în noi înșine și să ne spunem, cu Goethe: Multe dintre lucrurile pe care le-am cercetat cândva drept adevăruri sunt azi numai vis și amintire de vis, și ceea ce gândim deja astăzi e ceva care în nici un caz nu poate rezista la o cercetare mai adâncă. Așa își repeta Goethe, iarăși și iarăși, cuvintele pe care le rostise în legătură cu propria lui căutare sinceră a adevărului, și așa ar trebui să-și spună fiecare om, în ceasurile sale de singurătate:
Dacă vom fi în stare să simțim acest lucru, vom putea fi la înălțimea înaltului nostru ideal, adevărul.
