Cunoașteți cu toții cuvintele cu care și-a încheiat Goethe capodopera vieții sale, „Faust”:
Nici n-ar mai fi nevoie să spunem astăzi că, în acest context, etern-femininul nu are nimic de-a face cu relația dintre bărbat și femeie, că aici Goethe folosește o străveche modalitate de exprimare. În toate concepțiile mistice despre lume ‒ și Goethe dă fragmentului format din aceste cuvinte numele de chorus mysticus ‒ se arată că în suflet trăiește un dor, la început nedefinit, după ceva ce sufletul n-a cunoscut încă, cu care încă nu s-a unit și spre care simte nevoia să năzuiască. Acest ceva pe care sufletul îl presimte mai întâi în mod nedeslușit în spirit, spre care năzuiește, cu care vrea să se unească, e numit de Goethe, în concordanță cu misticii diferitelor epoci, etern-feminin și întregul sens al părții a II-a din „Faust” constituie o dovadă a faptului că în acest fel trebuie înțelese ultimele cuvinte.
Dar acestui chorus mysticus, cu lapidarele lui cuvinte, i s-ar putea opune un fel de „unio mystica”; e ceea ce a fost numit astfel de oamenii care au gândit mistic în sensul adevărat, limpede, al cuvântului: unirea, pe care omul o poate realiza, cu acest etern-feminin, aflat în depărtări spirituale.
Dacă sufletul omului ajunge acolo sus și se simte una cu acest „ceva”, înseamnă că el a realizat ceea ce desemnăm prin expresia unire mistică, „unio mystica”. Această unio mystica, această unire mistică e culmea cea mai înaltă a ceea ce urmează să spunem în această conferință. În conferințele din ultima vreme, mai ales în cele despre misiunea mâniei și misiunea adevărului, am văzut că sufletul uman este o entitate în continuă dezvoltare. Am înșiruit, în principal, pe de o parte, unele însușiri pe care omul trebuie să le învingă, lucru grație căruia mânia, de pildă, se poate transforma într-un educator al sufletului, și am arătat, pe de altă parte, ce educator extraordinar al sufletului uman este adevărul.
Sufletul uman e angajat într-un proces de evoluție, al cărui sfârșit și scop final nu le poate bănui în orice moment. La nevoie, când e vorba despre un fenomen care și-a încheiat dezvoltarea, putem să-l aducem în fața noastră și să fim mulțumiți că ne putem spune: el s-a dezvoltat din altceva, până la punctul în care se află acum. Dar nu putem spune așa ceva despre o ființă cum e sufletul uman, care este în plină evoluție și care, în această evoluție, este factorul activ. Deoarece s-a dezvoltat până acum, acest suflet uman va simți că trebuie să evolueze mai departe. Și, ca suflet conștient de sine, el trebuie să-și spună: Cum pot face ca să nu reflectez doar la felul cum am evoluat până aici, ci și la felul cum voi evolua în continuare? Am spus adesea că cercetătorul care face cu adevărat știință spirituală distinge în viața lăuntrică a acestui suflet trei mădulare. Nu avem posibilitatea de a descrie din nou, pe larg, această împărțire; este însă nevoie să atragem atenția asupra ei, pentru ca această conferință să poată fi studiată și în mod independent. În sufletul uman deosebim, deci, trei mădulare: ceea ce numim sufletul senzației, ceea ce numim suflet al rațiunii sau afectiv și ceea ce numim suflet al conștienței. Ceea ce numim suflet al senzației poate exista în viață fără a fi prea mult străbătut de gândire. În primă instanță, sufletul senzației e cel care recepționează impresiile din exterior. Este acel mădular al sufletului uman care trimite mai departe, înspre interior, percepțiile simțurilor. Tot el face ca în lăuntru să apară sentimentele de plăcere și neplăcere, de bucurie lăuntrică, de suferință lăuntrică, provocate de ceea ce vine și este observat de om din exterior. Din el se ivesc, în primă instanță, pornirile, instinctele, pasiunile, afectele naturii umane. Omul s-a dezvoltat din acest suflet al senzației, depășindu-l; el a ajuns pe niște culmi; a pătruns acest suflet al senzației cu gândirea lui și cu sentimentul călăuzit de gândire. Iar în acest suflet al rațiunii sau afectiv, pe care l-am amintit drept al doilea mădular sufletesc, nu trebuie să căutăm acel sentiment confuz, care pare că se înalță din adâncuri, ci sentimentul care, treptat, se lasă străbătut de lumina lăuntrică a gândirii. În acest mădular apare, încetul cu încetul, ceea ce numim eu uman: acel punct central din suflet care ne poate conduce spre sinea noastră propriu-zisă, care ne dă posibilitatea de a curăța, purifica și prelucra din lăuntru în afară însușirile sufletului nostru, astfel încât să devenim stăpâni și conducători în lumea impulsurilor noastre de voință, a vieții noastre de gândire și simțire.
Așa cum am mai arătat, acest eu este o sabie cu două tăișuri. Una dintre căile pe care poate s-o apuce în evoluția lui este aceea pe care trebuie să meargă omul, de fapt: aceea de a avea în lăuntrul lui un centru din ce în ce mai puternic al ființei sale, astfel încât din sinea lui să radieze tot mai viguros și mai viguros ceea ce el poate deveni pentru lumea din jur, pentru întreaga viață. Așadar, o latură a evoluției eului constă în a umple sufletul cu un conținut lăuntric care să-l facă din ce în ce mai valoros pentru lumea înconjurătoare și care să-i confere, în același timp, o tot mai mare independență.
Reversul acestei dezvoltări a eului este egoismul. Un eu prea slab se pierde în viață, se scufundă, ca să zicem așa, în lumea exterioară. Dar un eu care vrea să savureze, să dorească, să gândească și să clocească totul numai în sine, se învârtoșează, devenind egoist și egocentric.
Am caracterizat prin aceasta, pe scurt, conținutul sufletului rațiunii sau afectiv. Am văzut, într-o oarecare măsură, că pornirile sălbatice, ca, de exemplu, mânia, dacă sunt biruite, învinse, devin educatorii sufletului în ceea ce privește dezvoltarea eului.
Am văzut că sufletul rațiunii sau afectiv se autoeducă în mod pozitiv cu ajutorul adevărului, dacă adevărul e înțeles drept ceva pe care omul trebuie să-l posede cu totul în el însuși, drept ceva de care trebuie să-și dea seama în fiecare clipă și care, cu toate că e unul dintre bunurile sale cele mai lăuntrice, îl scoate dintre limitele propriei sale ființe, lărgește eul, făcându-l tot mai puternic și mai neegoist, tocmai prin el însuși.
Iată mijloacele care ne stau la dispoziție pentru educarea, pentru auto-educarea sufletului senzației și a sufletului rațiunii.
Acum trebuie să ne punem întrebarea: există oare un asemenea mijloc și pentru sufletul conștienței, mădularul cel mai înalt al sufletului uman? Ne putem întreba, de asemenea: Ce se dezvoltă în sufletul conștienței, ca să zicem așa, fără participarea lui, așa cum în sufletul senzației se dezvoltă instinctele și dorințele? Ce se dezvoltă în el, în mod corespunzător predispozițiilor omenești, astfel încât omul și-l poate da numai într-o foarte mică măsură, dacă nu-i este dat ca predispoziție? Este ceva care își are încă rădăcinile în sufletul rațiunii, dar ajunge deja în sufletul conștienței, iar acest ceva este gândirea. Tăria, agerimea gândirii. Sufletul conștienței se poate dezvolta însă numai prin faptul că omul devine din ce în ce mai mult o ființă care gândește; căci sufletul conștienței de sine are sarcina de a ști, de a cunoaște lumea și pe sine însuși. El poate să se dezvolte numai prin mijlocirea instrumentului suprem al cunoașterii, gândirea. Când e vorba de cunoașterea lumii exterioare, a lumii senzoriale, senzația și percepția exterioară sunt acelea care ne mijlocesc cunoașterea, prin faptul că senzațiile și percepțiile exterioare ne îndeamnă să cunoaștem ceea ce există în jurul nostru, lucrurile lumii senzoriale. Dar aceasta presupune să ne dăruim acestei lumi, să nu trecem nepăsători pe lângă ea. Dar tocmai ea, lumea exterioară însăși, este aceea care ne stimulează și care ne poate astâmpăra setea și dorința de cunoaștere exterioară, prin faptul că o observăm. Altfel stau lucrurile în ceea ce privește cunoașterea acelor probleme despre care trebuie să se vorbească mereu în conferințele de știință spirituală. Altfel stau lucrurile când e vorba de cunoașterea realităților nesenzoriale, ale suprasensibilului. Căci în viața imediată a omului acest suprasensibil e ca inexistent. Dar, dacă vrea să-l primească în cunoașterea sa, dacă vrea să lase ca sufletul conștienței să-i fie pătruns de acesta, atunci, deoarece obiectul cunoașterii nu există în afară, omul trebuie să primească un imbold din interior; din interior trebuie să-i vină un asemenea impuls. Acest impuls, care pornește din lăuntru, trebuie să stimuleze gândirea, trebuie să străbată și să penetreze gândirea; dar, dacă e ca un asemenea impuls să pornească din suflet, el poate fi dat numai de forțele care există în suflet, iar acestea sunt, în afara gândirii, simțirea și voința. Dacă gândirea nu se lasă stimulată de acestea două, ea nu va ajunge niciodată într-o lume suprasensibilă. N-am spus prin aceasta că suprasensibilul este doar sentiment, ci că simțirea și voința trebuie să fie călăuzele care-l pot face pe om să iasă din sine și să pătrundă în suprasensibil. Ceea ce ne conduce pe acest drum nu este ceea ce căutăm noi. Căci ceea ce trebuie să caute omul, este lumea suprasensibilă, care la început îi este necunoscută. Dar de la bun început el trebuie să aibă, acționând din lăuntru în afară, două călăuze: simțirea și voința. Ce însușiri trebuie însă să-și cucerească simțirea și voința, dacă e ca ele să de-vină călăuzele omului spre lumina spirituală suprasensibilă?
S-ar putea ca, la început, unii să fie surprinși aflând că simțirea trebuie să fie o călăuză pe calea spre cunoaștere. O simplă reflecție ne poate arăta însă că, în orice caz, simțirea trebuie să ne fie o călăuză pe calea cunoașterii. ‒ Cel ce ia în serios cunoașterea, va admite, fără îndoială, că, pentru a ajunge să știe ceva, omul trebuie să se folosească de logică, va admite că logica trebuie să-l impregneze și să-l conducă pe om. Cu ajutorul logicii trebuie dovedite lucrurile pe care le integrăm cunoașterii noastre. De logică ne folosim, ca de un instrument, spre a dovedi adevărul a ceea ce integrăm cunoașterii. Dar, dacă logica este un asemenea instrument, cum poate fi dovedită, la rândul ei, logica? Putem să spunem, în această privință: poate fi dovedită prin ea însăși. Dar atunci trebuie să existe cel puțin o posibilitate ca, înainte de a dovedi logica prin logică, s-o cuprindem prin simțirea noastră. În primă instanță, gândirea logică nu poate fi dovedită prin gândirea logică însăși, ci numai cu ajutorul simțirii; tot ceea ce este logică, e dovedit mai întâi cu ajutorul simțirii, al simțului neînșelător al adevărului, simț care există în sufletul uman. Vedem, așadar, din acest exemplu clasic, că logica însăși are la bază simțirea, că simțirea este cea care oferă o temelie gândirii. Sentimentul trebuie să dea impulsul pentru adeverirea gândirii. Cum trebuie să devină un sentiment, dacă rolul lui nu e doar acela de a da un impuls gândirii obișnuite, ci dacă el trebuie să dea avânt unei gândiri despre niște lumi care, deocamdată, sunt necunoscute omului, pe care, în primă instanță, omul nu le poate vedea? Însușirea pe care trebuie s-o dobândească sentimentul, pentru a ne conduce spre ceva necunoscut nouă, trebuie să fie o forță care să tindă din lăuntru spre necunoscutul din exterior, spre ceea ce încă nu cunoaștem. Dacă sufletul uman năzuiește spre altceva, dacă acest suflet uman vrea să îmbrățișeze cu sentimentul lui altceva decât pe sine însuși, un asemenea sentiment e numit iubire. Putem simți iubire pentru ceva ce ne este cunoscut, și chiar trebuie să simțim iubire față de multe lucruri din lume pe care le cunoaștem. Dar, pentru că iubirea este un sentiment, și pentru că sentimentul trebuie să fie pentru gândire o temelie, în cea mai largă accepțiune a cuvântului, atunci ‒ dacă vrem ca prin gândire să găsim o realitate suprasensibilă ‒ trebuie să ne fie limpede că îmbrățișarea a ceea ce ne este necunoscut, a suprasensibilului, prin sentiment, trebuie să fie posibilă înainte ca omul să îl poată gândi. Cu alte cuvinte: omului trebuie să-i fie posibil ‒ și o observare nepărtinitoare dovedește că, într-adevăr, îi este posibil ‒ să simtă iubire față de necunoscut, față de suprasensibil, înainte de a putea gândi acest suprasensibil. E posibil, e necesar, să simțim iubire față de suprasensibil, înainte de a fi capabili să-l pătrundem cu lumina gândirii. Dar și voința se poate pătrunde cu o forță care să pornească în căutarea suprasensibilului necunoscut, înainte ca gândirea să se poată apropia de acest suprasensibil. Acea însușire a voinței prin care omul vrea să realizeze în voința lui țelurile și intențiile acelui ceva necunoscut, înainte de a-l putea cuprinde cu lumina gândirii sale, este capacitatea de a se dărui cu încredere suprasensibilului. Astfel, voința poate dezvolta facultatea de a se dărui cu încredere acestui ceva necunoscut, iar sentimentul poate dezvolta iubire față de acest necunoscut; iar dacă acestea două se unesc, facultatea voinței de a se dărui cu încredere acestei realități necunoscute și iubirea față de acest ceva necunoscut, din unirea lor ia naștere ceea ce numim, în sensul adevărat al cuvântului, evlavie. Iar dacă evlavia este unirea, întrepătrunderea, fecundarea reciprocă dintre iubirea pentru necunoscutul suprasensibil și facultatea de a ne dărui acestuia, ea va constitui impulsul unor forțe reunite, care ne poate conduce spre acest necunoscut, pentru ca gândirea să și-l poată însuși. Astfel, evlavia devine educatoarea sufletului conștienței. Căci și în viața de toate zilele se poate vorbi despre evlavie, atunci când acest suflet al conștienței năzuiește să cunoască ceva care, în primă instanță, e ascuns. Când omul se află în fața a ceva necunoscut, pe care încă nu-l poate cuprinde, la care încă nu poate să ajungă prin gândire, deși este o realitate exterioară, putem spune că el se apropie de acest lucru necunoscut cu iubire și dăruire. Sufletul conștienței nu va ajunge niciodată să cunoască ceva, nici în ceea ce privește un lucru din lumea exterioară, dacă nu se va apropia de el cu iubire și dăruire, deoarece sufletul nostru trece nepăsător pe lângă lucrurile de care nu se apropie cu iubire și dăruire, sau, altfel spus, cu evlavie. Ea este călăuza care ne conduce spre cunoașterea a ceea ce ne e încă necunoscut. Iubirea și dăruirea ne sunt călăuze deja în viața de toate zilele și cu atât mai mult când e vorba de lumea suprasensibilului.
Oriunde educăm sufletul, este necesar ca acest suflet să educe, să educe o dată cu el și să se lase educat, la rândul lui, de ceea ce am desemnat drept centru al sufletului: eul, prin care omul are o conștiență de sine. Am văzut că eul se dezvoltă din ce în ce mai mult și devine din ce în ce mai puternic, prin faptul că învinge anumite însușiri sufletești, cum este, de pildă, mânia, sau că dezvoltă în sine alte însușiri sufletești, cum este simțul adevărului; trebuie să spunem însă că munca de autoeducare a eului nu încetează aici, că aici începe misiunea educativă a evlaviei. Mânia ne cere s-o biruim, să scăpăm de ea; simțul adevărului trebuie să străbată eul. Evlavia trebuie să se reverse din eu și să curgă spre lucrul pe care urmează să-l cunoaștem. Așa se eliberează eul din sufletul senzației și din sufletul rațiunii, prin faptul că iese învingător asupra mâniei și a altor afecte și cultivând simțul adevărului; așa îl educă treptat evlavia, tot mai mult și mai mult, conducându-l spre sufletul conștienței. Dacă această evlavie devine din ce în ce mai mare și mai puternică, putem spune că ea se transformă într-un avânt puternic spre ceea ce Goethe caracterizează prin aceste cuvinte:
Prin puterea evlaviei din el însuși, sufletul se simte puternic atras de veșnicul cu care tinde să se unească din ce în ce mai mult. Dar eul este o sabie cu două tăișuri. Eul are nevoie să-și intensifice tot mai mult activitatea proprie și propria lui tărie, să devină din ce în ce mai mult o sine cu un conținut bogat. El are menirea de a deveni o sine care să nu degenereze spre setea de sine și să nu se învârtoșeze în egoism. Când se pune problema ca omul să înainteze pe calea cunoașterii necunoscutului și a suprasensibilului, când omul transformă evlavia în mijloc de autoeducare, e foarte aproape primejdia ca acest eu, această sine a omului să se piardă. Înainte de orice, ea se poate pierde prin aceea că voința omului adoptă față de lume o atitudine de continuă dăruire. Or, dacă devine precumpănitoare, dăruirea face în cele din urmă ca eul să iasă din sine, să se contopească pe deplin cu cel căruia i se dăruiește, să se piardă în el. Așa că eul nu se mai poate găsi în celălalt; căci trebuie să ieșim din noi cu eul și să pătrundem în celălalt, dacă vrem să-l găsim în exterior. O dăruire prin care eul se pierde pe sine ar putea fi comparată cu ceea ce am numi un leșin sufletesc, spre deosebire de leșinul trupesc. În acest din urmă caz, pierzând controlul asupra corporalității, eul se cufundă într-un întuneric nedefinit; în leșinul sufletesc, eul se pierde numai din punct de vedere sufletesc, deși din punct de vedere corporal poate fi intact, deși poate percepe lumea exterioară. Eul se poate pierde din punct de vedere sufletesc dacă nu mai are forța, dacă nu mai este suficient de puternic pentru a dirija el însuși voința pentru a-și trimite propria entitate în voință, dacă se pierde în celălalt, prin dăruirea de sine. În special acesta ar fi cazul extrem a ceea ce numim uciderea voinței proprii. Când voința propriului eu este ucisă, atunci nu mai voiește omul însuși, ci a făcut ca voința să renunțe la activitatea proprie; atunci voiește în locul lui celălalt lucru sau cealaltă ființă, căreia i s-a dăruit. Iar dacă această situație ia amploare, ea poate deveni, spre deosebire de leșinul trupesc, o stare permanentă de leșin sufletesc. Binefăcător pentru sufletul uman poate fi numai sentimentul de dăruire străbătut de jarul eului, sentiment în care ne cufundăm luând cu noi și eul. Dar cum poate dăruirea de sine să ia pretutindeni eul cu ea? ‒ Eul, sinea omului, nu se poate manifesta ca atare, dacă nu-și păstrează cunoașterea de sine, cunoașterea de sine bazată pe gândire. Gândirea se dezvoltă inițial în sufletul conștienței ca un dar natural. Singură gândirea și numai ea poate feri eul să se piardă pe sine, atunci când, dăruindu-se, iese afară în lume. Dacă voința poate fi acel conducător al sufletului uman care-l face să iasă din sine, atunci acest suflet uman, când e condus de voință spre un lucru sau o ființă din exterior, trebuie să ceară ca, acolo unde pășește peste granița acestui lucru sau a acestei ființe din afara sa, să fie luminat de lumina gândirii. Gândirea nu ne poate conduce din lăuntru spre exterior; ieșirea în afară are loc prin dăruirea de sine; apoi, gândirea trebuie să intre imediat în acțiune și, de îndată ce voința ne-a scos în exterior, să facă efortul de a pătrunde cu lumea gândului lucrul sau ființa cărora sufletul li se dăruiește. Trebuie să existe, cu alte cuvinte, voința de a gândi asupra lucrului căruia ne dăruim. În momentul când voința de a ne dărui pierde voința de a gândi, ea e expusă pericolului de a se pierde pe sine; o voință care ‒ din capul locului, în principiu ‒ ar renunța să gândească asupra obiectului căruia omul i se dăruiește, ar putea duce la o situație extremă, la o stare cronică de leșin a sufletului uman.
Oare și iubirea, celălalt element al evlaviei umane, poate avea aceeași soartă? În iubire trebuie să se reverse ceva care radiază din sinea umană spre o realitate necunoscută, pentru ca nici o clipă să nu lipsească verticalitatea eului. Eul trebuie să vrea să intre în tot ceea ce poate deveni obiect al evlaviei sale; și el trebuie să vrea să-și păstreze verticalitatea în fața a tot ceea ce urmează să fie îmbrățișat cu iubire, în fața necunoscutului, a suprasensibilului, în fața a ceea ce se află în afara lui. Ce devine iubirea, dacă eul nu-și păstrează verticalitatea până la granița unde întâlnim necunoscutul, dacă nu vrea să lumineze acest necunoscut cu lumina gândului și a judecății raționale? O astfel de iubire devine ceea ce numim exaltare. Dar, deoarece eul trăiește în sufletul rațiunii, acest eu al omului își poate începe drumul spre necunoscutul din exterior pornind tocmai din acest suflet al rațiunii sau afectiv; dar atunci el nu se mai poate anihila cu totul pe sine însuși. Voința se poate ucide pe sine; dar, dacă eul, dacă sufletul vrea să cuprindă cu simțirea realitatea exterioară, el nu se poate ucide pe sine: eul rămâne totdeauna prezent în simțire; dar, din cauză că nu e sprijinit de gândire și de voință, el năvălește în afară, fără să se controleze. Iar această năvală în afară a eului, care e inconștient de sine, face ca o astfel de iubire pentru realitatea necunoscută ‒ iubire care nu are voința de a gândi energic ‒ să lase sufletul tot mai mult în prada exaltării. În exaltare există ceva care poate fi numit ‒ la fel cum dăruirea, când eul se pierde pe sine, poate fi numită leșin sufletesc ‒ somnambulism sufletesc, întocmai așa cum putem vorbi de un somnambulism trupesc. Un exaltat este cel care nu ia cu sine un eu puternic, atunci când pătrunde în necunoscut, cel care vrea să pătrundă în realitatea din afară numai cu forțele inferioare ale eului; și, din cauză că nu face ca întreaga forță a eului său să izvorască din conștiență, o astfel de persoană va încerca să înțeleagă necunoscutul așa cum înțelegem necunoscutul în lumea viselor. Dacă exaltarea ia în stăpânire sufletul, tot mai mult, ea devine ceea ce poate fi numit stare permanentă de vis sau un somnambulism sufletesc. Când sufletul a devenit incapabil să intre într-o legătură justă cu lumea și cu alți oameni, când năvălește afară în viață, deoarece îi e teamă să facă uz de lumina gândirii și nu reușește să se pună într-o relație justă cu lucrurile și ființele din jurul său: un astfel de suflet, un astfel de eu, ajuns la somnambulism sufletesc, ajunge, în mod inevitabil, la eroare, umblă prin lume ca o luminiță rătăcitoare.
Aceasta se întâmplă din cauză că o astfel de exaltare, care, în dragostea ei pentru necunoscut, nu este străluminată de către eu, se teme să caute o deplină limpezime a gândirii și o lumină absolut limpede asupra propriului său eu, evitând să ia cu sine pretutindeni propriul eu, într-o gândire energică și o conștiență de sine puternică. Cu cât conștiența de sine este mai palidă, cu atât omul este mai accesibil exaltării; numai din cauză că ajunge la o lenevie a gândirii, că nu are voința de a se lăsa străluminat de razele gândirii, în momentul în care se întâlnește cu necunoscutul, numai de aceea este posibil ca un astfel de suflet să dobândească însușiri pe care le putem numi superstiție sub toate formele. Un suflet exaltat, care umblă prin lume, cu sentimentul său de dragoste, ca într-un vis, care trece prin viață ca și cum ar fi cufundat în somn, sufletul leneș în gândire, care nu vrea să scoată afară în lume o conștiență de sine deplină, e înclinat să creadă totul orbește, pentru că, în mod inevitabil, are tendința de a nu pătrunde esența lucrurilor prin propriul său efort lăuntric, pe care-l pretinde gândirea, prin activitatea de gândire proprie, are tendința de a aștepta ca adevărul și cunoașterea lucrurilor să-i fie dictate de altcineva. Pentru aceasta nu este nevoie să gândească el însuși în mod activ și creator, din lăuntru în afară. Ca să cunoaștem un lucru din lumea exterioară, care ne este dat prin simțuri, nu e necesar să desfășurăm noi înșine o gândire creatoare; în ceea ce privește cunoașterea suprasensibilului, indiferent de forma în care suprasensibilul trebuie să intre în sfera cunoașterii noastre, niciodată nu ne este îngăduit să vrem să cunoaștem suprasensibilul în vreun mod care exclude gândirea. În momentul în care vrem să-l sesizăm prin simplă observație, suntem expuși tuturor amăgirilor și iluziilor posibile. Toate rătăcirile, toate superstițiile, tot ceea ce ne poate induce în mod greșit sau mincinos în lumea suprasensibilă, se bazează, în ultimă instanță, numai pe faptul că omul nu vrea să-și lase conștiența de sine străluminată de propria sa gândire creatoare. Nimănui nu i se poate întâmpla să fie înșelat, atunci când primește ceva care-i aduce un mesaj din lumea spirituală, dacă are voința de a desfășura el însuși o gândire activă. Este, de altfel, singurul mijloc de a realiza acest lucru; un alt mijloc eficient nu există. O poate spune și o va spune oricare cercetător spiritual: cu cât omul are o mai puternică voință de a desfășura o activitate de gândire creatoare, cu atât mai mult va avea posibilitatea de a cunoaște lumea suprasensibilă în adevărul și limpezimea ei, în realitatea ei neînșelătoare. Vedem, deci, în același timp, că pentru autoeducarea eului este necesar ceva care ne duce tot mai sus spre sufletul conștienței; ceva sub conducerea căruia sufletul educă sufletul conștienței, în raport cu întreaga lume fizică necunoscută și cu întreaga lume suprasensibilă necunoscută: evlavia, alcătuită din iubire și dăruire. Dacă iubirea și dăruirea sunt străbătute și încălzite de sentimentul de sine just, ele se transformă în niște trepte care ne conduc din ce în ce mai sus și ne înalță tot mai mult. Evlavia veritabilă, indiferent sub ce formă străbate și încălzește sufletul ‒ fie sub forma rugăciunii, fie sub altă formă ‒, nu ne poate duce niciodată în eroare; cunoaștem cel mai bine tocmai lucrurile pentru care, mai întâi, ne-am aprins în venerație adâncă, adică în iubire și dăruire. ‒ O educație sănătoasă va trebui să se întrebe, în special, ce forță, din cele ce contribuie la dezvoltarea sufletului, îi poate da acestuia impulsul spre evlavie. Copilului îi este necunoscută o mare parte a lumii; dacă vrem să-l orientăm în modul cel mai bun în cunoașterea și aprecierea a ceea ce-i este necunoscut, trebuie să-i trezim evlavia față de acest ceva necunoscut; și nu vom greși niciodată, presupunând că o evlavie just orientată duce, în lume, la ceea ce putem numi o adevărată experiență de viață, în toate domeniile.
O, și mai târziu, în viață, e foarte important ca sufletul uman să poată privi înapoi, în copilărie, și să găsească acolo multă, multă venerație, până la evlavie. Orice suflet care, în vremea copilăriei, a fost adeseori în situația de a privi cu respect spre niște persoane venerate, de a privi cu evlavie caldă spre lucruri pe care nu le putea înțelege cu mintea lui încă necoaptă, aduce cu sine, din această vârstă, un bun impuls pentru evoluția ulterioară, superioară a vieții sale. Ne gândim întotdeauna cu recunoștință la mersul evenimentelor trecute, dacă ne amintim, de pildă, că în copilărie am avut ocazia să auzim în sânul familiei despre o personalitate ieșită din comun, despre care toți vorbeau cu respect și venerație. O sfântă sfială coboară în sufletul care poate să facă ceva atât de intim din sentimentul evlaviei. Animat de sentimente care ne ating doar când venerăm, câte un om povestește cum a atins cu mâna tremurătoare clanța de la ușă și a intrat cu respectuoasă sfială în odaia unei persoane venerate, pe care avea prilejul să o vadă pentru întâia oară, după ce auzise de atâtea ori vorbindu-se despre ea cu venerație și iubire. A fi stat față în față cu acel om, a fi schimbat cu el numai câteva cuvinte, după ce, o vreme, l-ai venerat de la distanță: iată unul dintre cele mai bune impulsuri în acest sens. Evlavia ne poate fi călăuză mai ales atunci când ne apropiem de problemele majore, de enigmele existenței. Ea ne poate fi călăuză atunci când încercăm să rezolvăm aceste probleme supreme ale sufletului, când vrem să căutăm acel ceva spre care vrem să ne înălțăm și cu care vrem să ne unim. Aici tocmai evlavia este o forță care ne trage în sus, și, prin faptul că ne atrage spre ea, fortifică și consolidează organismul sufletesc al omului. Cum e posibil așa ceva? Ia încercați odată să vedeți, observând expresia exterioară a evlaviei, cum acționează evlavia tocmai în gestica umană exterioară. Ca expresie exterioară, ea acționează tocmai acolo unde se dezvoltă cea mai importantă facultate a omului. Ce gest exterior face acesta când e cuprins de evlavie? Își pleacă genunchii, își împreunează mâinile și își înclină capul în fața ființei sau lucrului pe care-l venerează.
Sunt acele organe ale omului prin care se poate manifesta în modul cel mai intens eul, și, mai cu seamă, ceea ce numim mădulare sufletești superioare ale omului. Omul are în viață o poziție corporală verticală prin faptul că-și ține picioarele drept. Omul răspândește binecuvântare în viață, adică face să radieze în afară entitatea eului său, prin mâinile sale; și el devine o ființă ce contemplă cerul și pământul, prin ceea ce există în capul său, prin mișcarea acestui cap. Observarea omului ne mai învață că noi ne încordăm cel mai bine picioarele, cu o putere de a acționa conștientă de sine, după ce ele au învățat, mai întâi, să-și plece genunchii în fața lucrurilor ce merită, într-adevăr, venerație. Fiindcă, atunci când ne plecăm genunchii, primim în noi o forță care tinde să intre în organismul nostru. Acei genunchi care se țin drepți, fără a fi învățat vreodată să îngenuncheze cu evlavie, se proptesc în pământ numai pentru a arăta ceea ce au posedat dintotdeauna, propria lor nulitate, căreia nu i-au adăugat nimic. Dimpotrivă, picioarele ce s-au ostenit să îngenuncheze, primesc în ele, o dată cu îndreptarea genunchilor, o forță nouă, și acum se sprijină pe pământ nu o nulitate, ci forța nou asimilată. Mâinile ce vor să binecuvinteze, să consoleze, fără a se fi împreunat mai înainte cu venerație și evlavie, nu pot dărui multă iubire și binecuvântare, ci doar propria lor nulitate. Pe când mâna care a învățat să se împreuneze pentru rugăciune, prin acest gest al venerației a primit în ea o forță care acum poate să străbată mâna; și astfel ea a devenit o mână în care sinea pulsează cu putere. Căci drumul acelei forțe pe care o primim în noi cu mâinile împreunate, acest drum, înainte de a se revărsa în mâini, trece prin inima omului și aprinde flacăra iubirii; iar evlavia mâinilor împreunate, trecând prin inimă și revărsându-se în mâini, se transformă în binecuvântare. Capul care privește de sus întreaga lume, care-și îndreaptă ochii și își ciulește urechile în toate direcțiile, poate să măsoare cât vrea, cu ochii și urechile lui: peste tot, va putea să aducă în întâmpinarea lucrurilor doar propria lui goliciune sufletească. În schimb, capul care s-a plecat cu evlavie în fața lucrurilor, va scoate, la rândul lui, din această evlavie, o forță de care va fi străbătut; el nu va întâmpina lucrurile cu propriul lui gol sufletesc, ci cu sentimentele pe care și le-a însușit prin evlavie.
Cel care studiază cu o simțire sănătoasă expresia exterioară, gesturile omului și știe ce se petrece astfel în om, câte lucruri se află aici într-o legătură vie, își va da seama, din expresia fizionomică a evlaviei, că această evlavie cuprinde eul nostru și potențează forța sinei, și că această forță potențată a sinei are posibilitatea de a pătrunde în lucrurile pe care nu le cunoaștem încă. Dacă vrem să pătrundem în lucruri necunoscute nouă, trebuie să le aducem în întâmpinare facultățile noastre; și facem aceasta atunci când ne apropiem de ele cu iubire și dăruire. Vedem astfel că prin evlavie eul nu devine mai slab, ci din ce în ce mai puternic și mai viguros. Prin această autoeducație, prin evlavie, sentimentele și pornirile întunecate ale omului sunt ridicate pe o treaptă superioară; sunt ridicate pe o treaptă superioară sentimentele de simpatie și antipatie pe care omul le are față de lucruri. Tocmai sentimentele de simpatie și antipatie care intră în sufletul nostru în mod inconștient sau subconștient, fără ca noi să fi emis vreo judecată asupra lor, fără ca ele să fi fost străluminate de gândire, tocmai ele sunt purificate, atunci când eul se educă prin evlavie și pătrunde din ce în ce mai adânc în mădularele sufletești superioare. Prin aceasta, tot ceea ce este simpatie și antipatie, tot ceea ce acționează ca o putere întunecată și ne poate duce la eroare, este străbătut de lumina sufletului. Ceea ce înainte era simpatie și antipatie neluminată, devine judecată, judecată a simțirii, devine fie gust estetic, fie sentiment moral just orientat. Sufletul care s-a educat prin evlavie își va purifica simpatiile și antipatiile obscure, sentimentele sale nebuloase de plăcere și neplăcere, transformându-le în ceva care poate fi numit: simț al frumosului și simț al binelui. Sufletul care și-a purificat în mod just voința, în vederea dăruirii de sine, cu ajutorul evlaviei, va purifica treptat ‒ dacă și-a păstrat sentimentul de sine și conștiența de sine ‒ acele porniri și instincte obscure de care sunt de obicei impregnate dorințele și impulsurile de voință ale omului, formând din ele, încetul cu încetul, acele impulsuri lăuntrice pe care le numim idealuri morale. Evlavia e autoeducarea sufletului, de la pornirile și instinctele obscure, de la poftele și pasiunile vieții, la idealurile morale ale vieții. Evlavia este ceva pe care noi îl semănăm în suflet ca pe un germene: și el va încolți.
Cel care privește viața într-un mod lipsit de prejudecăți, își poate da seama de aceasta și dintr-un alt exemplu. Vedem pretutindeni că, de-a lungul vieții sale, omul parcurge o evoluție ascendentă și una descendentă. La vârsta copilăriei și a tinereții avem de-a face cu o evoluție ascendentă, după care evoluția rămâne, pentru o vreme, la același nivel; apoi, la o vârstă mai înaintată, la vârsta bătrâneții, începe evoluția descendentă. Putem spune că la sfârșitul vieții evoluția descendentă are, într-un fel, o direcție opusă față de ceea ce au dezvoltat copilăria și tinerețea; dar, la vârsta bătrâneții, însușirile pe care omul le dobândește în copilărie și tinerețe se manifestă într-un mod surprinzător. Acela care observă viața în mod real, poate vedea că la copiii care și-au însușit mult dintr-o evlavie bine direcționată, această sămânță dă roade la bătrânețe. O astfel de evlavie apare la o vârstă mai înaintată ca forță de a acționa în viață. Forța este ceea ce apare la bătrânețe, ca revers al evlaviei care a fost cultivată în tinerețe. O tinerețe lipsită de evlavie, o tinerețe în care n-au fost educate o dăruire just orientată a voinței și sentimentele de iubire bine direcționate, va conduce spre o bătrânețe lipsită de vlagă, neputincioasă. Un suflet uman care urmează să evolueze, presupune evlavie. Atunci însă, cine caută să înțeleagă ce este evlavia, trebuie să știe că un suflet angajat în evoluție poate și trebuie să fie cuprins de evlavie.
Dar atunci cum stau lucrurile cu acest sentiment la obiectul contemplării noastre evlavioase? Dacă privim cu iubire spre o altă ființă, putem vedea, la rândul nostru, în iubirea celuilalt față de noi înșine, ceva care, poate, e în curs de dezvoltare. Oare putem vorbi vreodată despre evlavie, într-un asemenea sens inversat? Că, în general, acest lucru nu este adevărat, reiese din faptul că ne vedem obligați să spunem: Dacă omul se dăruiește lui Dumnezeu cu iubire, poate fi sigur că și Dumnezeu se apleacă spre el cu iubire. Evlavia îl face pe om să evolueze spre cel pe care el îl numește întotdeauna Dumnezeul său din Univers. Reversul evlaviei nu poate fi numit tot evlavie. Nu putem vorbi de o evlavie a lui Dumnezeu față de om. Care este, din acest punct de vedere, reversul evlaviei? Ce strălucește spre evlavie, când aceasta își înalță privirile spre Divinitate? Spre evlavie strălucește ceea ce nu poate ea însăși cuprinde cu voința, și nici cu forțele ei: ceea ce e puternic, iar dacă este vorba de ceva divin, ceea ce e atotputernic. Ceea ce ne-am elaborat în tinerețe, prin evlavie, ne strălucește, la bătrânețe, ca putere de viață, iar ceea ce numim Divinitate, spre care ne-am plecat cu evlavie, ne vine înapoi drept trăire a atotputerniciei. Acesta e sentimentul atotputerniciei, indiferent că privim cu respect spre cerul înstelat, în infinita lui splendoare, și că evlavia se aprinde pentru ceea ce ne înconjoară din toate părțile și ne pare de necuprins; sau că privim cu respect spre cel care este pentru noi, într-o formă sau alta, Dumnezeul nostru invizibil, care pătrunde cu viață întreg Universul și e prezent peste tot. De la evlavia noastră ne înălțăm privirile spre atotputernicie; și din acest sentiment se naște ceva care ne face să înțelegem că nu putem să răzbatem, că nu putem să ne unim cu ceea ce se află deasupra noastră, decât dacă, mai întâi, de jos în sus, mergem în întâmpinarea sa cu evlavie. De atotputernicie ne apropiem atunci când ne cufundăm în venerație. De aceea, dacă ne exprimăm în mod just, putem vorbi de o asemenea atotputernicie, în schimb, dacă avem un simț mai subtil al limbii, nu putem vorbi de o atot-iubire. Puterea se poate mări și intensifica. Dacă cineva are putere asupra a două sau trei ființe, el este de două ori, respectiv de trei ori mai puternic. Puterea crește în mod direct proporțional cu numărul ființelor asupra cărora se extinde. Altfel stau lucrurile cu iubirea. Dacă un copil este iubit de mama sa, acest lucru nu exclude posibilitatea ca mama să-l iubească exact cu aceeași intensitate pe cel de-al doilea copil, și, la fel, pe al treilea și pe al patrulea. Iubirea nu are nevoie nicidecum să se dubleze sau să se tripleze. Și este greșit să spui: Trebuie să-mi împart iubirea, pentru că ea urmează să se extindă asupra a două ființe. Un simț mai fin al limbii simte că e incorectă exprimarea celui care vorbește despre atot-știință, și tot așa e când se vorbește despre o atotiubire nebuloasă. Iubirea nu are grade de intensitate și nu poate fi circumscrisă prin cifre.
Iubirea este o parte a evlaviei, iar dăruirea de sine plină de încredere e cealaltă parte a evlaviei. Cu dăruirea de sine, lucrurile stau la fel ca și cu iubirea. Putem să ne dăruim cu încredere unei realități necunoscute sau alteia, în noi există, în general, sentimentul dăruirii. Capacitatea de a ne dărui cu încredere poate spori ca grad de intensitate, dar, dacă vine spre un anumit număr de ființe, nu are nevoie să se împartă sau să se multiplice. Deoarece acestea două, iubirea și dăruirea, nu au nevoie să se divizeze, ele nu atrag după sine necesitatea ca eul ‒ care trebuie să rămână ceva unitar ‒ să se piardă și să se dezmembreze, atunci când, iubind, se lasă în voia a ceva necunoscut și, dăruindu-i-se cu încredere, se îndreaptă spre el. Astfel, iubirea și dăruirea de sine sunt cele două călăuze juste, când ne înălțăm spre necunoscut, și totodată educatorii sufletului pe drumul de la sufletul rațiunii spre sufletul conștienței. Dacă biruirea mâniei educă sufletul senzației, dacă simțul adevărului educă sufletul rațiunii, evlavia educă sufletul conștienței. Dacă își educă prin evlavie sufletul conștienței, omul dobândește tot mai multe cunoștințe, o cunoaștere tot mai bogată. Dar această evlavie trebuie să fie condusă și călăuzită de pe pozițiile unei conștiențe de sine care nu evită lumina gândirii. Dacă facem ca din noi să se reverse iubire, atunci, prin propria ei calitate, iubirea face să putem lua cu noi sinea noastră; dacă știm să ne plecăm cu dăruire, această dăruire creează, prin propria ei calitate, posibilitatea de a ne păstra eul. Este adevărat că putem și să ne pierdem, dar nu e deloc inevitabil. De acest lucru trebuie să ținem seama; și nu e îngăduit să-l uităm, mai ales atunci când aplicăm impulsul evlaviei în educație. Nu avem voie să cultivăm la copii o evlavie oarbă, care să lucreze în mod inconștient. Cultivarea evlaviei trebuie să fie însoțită de cultivarea unui sentiment de sine sănătos.
Dacă mistica tuturor timpurilor și, de asemenea, Goethe, dau numele de etern-feminin acelui ceva necunoscut și necuprins de care sufletul se simte atras, noi ‒ și aici am vrea să nu fim rău înțeleși ‒ am putea numi etern-masculin acel ceva de care venerația trebuie să fie străbătută în permanență, fiindcă, după cum, în sensul misticii și al lui Goethe, etern-femininul există în bărbat, ca și în femeie, acest etern-masculin, acest sentiment sănătos de sine, e prezent în orice evlavie, atât la bărbat, cât și la femeie. Si, dacă acel chorus mysticus ne e prezentat de Goethe din perspectiva misticii, atunci ‒ prin faptul că am cunoscut misiunea evlaviei, care ne conduce spre necunoscut ‒ putem adăuga ceea ce trebuie să străbată evlavia: etern-masculinul. Putem înțelege acum în mod just această trăire a sufletului uman, în care se revarsă, ca într-un torent unic, toate sentimentele de venerație, în care se imprimă și culminează orice evlavie, și anume: unirea cu necunoscutul spre care năzuim; putem înțelege acum în mod just, cu ajutorul a ceea ce am aflat despre misiunea evlaviei, această unio mystica, această unire mistică.
Orice unio mystica duce sufletul la dezastru dacă eul se pierde pe sine, atunci când vrea să se unească cu ceva necunoscut. De altfel, eul nici nu aduce nimic valoros în întâmpinarea acestui necunoscut, dacă s-a pierdut pe sine. Ca să ne jertfim acelui necunoscut, dacă ne contopim, în unio mystica, propriul eu cu acel necunoscut, este să avem ce jertfi, e necesar să fi devenit ceva demn de a fi luat în seamă. Dacă unim un eu slab, nu un eu puternic în sine, cu ceea ce ne este superior, unirea noastră nu are nici o valoare. Unio mystica are valoare numai dacă un eu puternic se înalță în regiunile despre care ne vorbește chorus mysticus. Dacă Goethe ne vorbește despre regiunile în care ne poate conduce evlavia superioară, ca să dobândim acolo cunoașterea supremă, dacă acest chorus mysticus ne spune în frumoasele cuvinte:
atunci o unio mystica just înțeleasă poate replica: Da
