Omul oscilează între stări de activitate și stări de lenevie. Acea activitate de care urmează să ne ocupăm în conferința de astăzi, și căreia i se dă numele de asceză, este considerată activitate sau lenevie, în funcție de atitudinea față de viață a unui om sau altul, a unui grup de oameni sau altul. O cercetare obiectivă, lipsită de prejudecăți, așa cum trebuie să fie toate cele întreprinse sub semnul științei spirituale, este posibilă numai observând că ceea ce numim „asceză” ‒ dacă aceasta este înțeleasă în sensul cel mai înalt, excluzându-se orice folosire abuzivă a cuvântului ‒, influențează viața omului, fie stimulându-i dezvoltarea, fie dăunându-i.
În primul rând, este adevărat că majoritatea oamenilor, și nu în mod cu totul nejustificat, își fac în ziua de azi o idee destul de greșită despre ceea ce ar trebui să desemnăm de fapt, prin cuvântul asceză. Dacă ne gândim la originea greacă a acestui cuvânt, am putea spune tot așa de bine despre atlet că este un ascet. În epoca noastră, înțelesul cuvântului asceză a căpătat o anumită nuanță datorită formei pe care activitatea respectivă a luat-o în Evul Mediu; iar pentru o serie de oameni acest cuvânt a căpătat nuanța pe care i-a dat-o, de exemplu, Schopenhauer [Nota 44], în cursul secolului al XIX-lea. Azi acest cuvânt mai dobândește o anumită nuanță sub influența diferitelor filozofii și religii orientale, și anume, a ceea ce Occidentul numește atât de des „buddhism”. Noi ne propunem azi să căutăm în natura umană adevărata origine a ceea ce este asceza; tocmai știința spirituală, așa cum a fost ea caracterizată în cursul conferințelor ținute până acum, va fi chemată să aducă lumină în acest domeniu, și anume din cauză că întreaga ei concepție fundamentală are legătură cu ceva care este cuprins și în înțelesul dat de greci cuvântului „asceză”.
În ceea ce privește natura umană, știința spirituală, cercetarea spirituală, așa cum este ea reprezentată aici deja de mai mulți ani, se situează pe o anumită bază, foarte precisă. Știința spirituală pornește de la premiza că pe nici o treaptă din evoluția omului nu avem voie să spunem: aici sau dincolo se află limitele cunoașterii umane. Știința spirituală consideră că întrebarea: ce poate omul ști și ce nu poate ști? ‒ această întrebare pe care numeroase cercuri o consideră atât de justificată ‒, este pusă în mod greșit. Știința spirituală nu se întreabă: Ce se poate ști pe o anumită treaptă din evoluția umană? Ce limite ale cunoașterii apar pe o anumită treaptă din evoluția omului? Ce nu putem ști în acest moment? Ce ne rămâne necunoscut, dată fiind insuficiența capacității de cunoaștere a omului? Știința spirituală, ca atare, nu se ocupă de aceste întrebări, în primă instanță. Ea se situează cu absolută fermitate și siguranță pe terenul evoluției, în primul rând al evoluției puterii sufletești umane. Ea spune: sufletul uman este capabil să evolueze. După cum în sămânța unei plante dormitează planta viitoare și după cum aceasta e scoasă la lumină de forțele ce zac în lăuntrul seminței și de acelea care acționează din afară asupra ei, tot așa și în sufletul uman dormitează totdeauna forțe și facilități ascunse. Și ceea ce omul nu poate cunoaște încă pe o anumită treaptă a evoluției, poate fi cunoscut atunci când el a parcurs încă o etapă din evoluția facultăților sale spirituale, care înainte erau ascunse.
Ce forțe ne putem însuși, pentru a ajunge la o cunoaștere din ce în ce mai profundă a lumii, pentru a ne lărgi tot mai mult orizontul? ‒ aceasta e întrebarea pe care și-o pune știința spirituală. Ea nu se întreabă: Unde se află limitele cunoașterii? ci: Cum poate omul depăși limitele fiecărei etape, prin dezvoltarea facultăților sale? ‒ Vedeți, deci, că știința spirituală nu împrejmuiește cu un zid orizontul cunoașterii umane, ci tinde mai degrabă, prin toate metodele, prin toate idealurile sale, să lărgească necontenit acest orizont al cunoașterii, așa cum vom vedea tot mai mult în conferințele următoare. ‒ Știința spirituală arată nu prin afirmații vagi, ci într-un mod foarte precis, cum poate omul depăși limitele unor forțe de cunoaștere care i-au fost date, ca să zicem așa, în cursul unei evoluții la care n-a luat parte el însuși, cu conștiența lui. Căci în viața obișnuită aceste forțe de cunoaștere se ocupă numai cu lumea dată omului prin simțuri, care poate fi înțeleasă cu rațiunea și de care sunt legate aceste simțuri. Prin forțele ce dormitează în sufletul său omul poate să răzbată mai departe, spre acele lumi care nu sunt date de la bun început simțurilor și la care nu poate ajunge rațiunea legată de simțuri. Și numai ca să nu ni se reproșeze de la bun început că plutim în sfera unei vorbării imprecise, vă voi expune foarte pe scurt unele dintre lucrurile pe care le puteți urmări pe larg în cartea mea: Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? referitor la căile prin care putem dobândi cunoștințe superioare.
Dacă spunem că omul poate să depășească facultățile de cunoaștere cu care este înzestrat, este necesar ca el să nu-și facă pașii la întâmplare, în mod imprecis, ci să găsească drumul într-o nouă lume pornind de pe solul ferm pe care se află acum. Cum poate fi realizat acest lucru?
În viața umană actuală obișnuită alternează mereu două stări, pe care le putem numi „trezie” și „somn” [Nota 45]. Fără să caracterizăm azi mai îndeaproape aceste două stări, putem spune că, în ceea ce privește posibilitățile de cunoaștere ale omului, ele se deosebesc prin faptul că în stare de trezie omul primește impresii care acționează asupra simțurilor sale și asupra rațiunii sale legate de acestea. Pe baza acestor impresii se dezvoltă cunoașterea lui exterioară. În stare de trezie el este cu totul dăruit lumii sensibile exterioare. În stare de somn omul scapă de sub influența acestei lumi sensibile exterioare. O simplă reflecție, pur logică, ar putea arăta în mod limpede oricărui om că nu este chiar atât de absurd ceea ce spune știința spirituală, și anume că în natura umană există cu adevărat o entitate reală care, pe tot parcursul somnului, se desparte de ceea ce numim, în general, om fizic. De altfel, în cursul acestor conferințe am atras atenția asupra faptului că, pentru știința spirituală, acele părți din om pe care le putem atinge, ca să zicem așa, cu mâinile, pe care le putem vedea cu ochii, constituie numai un mădular al ființei umane. Trebuie să considerăm că această natură umană mai cuprinde o a doua parte, așa-numitul corp eteric sau al vieții. În timpul somnului corpul fizic și cel eteric rămân culcate în pat. Distingem apoi, în afară de aceste mădulare, ceea ce numim corp al conștienței sau ‒ să nu ne împiedicăm în această expresie ‒ corp astral, purtătorul plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al instinctului, dorinței și pasiunii și, în afară de acesta, acel mădular prin care omul este, într-adevăr, coroana creațiunii pe Pământ: eul. Aceste două mădulare din urmă ale ființei umane se despart în timpul somnului de corpurile fizic și eteric. Spunem că o simplă reflecție logică îi poate arăta omului că nu e chiar atât de absurd ce spune cercetarea spirituală, numai să vrea omul să reflecteze la următorul lucru: plăcerea și durerea, bucuria și suferința existente în om, puterea de judecată a eului, toate acestea nu pot să dispară în timpul nopții și să se nască din nou în fiecare dimineață, ci ele rămân undeva. Luați dacă vreți, această ieșire a corpului astral și a eului, drept o simplă imagine: dar nu puteți nicidecum nega faptul că eul și corpul astral se desprind de ceea ce numim corp fizic și corp eteric.
Lucrul cel mai interesant este că tocmai mădularele cele mai lăuntrice ale eternității umane, corpul astral și eul, în cadrul cărora omul are ceea ce numim trăirile sale sufletești, coboară în timpul somnului ca într-un întune-ric nedefinit. Dar aceasta nu înseamnă altceva decât că această cea mai lăuntrică parte a entității umane ‒ a vieții umane propriu-zise, așa cum este viața normală actuală ‒ are nevoie să fie stimulată de impresiile lumii exterioare, dacă vrea să devină conștientă de sine și de lumea înconjurătoare. Putem spune, deci, că în momentul când, odată cu adormirea, dispare stimularea din exterior și încetează să mai acționeze forța care menține din exterior conștiența trează, omul este în imposibilitate de a mai da naștere în lăuntrul său, unei conștiențe. Dacă, în cadrul desfășurării normale a vieții sale, el ar putea să stimuleze aceste mădulare lăuntrice ale ființei lui, să le fortifice, să le dea viață în lăuntrul său atât de mult, încât să poată avea în ele o conștiență, fără stimulenți din exterior, fără impresii senzoriale, fără activitatea rațiunii legate de lumea sensibilă, atunci cu o asemenea conștiență, cu asemenea facultăți, omul ar fi în stare să perceapă și alte lucruri, pe lângă cele care-i vin numai prin excitațiile simțurilor. Oricât ar suna de ciudat, de fapt, paradoxal: Dacă omul ar putea dezvolta o stare care, pe de o parte, să fie similară somnului, iar pe de alta să fie totuși esențial diferită de aceasta, el ar putea ajunge la o cunoaștere suprasensibilă. Această stare ar trebui să fie asemănătoare somnului prin aceea că, la fel ca și în somn, omul n-ar primi nici o impresie din lumea exterioară sau, cel puțin, nu i-ar da absolut nici o importanță; ‒ dar s-ar deosebi de somn prin faptul că omul nu cade în inconștiență, ci dezvoltă în sine o viață lăuntrică vie, deși asupra lui nu se exercită nici o influență din lumea fizică exterioară.
Omul poate ajunge ‒ tocmai acest lucru rezultă din experiența spiritual-științifică ‒ la o asemenea stare; la o stare pe care, dacă nu se face uz rău de acest termen, așa cum se întâmplă în zilele noastre, am putea-o numi stare de clarvedere. Și vom da, pe scurt, un singur exemplu dintre numeroasele exerciții lăuntrice cu ajutorul cărora omul poate să ajungă la o asemenea stare de conștiență.
Dacă vrea să trăiască în siguranță în această stare, omul trebuie să ia ca punct de plecare lumea exterioară. Ei bine, această lume exterioară îi furnizează omului, prin simțurile sale, reprezentări, pe care el le consideră adevărate, dacă izbutește să facă în așa fel încât reprezentările sale să fie în concordanță cu obiectele exterioare, cu realitatea exterioară. Dar printr-un asemenea adevăr omul nu poate să treacă dincolo de lumea exterioară a simțurilor. ‒ Se pune, deci, problema de a se construi o punte de legătură între percepția exterior-sensibilă și ceea ce poate fi independent de aceasta, oferind, totuși, un adevăr. Una dintre primele trepte ale exercițiilor prin care ne putem însuși o asemenea cunoaștere este așa-numita reprezentare simbolică [Nota 46] sau imaginativă. Să aducem în fața sufletelor noastre un simbol care poate fi folosit în cadrul disciplinei spirituale! Să-l dezvoltăm sub forma unui dialog pe care, să zicem, un cunoscător al științei spirituale îl poate avea cu învățăcelul său.
Pentru a-l face să înțeleagă o anumită reprezentare simbolică, îndrumătorul spiritual ar putea vorbi așa: ia privește planta, uită-te cum prinde rădăcini în pământ, cum crește, cum face să apară o frunză verde după alta, și cum se dezvoltă mai departe până ce dă florile și fructele. ‒ Vă atrag atenția asupra faptului că aici nu este vorba de niște reprezentări din științele naturii; căci vom vedea deîndată că aici nu se pune problema de a stabili care e deosebirea dintre plantă și om, ci de a dobândi niște reprezentări simbolice utile! Apoi îndrumătorul spiritual ar mai putea spune: Iar acum privește omul, așa cum ți se înfățișează el în viață. Fără îndoială că, într-un anume sens, acest om este superior plantei. Căci poate dezvolta în el instincte, dorințe, pasiuni, o viață de reprezentare, care-l face să urce întreaga scară ce se întinde de la senzațiile și pornirile oarbe până la cele mai înalte idealuri morale. Dacă vom compara omul cu planta, numai cineva care ar avea ideile botanice cele mai fanteziste ar putea atribui plantei o conștiență asemănătoare aceleia pe care o posedă omul. În schimb, la plantă observăm, la un nivel inferior, o anumită superioritate în comparație cu omul. Observăm la plantă o anumită siguranță în dezvoltarea ei, lipsită de posibilitatea erorii. Dimpotrivă, la om vedem în orice moment posibilitatea de a devia de la ceea ce este poziția lui justă în viață. Vedem că, în întreaga sa substanță, omul e străbătut de instincte, dorințe și pasiuni, care-l pot cufunda în eroare, minciună și amăgire. Spre deosebire de el, planta nu e străbătută, în substanțialitatea ei de toate acestea; ea este o ființă pură, castă. Numai dacă își purifică întreaga viață instinctuală și pasională, omul poate spera să devină și el, dar pe o treaptă superioară, tot atât de pur și de cast cum e planta, în siguranța și stabilitatea ei, pe o treaptă inferioară. ‒ Și ne putem forma astfel, mai departe, următoarea imagine: Planta este străbătută de substanța verde, de clorofilă, care îmbibă frunzele de culoarea ei verde. Omul e străbătut de purtătorul instinctelor și pasiunilor sale, de sângele lui roșu. Aceasta este un fel de evoluție ascendentă. În schimb, omul a trebuit să primească în ființa lui, totodată și însușiri pe care planta încă nu le are. Am putea spune că omul trebuie să-și reprezinte înaltul ideal către care înaintează, acela că, odată și odată, își va cuceri, pe treapta de evoluție corespunzătoare, acea siguranță lăuntrică, acea stăpânire de sine și acea puritate care i se înfățișează ca model de urmat, dar la un nivel inferior, în plantă. Dar acum ne-am putea întreba: Ce trebuie să facă omul, dacă vrea să se înalțe pe o asemenea treaptă?
În acest scop el trebuie să devină stăpânul instinctelor, dorințelor și pasiunilor care, de obicei, îi răscolesc sufletul fără voia lui. El trebuie să se autodepășească; trebuie să ucidă în sine ceea ce, în viața cotidiană, îl stăpânește și să înalțe pe o treaptă superioară ceea ce este în stăpânirea pornirilor inferioare. ‒ Astfel a avut loc evoluția de la plantă la om. Omul trebuie să considere că ceea ce și-a însușit în plus față de treapta vegetală e ceva ce trebuie biruit, sau, hai, să adoptăm această expresie ‒ ceva ce trebuie ucis, pentru a face ca din toate acestea să răsară o viață superioară. Acesta este procesul evoluției viitoare a omului, pe care Goethe îl caracterizează în frumoasele cuvinte:
Nu este vorba ca omul să-și ucidă pornirile, dorințele și pasiunile, ci să le curețe și să le purifice, prin aceea că-l ucide pe acela care-l ține în stăpânire. Așa se face că omul, privind planta, își poate spune: Există în mine ceva care este superior plantei, dar tocmai acesta trebuie ucis și biruit în mine. Să luăm drept simbol al acestui ceva care trebuie biruit, ceea ce, în plantă, nu mai are viață, a murit, și anume lemnul uscat. Deci, ne vom reprezenta mai întâi, ca primă parte a simbolului nostru, lemnul uscat așezat în formă de cruce. Dar omul trebuie să curețe și să purifice pe purtătorul instinctelor, dorințelor și pasiunilor sale, adică sângele său, astfel încât acesta să devină o expresie castă, purificată a ființei sale superioare, a ceea ce Schiller numește „omul superior din om”; astfel încât acest sânge să devină o imagine a castei seve vegetale care curge prin întreaga substanță a plantei.
Iar acum să privim ‒ i-ar spune maestrul spiritual învățăcelului ‒ floarea în care această sevă, înălțându-se necontenit, din treaptă în treaptă, prin frunze, ajunge să ia în cele din urmă culoarea roșie a trandafirului. Imaginează-ți acum un trandafir roșu ca simbol al sângelui tău curățat și purificat: seva vegetală pulsează în trandafirul roșu, liberă de orice instincte și dorințe; instinctele și cerințele tale trebuie să fie însă expresia esenței pure a eului tău. Astfel lemnul crucii, care simbolizează ceea ce trebuie biruit, este întregit printr-o cunună de trandafiri roșii, pusă la această cruce. Avem astfel o imagine, un simbol care n-a fost creat doar de intelectul nostru arid, ci prin punerea în mișcare a tuturor sentimentelor noastre și care ne dă o imagine a vieții umane, așa cum ea ia o înfățișare tot mai apropiată de un înalt ideal.
Ar putea veni acum cineva care să spună: Reprezentarea ta simbolică este o închipuire care nu corespunde nici unui adevăr. Ceea ce-ți reprezinți tu aici ca simbol, această cruce neagră cu trandafirii ei roșii este o închipuire goală! ‒ Dar, bineînțeles, nu trebuie să uităm nici o clipă că acest simbol, așa cum și-l reprezintă cel ce vrea să se înalțe în luminile spirituale, este o închipuire. Trebuie să fie o închipuire! Căci acest simbol nu există pentru a copia ceva din lumea exterioară, așa cum face cunoașterea concret-sensibilă. Dacă acesta ar fi rolul lui, nici n-am avea nevoie de el: în acest caz n-ar trebui decât să ne lăsăm în voia tuturor acelor impresii care ne vin din exterior, și de la care trebuie să ne creem doar niște cópii. Dar aici, noi creem o imagine-simbol, ale cărei elemente le-am luat, e drept, din lumea exterioară, dar pe care le-am asociat potrivit cu anumite sentimente și reprezentări ale propriului nostru suflet. Numai că fiecare pas trebuie făcut în mod conștient, ca să nu pierdem, în ceea ce facem, firul proceselor lăuntrice; căci altfel am ajunge foarte curând să fantazăm. Cel care vrea să ajungă în luminile superioare prin contemplație lăuntrică, meditație și așa mai departe, nu trăiește numai în niște simboluri abstracte, ci în lumea de sentimente și reprezentări care s-au născut în el atunci când a construit astfel de simboluri. Aceste simboluri trezesc în el o sumă de procese sufletești lăuntrice și, excluzând orice impresii venite din afară, cel care vrea să intre în lumile superioare se dăruiește cu toate puterile lui contemplării unor asemenea imagini. Aceste imagini-simbol sunt create nu spre a copia niște stări exterioare, ci pentru a trezi forțele ce dormitează în om. Căci omul va observa, dacă are răbdare și perseverență, ‒ durează mult timp, dar se întâmplă până la urmă ‒, că o contemplare liniștită, plină de dăruire, a acestui fel de imagini, îi poate da ceva care vrea să se dezvolte. El va constata că ființa lui lăuntrică se transformă, că el ajunge într-adevăr într-o stare ce poate fi comparată, pe de o parte, cu somnul. Dar în timp ce în momentul adormirii toate reprezentările și întreaga viață sufletească se cufundă în inconștiență, prin dăruirea pe care am descris-o, prin meditație, prin asemenea reprezentări sunt trezite forțe lăuntrice. Omul simte destul de curând că trece printr-o schimbare, că în el există o viață interioară, chiar dacă, în primă instanță, renunță la impresiile venite din lumea exterioară. Vedem deci că, prin astfel de simboluri, cu totul lipsite de realitate sensibilă, omul trezește forțe lăuntrice, și el va constata destul de curând că poate face ceva cu aceste forțe care s-au trezit.
S-ar mai putea ridica și o altă obiecție: Da, dar dacă omul dezvoltă asemenea forțe și a intrat într-adevăr în lumea spirituală, așa cum afirmă, cum poate ști că ceea ce percepe aici este o realitate? ‒ Acest lucru nu poate fi dovedit decât prin trăire directă, după cum nici existența lumii interioare nu poate fi dovedită decât prin percepție directă. Simpla reprezentare se deosebește în mod foarte net de percepție. Poate confunda o simplă reprezentare cu o percepție numai acela care nu încearcă să înțeleagă aceste lucruri în esența lor. În zilele noastre tocmai în cercurile care au atins un grad oarecare de cultură filozofică s-a strecurat o anumită neînțelegere. Filozofia schopenhaueriană, de pildă, pornește, în prima parte a ei, de la premiza că lumea dată omului este o reprezentare. Dar veți putea face distincție între percepție și reprezentare, dacă vă priviți în acest scop ceasul. Atâta vreme cât aveți ceasul în fața dumneavoastră, el este o percepție a dumneavoastră; dar din momentul în care vă întoarceți privirea de la el, aveți o imagine a ceasului în lăuntrul dvs.; aceasta este reprezentarea dumneavoastră. În viața practică veți învăța destul de repede să faceți deosebirea dintre percepție și reprezentare; iar cel care n-ar putea-o face, ar cădea pradă unor erori. Am dat deja și celălalt exemplu: dacă vă imaginați o bucată de fier, oricât de fierbinte, ea nu vă arde, dar dacă puneți mâna pe o bucată de fier încins, veți constata, fără îndoială, că percepția este altceva decât reprezentarea. Tot așa e și cu acel exemplu pe care-l întâlnim în filozofia kantiană și care, ce-i drept, dintr-un anumit punct de vedere, e îndreptățit, dar care a produs, în ultimul secol, numai erori. Kant încearcă să desființeze o anumită noțiune despre Dumnezeu, arătând că, în ceea ce privește conținutul, nu există absolut nici o deosebire între o sută de taleri imaginari și o sută de taleri reali [Nota 48]. Dar n-avem voie nicidecum să afirmăm că nu există nici o deosebire în ceea ce privește conținutul; căci atunci facem foarte ușor confuzie între percepția, contactul nemijlocit cu realitatea și ceea ce este conținutul unei simple reprezentări. Cel care trebuie să plătească o datorie de o sută de taleri, își va da seama, fără îndoială, ce deosebire este între o sută de taleri reali și o sută de taleri imaginari.
Tot așa stau lucrurile și cu lumea spirituală. Atunci când din străfunduri sufletești ies la iveală forțele și facultățile ce dormitează în om și când în jurul acestuia este o lume pe care n-o cunoștea înainte, care iese strălucind ca dintr-un abis spiritual întunecat, cel care e profan pe acest tărâm, poate spune: o fi vreo autosugestie, vreo nălucire oarecare. Dar acela care a trăit deja în aceste regiuni, va putea face foarte bine distincție între ceea ce e realitate și ceea ce e simplă închipuire; și anume, exact în același fel în care în lumea fizică poți face deosebirea dintre o bucată de fier încins imaginară și una reală.
Vedem, așadar, că există o posibilitate de a ne crea o altă stare de conștiență. V-am arătat pe scurt, cu ajutorul unui singur exemplu, cum pot fi scoase la lumină, din suflet, facultățile ce dormitează în el. În timp ce omul face astfel de exerciții și scoate la suprafața facultății adormite, el nu vede, firește, nimic din ceea ce este lumea spirituală; căci atunci el este ocupat cu trezirea facultăților sale. Uneori aceasta durează nu numai ani de zile, ci chiar vieți întregi. Dar toate aceste strădanii au în cele din urmă rezultatul că omul învață să folosească în lumea spirituală forțele de cunoaștere existente latent în el, întocmai așa cum a învățat să-și folosească ochii la observarea lumii vizibile din exterior, sub influența unor forțe spirituale necunoscute. O asemenea muncă asupra propriului suflet, o asemenea dezvoltare a sufletului în vederea perceperii unei lumi în sânul căreia nu ne aflăm încă, dar pe care urmează s-o primim tocmai prin facultățile dobândite, care urmează să ni se deschidă prin ceea ce-i aducem în întâmpinare, o asemenea muncă asupra propriului nostru suflet poate fi numită, în sensul adevărat al cuvântului, asceză. Căci sensul cuvântului grec „asceză” este a exersa, a dobândi o anumită facultate, a pune în activitate forțe latente. Acesta este sensul originar al cuvântului asceză și acesta poate fi și sensul lui actual, dacă nu ne punem în fața ochilor ceața anumitor erori apărute din cauza folosirii greșite a cuvântului asceză, de-a lungul secolelor. Dar înțelegem sensul cuvântului asceză, așa cum l-am definit noi mai înainte, numai dacă luăm seama la faptul că, prin dezvoltarea unor asemenea facultăți, omul vrea să-și deschidă accesul într-o nouă lume. Și-l înțelegem cel mai bine dacă acum, după ce am aplicat cuvântul asceză exclusiv lumii spirituale, îl aplicăm și anumitor îndeletniciri exterioare din viață.
Dacă folosim cuvântul asceză în acest sens, în legătură cu dezvoltarea unor facultăți spirituale, îl putem folosi și în viață, când dezvoltăm anumite facultăți și forțe care nu sunt folosite, deocamdată, în mod direct, acolo unde le e rostul, ci care trebuie să fie mai întâi scoase dintr-o anumită entitate sau din altceva, pentru a fi aplicate abia mai târziu pe tărâmul care le este propriu. Oricât de ciudat ar suna această afirmație, ea ne oferă un exemplu aproximativ de felul în care poate fi folosit, în sensul lui adevărat, cuvântul „asceză”; și vom vedea atunci și de ce, folosit într-un sens greșit, cuvântul asceză poate avea efecte distrugătoare. Dacă folosim în mod just cuvântul asceză în viața exterioară am putea numi asceză, de pildă, exercițiile ce imită, în timpul unei manevre, o situație de război. Acest lucru este absolut corect, în spiritul limbii grecești. Folosirea anumitor forțe în scopul de a le pune la încercare, pentru a le avea la îndemână în caz de război, când ar fi nevoie de ele, și pentru a vedea dacă pot fi folosite la un potențial corespunzător ‒ aceasta este asceză, este exercițiu. Atâta vreme cât aplicăm niște forțe nu asupra obiectului propriu-zis asupra căruia trebuie ele să se exercite, ci pentru a pune mai întâi la încercare destoinicia și posibilitățile lor, este vorba de asceză; putem să spunem, deci, că manevrele militare se raportează la războiul real așa cum se raportează asceza la viață în general.
Spuneam la început că viața umană oscilează între activitate și lenevie. Dar mai există unele forme intermediare. De pildă, jocul. Oriunde îl întâlnim, jocul este, de fapt, contrariul a ceea ce poate fi numit asceză. Tocmai contrariul ei poate ilustra foarte bine care este esența ascezei. Jocul e punerea în activitate a unor forțe ca să acționeze asupra lumii exterioare, și el e însoțit de o plăcere imediată. Această plăcere, lucrurile cu care ne jucăm, nu reprezintă forțele noastre, ca să zicem așa, terenul dur, solul aspru al lumii exterioare pe care ne desfășurăm munca propriu-zisă. Lucrurile cu care ne jucăm sunt, așadar, pentru forțele noastre un material maleabil, fle-xibil, care se supune forțelor noastre. Jocul este joc numai câtă vreme nu ne izbim de rezistența forțelor exterioare, așa cum se întâmplă atunci când muncim. În cazul jocului avem a face, deci, cu ceva ce apelează în mod direct la forțele, care sunt folosite, iar plăcerea jocului constă chiar în punerea în mișcare a acestor forțe. Jocul nu este o pregătire în vederea unei alte activități. Jocul își găsește mulțumirea în el însuși. Iar ceea ce trebuie să înțelegem în mod just prin asceză e exact contrariul. În cazul ei nu este vorba de a găsi plăcere în ceva legat de lumea exterioară. Ceea ce combinăm în cazul ascezei, chiar atunci când asociem crucea și trandafirii roșii, este ceva ce nu are nici o importanță în sine, ci care este creat ca joc viu al forțelor noastre, ceva care are loc în noi înșine și care își găsește adevărata utilitate numai după ce a fost mai întâi gata creat în noi înșine. Renunțarea constă, așadar, în faptul că noi desfășurăm o activitate lăuntrică, fiind conștienți că nu trebuie să ne lăsăm stimulați de lumea din exterior ‒, ea presupune să lucrăm asupra noastră înșine, spre a pune în joc forțele noastre, așa încât ele să poată acționa în lumea exterioară. Vedem astfel că jocul și asceza stau față în față, ca două lucruri diametrul opuse.
Dar cum intră în viața omului ceea ce putem numi asceză, în sensul dat de noi aici acestui cuvânt?
Să rămânem pe acest tărâm unde asceza e folosită atât cu luminile, cât și cu umbrele ei: la încercarea de a percepe lumile suprasensibile, când omul își propune să se înalțe în luminile spirituale. Aici, putem spune: dacă omul face cunoștință, pe o cale oarecare, cu lumea suprasensibilă, de exemplu prin comunicările unui alt om sau din ceea ce-i spun unele documente din evoluția istorică, e posibil, ca la început omul să-și spună: Există aceste afirmații, aceste comunicări despre lumile suprasensibile; eu însumi nu le înțeleg; nu am puterea de a le înțelege. ‒ Există apoi oameni care nu spun: Vreau să-mi însușesc aceste comunicări ce mi se oferă!, ci: Resping aceste comunicări; nu vreau să am nici o legătură cu ele! ‒ De ce? În primul rând, pentru că un astfel de om respinge, în sensul cel mai bun al cuvântului asceza; și anume, pentru că nu găsește în sufletul său forța de a dezvolta din sine, prin mijloacele caracterizate, niște forțe superioare. Se simte prea slab pentru asta.
Am subliniat mereu că nici măcar nu e nevoie să fii tu însuți clarvăzător, pentru a înțelege rezultatele cercetării spirituale pe care ți le comunică un clarvăzător. Este adevărat că trebuie să posezi clarvedere pentru a cerceta realitățile spirituale; dar, o dată ce aceste realități au fost descoperite, orice om poate recunoaște, cu ajutorul rațiunii sale neîngrădite de prejudecăți, comunicările făcute de cercetătorul spiritual. În primă instanță, un intelect nepărtinitor și o rațiune sănătoasă sunt cel mai bun instrument cu care se poate aprecia adevărul comunicărilor din lumile spirituale. Cel care se situează pe pozițiile științei spirituale, va putea spune întotdeauna: Dacă e să-mi mai fie teamă de ceva, apoi m-aș teme de cei care-și însușesc aceste comunicări fără a le examina în mod riguros cu mintea lor; dar nu și de cei care-și folosesc aici rațiunea lor de nimic coruptă. Dacă folosim rațiunea, ea face să devină inteligibil tot ceea ce vine de la cercetarea spirituală.
Se poate întâmpla, însă, ca un om să se simtă prea slab, să nu poată găsi în sine forțele prin care să înțeleagă comunicările din lumea spirituală. Dacă așa stau lucrurile, el le va respinge, dintr-un instinct de autoconservare potrivit cu situația lui. Dacă și-ar însuși aceste comunicări, el ar ajunge la o totală confuzie. El simte acest lucru. Și, în general, la toți aceia care resping adevărurile găsite prin cercetare spirituală, instinctul de conservare este acela care le respinge: conștiența neputinței de a se supune exercițiilor ‒ adică ascezei, în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului. Un asemenea instinct de autoconservare își spune: dacă m-aș apropia de aceste lucruri, ele m-ar duce la o totală confuzie; dacă ar intra în spiritul meu, mi-ar copleși spiritul; n-aș putea face nimic cu ele; deci, le resping! Așa stau lucrurile cu conștiența materialistă, care nu vrea să facă nici un pas dincolo de ceea ce-i oferă terenul faptic al științei, despre care se presupune că ar avea rădăcinile bine înfipte în realitate.
Dar se mai poate întâlni și un alt caz. Și ajungem astfel la un aspect primejdios al ascezei. Într-un om poate exista o anumită aviditate de a-și însuși comunicările referitoare la lumile spirituale, fără a simți nevoia și datoria lăuntrică de a le examina cu rațiunea și cu logica sa. Poate exista, deci, un fel de dorință de senzațional, care se vrea potolită prin comunicările din lumea spirituală. Și atunci omul le lasă să intre în el. Atunci nu acționează acel instinct de autoconservare al omului, ci ceva contrar acestuia: acționează realmente un fel de instinct al autodistrugerii. Căci tot ceea ce omul lasă să intre în sufletul său, fără a-l fi înțeles și față de care el nu vrea să-și folosească rațiunea, acționează distrugător asupra lui, îl copleșește. De aceasta se leagă toate credințele oarbe, tot ceea ce omul își însușește despre lumile spirituale doar pe baza credinței într-o autoritate. Dar această însușire a unor adevăruri, bazată numai pe autoritate, corespunde unei asceze ce nu izvorăște dintr-un instinct de autoconservare sănătos, ci dintr-o tendință bolnăvicioasă de autodistrugere, din tendința de a se înneca în valurile revelațiilor primite. Acest lucru are un aspect negativ foarte accentuat pentru viața sufletului uman. Dacă omul spune: „Nu vreau nimic altceva, vreau să mă dispensez de toate, vreau să cred, să trăiesc bazându-mă numai pe încredere!” ‒ atunci avem de a face cu o asceză în cel mai rău sens al cuvântului. Această tendință a existat de-a lungul epocilor în mulți oameni. Nu putem cita în acest context tot ceea ce seamănă cu o astfel de credință oarbă. Dacă ni se povestește, de pildă, că în lăcașurile vechilor misterii grecești ale lui Pitagora [Nota 49] se folosea mereu expresia: „Maestrul a spus-o!”, aceasta nu însemna niciodată: „Maestrul a spus-o, deci trebuie s-o credem!”. Prin aceasta discipolii săi înțelegeau: Maestrul a spus-o; așadar, este un îndemn pe care el ni-l adresează de a reflecta asupra acestui lucru; vom vedea cât de departe vom ajunge în înțelegerea lui, atunci când ne vom pune în activitate propriile noastre forțe! „Credința” nu trebuie neapărat să fie o credință oarbă și să izvorască dintr-o tendință spre autodistrugere. Nu este însă neapărat nevoie să presupunem că cineva care-și însușește comunicările rezultate din cercetarea spirituală, bazându-se pe încrederea ce i-o inspiră cineva, o face din credință oarbă; se prea poate ca el să-și fi dat seama, de pildă, că omul care face aceste afirmații, ia lucrurile în serios, că el își formulează comunicările în forme riguros-logice, că în alte domenii ‒ pe care cel ce are încredere în el le poate verifica ‒ acest om este absolut logic și nu flecărește despre câte în lună și în stele. De aceea, tocmai prin faptul că observă acele lucruri pe care are posibilitatea să le verifice, discipolul poate nutri credința întemeiată că omul respectiv se situează pe poziții tot atât de sigure și atunci când vorbește despre lucruri necunoscute încă celui ce are încredere în el. Iată de ce discipolul ce are încredere în maestrul său, poate spune: „Voi exersa! Lucrurile pe care acesta mi le spune și în care pot să am încredere, vor fi pentru mine o stea călăuzitoare; ea mă va ajuta să mă înalț până la acele facultăți care mi se vor explica prin ele însele, atunci când voi fi ajuns până la ele”.
Dar dacă această temelie bună a încrederii nu există, dacă omul se dispensează de înțelegerea rațiunii, dacă se lasă stimulat de comunicările din lumile invizibile fără a voi să le înțeleagă, atunci toate acestea se vor transforma într-o însușire foarte rea a omului. E un rău care aproape că nu poate fi numit asceză. Cine își asimilează ceva doar pe baza unei încrederi oarbe, fără a voi să înțeleagă treptat acest lucru, fără a-l pătrunde, așadar, cu mintea, cine lasă deci, absolut orbește, ca în voința lui să pătrundă voința unei alte persoane, va pierde treptat acele forțe sufletești sănătoase care formează un centru sigur al vieții noastre lăuntrice și care creează osatură tuturor simțămintelor noastre față de adevărul vieții. În omul care nu vrea să verifice ideile în lăuntrul lui, care nu vrea să-și pună în mișcare gândirea, ci are tendința de a se înneca în comunicările ce i se fac ‒ de a se scufunda, de a dispare cu sinea lui ‒, într-un asemenea om se înstăpânesc minciuna și înclinația spre eroare. Cine nu vrea să-și pună în mișcare simțul sănătos al adevărului, va vedea în curând că și în lumea reală minciuna și posibilitatea de a cădea pradă iluziilor îl vor lua tot mai mult în stăpânirea lor. Trebuie să reflectăm foarte serios la acest lucru, atunci când ne apropiem de lumea spirituală, să ne dăm seama că, păcătuind prin această comoditate, putem ajunge să ducem o viață în care să pierdem orice simț autentic al adevărului, orice simț pentru ceea ce e just în viață. Cel care ia în serios exercițiul spiritual, cel care vrea să-și pună la lucru forțele, trebuie neapărat să pună în fața sufletului său un adevăr ca acesta despre care vorbim acum.
Putem pătrunde însă și mai adânc în înțelegerea a ceea ce numim, într-un sens mai profund, exersare ascetică a forțelor sufletești. Până acum l-am privit pe om numai în măsura în care el nu e în stare să dezvolte forțe sufletești lăuntrice pe o cale cu adevărat sănătoasă. Într-unul din cazuri, omul refuză să dezvolte asemenea forțe dintr-un sănătos instinct de autoconservare, fiindcă nu vrea să dezvolte asemenea forțe; în celălalt caz el nu refuză să dezvolte asemenea forțe, dar refuză să-și pună în mișcare rațiunea și judecata. În asemenea situații avem întotdeauna de a face cu dorința omului de a rămâne pe poziția pe care se află. ‒ Dar să luăm celălalt caz: omul începe să-și dezvolte într-adevăr facultățile lăuntrice; el își supune propriul suflet unor exerciții de felul celor pe care le-am caracterizat. Dar atunci se pot ivi iarăși două posibilități. Se poate întâmpla, în primă instanță, tocmai lucrul pe care ne străduim în mod energic să-l realizăm aici, în cadrul curentului spiritual-științific din viața lumii, acolo unde el e înțeles cu seriozitate și demnitate. Omul poate fi îndrumat spre dezvoltarea forțelor spirituale lăuntrice numai în măsura în care el devine capabil să realizeze ceva cu ajutorul acestor forțe spirituale, și anume, să realizeze ceva just și bun. Cu alte cuvinte, poate fi vorba, pe de o parte ‒ lucru descris mai pe larg în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? ‒ de felul în care omul trebuie să se antreneze, să lucreze asupra lui însuși, spre a dobândi facultățile care-i permit să arunce priviri în lumea spirituală. În același timp, trebuie să existe posibilitatea să-și educe el însuși forțele în contact cu acele fapte spirituale pe care cercetătorii spirituali le-au aflat de-a lungul tuturor epocilor și să creeze un echilibru just între forța pe care o dezvoltă în lăuntru și ceea ce trebuie să înțeleagă din lumea exterioară. Dacă omul refuză să folosească forțele pe care le dezvoltă în el însuși, în scopul înțelegerii lumii exterioare, dacă nutrește dorința abia stăpânită de a dezvolta cât mai multe forțe sufletești lăuntrice, de a pune în mișcare, în suflet, tot felul de forțe, pentru ca acesta să-și formeze ochi și urechi spirituale, dar în același timp e prea comod pentru a se ocupa, printr-un studiu bazat pe gândire, de adevărurile pe care știința spirituală le-a pus deja la dispoziția noastră, se poate întâmpla ca asceza lui să aibă niște urmări foarte rele. Se poate întâmpla ca omul să dezvolte în sine tot felul de forțe și facultăți, cu care nu știe însă ce să facă, deoarece nu găsește nici o posibilitate de a le folosi în lumea exterioară. La această situație duc unele sisteme de educație spirituală, în special acelea care dezvoltă forțe de cunoaștere, fără a da posibilitatea aplicării lor în viață, precum și acele sisteme care nu-și propun în mod energic să practice asceza, mai întâi, prin mijloacele spirituale descrise, pentru ca, prin exercițiile pe care le face, omul să devină din ce în ce mai puternic.
Există și metode care-și propun să meargă pe altă cale, o cale care este într-adevăr, mai comodă, dar care ușor poate duce la lucruri aberante. Această cale își propune să înlăture acele piedici pe care impresiile date de corporalitate le pun, la început, în fața sufletului, spre a ajunge astfel la trăiri lăuntrice. De altfel, înlăturarea acestor piedici era unicul scop a ceea ce se înțelegea în Evul Mediu prin asceză, sens care mai este dat încă și astăzi, de cei mai mulți oameni, acestui cuvânt. În loc să practice acea asceză adevărată, care vrea să dea sufletului un conținut din ce în ce mai bogat, o falsă asceză își propune să lase sufletul așa cum este și să slăbească, în schimb, trupul, să diminueze activitatea forțelor corporalității. Există, într-adevăr, mijloace prin care activitatea acestui trup poate fi diminuată, în așa fel, încât el să nu-și mai exercite funcțiunile cu tot atâta forță și vigoare ca în viața obișnuită, ci să devină din ce în ce mai slab și mai slab. Și atunci poate fi atins țelul ca sufletul, rămas tot atât de slab ca înainte, să dobândească o oarecare supremație în raport cu funcțiunile corporale diminuate. În timp ce, în cazul unei asceze juste, corpul trebuie să rămână așa cum este, iar sufletul să ajungă în situația de a ieși biruitor asupra trupului, în cazul celeilalte asceze, sufletul e lăsat așa cum este, în schimb, prin tot felul de procedee cum sunt postul, mortificarea și așa mai departe, corpul în sine devine slab, astfel încât sufletul este mai puternic decât el și poate să ajungă la un fel de conștiență, deși forțele lui nu au trecut prin nici un fel de dezvoltare. Aceasta este dispoziția sufletească a unor asceți din Evul Mediu; ei ucid tăria trupului, îi diminuează funcțiunile, lasă sufletul așa cum este și se transpun într-o dispoziție de așteptare, care urmează să le aducă din exterior, fără participarea lor, un conținut al lumii spirituale.
Aceasta este metoda cea mai comodă, dar este, totodată, metoda care, de fapt, nu-l face pe om mai puternic. Adevărata metodă cere ca omul să-și purifice gândirea, simțirea și voința; ea tocmai că vrea ca el să-și fortifice gândirea, simțirea și voința, pentru ca acestea să dobândească tot mai multă forță și să devină biruitoare asupra corporalității. Cealaltă metodă reprimă forțele trupești, iar sufletul trebuie doar să aștepte, fără a dobândi noi capacități, până când lumea impregnată de Divin se va revărsa în el.
Această atitudine ‒ o puteți găsi în unele îndrumări din Evul Mediu sub numele de asceză ‒ duce la înstrăinarea și îndepărtarea de lume, și nu se poate să nu ducă aici. Fiindcă în stadiul actual de dezvoltare a omenirii există un anumit raport între forțele de percepție din noi și ceea ce se află în afara noastră. Dacă vrem să depășim stadiul actual din evoluția omenirii, o putem face numai dezvoltând forțele din noi și înțelegând apoi în mod cu atât mai profund și mai plin de sens, cu ajutorul acestor forțe intensificate, lumea exterioară. Dacă diminuăm însă forțele noastre umane normale, devenim incapabili de a avea o legătură normală cu lumea exterioară; dacă ne străduim să diminuăm în special gândirea, simțirea și voința, și ne transpunem apoi cu sufletul în starea de așteptare, în acest suflet se revarsă ceva care nu are nici o legătură cu lumea noastră actuală, ceva care face din noi niște oameni singuratici și ciudați, incapabili să desfășoare o activitate reală în această lume. În timp ce o asceză adevărată, veritabilă, face din ei oameni din ce în ce mai destoinici în ceea ce privește activitatea pe care o desfășurăm în lume, pentru că vedem lumea din ce în ce mai adânc, cealaltă asceză ‒ legată de reprimarea funcțiilor corporale ‒ îl împinge pe om spre retragerea din lume, face din el, în toate privințele, un solitar, un eremit. Și atunci se prea poate întâmpla ca, pe poziția lui solitară, pe izolata lui insulă sufletească, să vadă tot soiul de fenomene spiritual-sufletești ‒ acest lucru nu se poate nega ‒, dar o astfel de asceză nu dă roade pentru viață. Asceza este muncă, este exercițiu în vederea unei mai bune activități în folosul lumii, nu o retragere în depărtări cosmice.
Dar nu trebuie să înțelegeți prin aceasta nici că trebuie mers până la extrem. E posibil ca dintr-o direcție să meargă în întâmpinarea celeilalte. Chiar dacă, în general, e adevărat că până în actualul ciclu din evoluția omenirii există un anumit raport normal între lumea exterioară și forțele noastre sufletești, putem spune totuși, pe de altă parte, că fiecare epocă împinge, ca să zicem așa, la extrem, ceea ce este normal și că acela care vrea să dezvolte în el niște facultăți superioare celor normale, nu trebuie să țină seama de piedicile pe care i le pun în cale tendințele anormale ale epocii. Fiindcă în ființa lui există aceste piedici, el poate merge, în anumite condiții, și mai departe decât ar fi trebuit să meargă, dacă epoca sa nu și-ar avea partea ei de vină. Trebuie să spunem acest lucru, deoarece dumnea-voastră veți fi auzit că unii dintre aderenții curentului spiritual-științific din epoca noastră pun mare preț pe un anumit regim alimentar. Aceasta nu înseamnă nicidecum că printr-un asemenea mod de viață s-ar putea pătrunde în lumile superioare sau, măcar, s-ar dobândi înțelegerea condițiilor de existență din acele lumi. Un asemenea mod de viață nu poate fi decât un mijloc auxiliar exterior și nici nu avem voie să-l concepem altfel decât în sensul că acela care vrea să dobândească posibilitatea de a înțelege lumile spirituale, poate întâmpina o oarecare rezistență din partea condițiilor de viață cu care se acomodase înainte: din partea moravurilor și uzanțelor lumii exterioare. Și deoarece aceste moravuri și uzanțe l-au făcut să coboare prea adânc în lumea pur materială, dacă vrea să-și desfășoare exercițiile în condiții mai prielnice, trebuie să stăpânească ceea ce pentru majoritatea oamenilor este condiție normală de viață. Dacă ar considera însă că aceasta ține de asceza sa, de mijloacele care-l duc în lumea spirituală, ar greși foarte mult. Căci vegetarianismul nu poate înălța pe nimeni în lumile superioare; el poate fi doar un sprijin, pe care trebuie să-l înțelegem astfel: Vreau să-mi deschid accesul la anumite modalități de înțelegere a lumilor spirituale; corporalitatea mea densă e o piedică pe această cale, și această piedică este atât de puternică, încât exercițiile nu-și fac efectul just; îmi ușurez, deci, această activitate prin faptul că dau corporalității mele posibilitatea de a deveni ceva mai ușoară. Un mijloc de a înlesni această activitate este, de pildă, vegetarianismul, care nu este predicat nicidecum ca o dogmă, ci e sugerat drept mijloc de a înlesni omului calea spre înțelegerea lumilor spirituale. Dar să nu creadă nimeni că prin regimul vegetarian și-ar putea dezvolta forțe spirituale. Căci sufletul rămâne cum a fost; numai că trupul își pierde din vigoare. Dar dacă, pe de o parte, sufletul a devenit mai puternic, pe de altă parte, prin faptul că regimul vegetarian își exercită influența asupra omului, sufletul va putea face mai puternic, din centrul forțelor lui sufletești, în mod corespunzător, corpul devenit mai subtil, așa că un om care se dezvoltă din punct de vedere spiritual, urmând în același timp un regim vegetarian, va deveni mai destoinic, mai capabil și mai rezistent în viață, și nu numai că se poate lua la întrecere cu orice consumator de carne, dar îl poate chiar depăși în ceea ce privește capacitatea de muncă. Și aceasta tocmai că nu se întâmplă ceea ce cred mulți atunci când spun despre cei care se situează pe solul unui curent spiritual și, totodată, sunt vegetarieni: Bieții oameni, nu-și pot permite nici măcar plăcerea de a gusta o bucățică de carne!
Cât timp omul trăiește într-o asemenea dispoziție, vegetarianismul nu-i folosește la nimic. Câtă vreme are poftă și e avid după carne, vegetarianismul nu-l ajută deloc; îl ajută numai atunci când se situează pe poziția pe care vreau s-o ilustrez printr-o mică întâmplare.
Acum câtva timp cineva a fost întrebat: Dar, de fapt, de ce nu mâncați carne? Iar el îi răspunse: Aș vrea să vă deranjez și eu cu o întrebare. De ce nu mâncați carne de câine sau de pisică? ‒ Păi, așa ceva nu se poate mânca! ‒ Dar de ce? Ei, fiindcă-mi face greață! ‒ Ei bine, tot așa-mi face mie greață orice fel de carne!
Aceasta este dispoziția sufletească potrivită. Numai atunci când plăcerea consumului de carne a dispărut, am ajuns la dispoziția în care abținerea de la carne ne poate fi de folos în ceea ce privește lumile spirituale. Înainte de aceasta, abținerea de la carne nu poate fi decât un mijloc ajutător prin care ne putem dezobișnui de carne. Dar dacă nu ne putem dezobișnui, poate că e mai bine să reluăm consumul de carne, căci chinul permanent de a ne stăpâni această poftă nu e nicidecum calea justă spre înțelegerea științei spirituale.
Toate acestea caracterizează pentru dumneavoastră ceea ce putem numi o asceză adevărată și o falsă asceză. Ușor ajung la falsa asceză aceia care nutresc numai dorința aprigă de a-și dezvolta forțele și facultățile lăuntric-sufletești, căci pe aceștia îi va interesa prea puțin cunoașterea reală a lumii exterioare. Ei nu vor decât să dezvolte aceste facultăți sufletești și să aștepte apoi pentru a vedea ce se întâmplă. Acest lucru se poate realiza cel mai bine dacă-ți chinuiești trupul cât mai mult cu putință; atunci el devine slab, sufletul poate să rămână și el slab și poate privi astfel în interiorul unei lumi spirituale oarecare, chiar dacă este cu totul incapabil să înțeleagă o lume spirituală reală. Dar aceasta este o cale a amăgirii; căci, din momentul în care omul își zăvorește drumul înapoi în lumea fizică, el nu mai este întâmpinat de o lume spirituală veritabilă, ci numai de imaginile înșelătoare ale sinei sale proprii. Și acestea trebuie să-l întâmpine, din cauză că el își lasă sufletul așa cum este. Deoarece își lasă eul la nivelul pe care se află, acest eu nu-și dezvoltă forțele superioare, iar legătura cu lumea omul și-o baricadează prin faptul că diminuează funcțiile prin mijlocirea cărora intră în relație cu lumea. Prin asceza sa nu numai că se înstrăinează de lume, dar mai și cultivă în lăuntrul lui ceea ce putem numi: El vede niște imagini pe care propriul său suflet, pe treapta până la care a ajuns, le poate proiecta în mod amăgitor în fața lui; în locul unei adevărate lumi spirituale el vede imaginea sa falsificată de propria sa sine. Iar cea de a doua consecință este acea care se manifestă pe tărâmul vieții morale: cel care crede că duce o viață justă, smerit și dăruit lumii spirituale, nu-și dă seama nicidecum că se închide cu toată puterea, ca într-o cochilie de melc, în sinea sa, că devine un egoist în cel mai rău înțeles al cuvântului, că nu vrea să evolueze dincolo de treapta pe care se află deja. Acest egoism, care poate degenera într-un orgoliu aprig și într-o vanitate aprigă, este atât de primejdios tocmai pentru că acela care este stăpânit de el nu-l poate vedea niciodată el însuși. El se consideră, de obicei, un om ce cade în cea mai adâncă umilință la picioarele Dumnezeului său, în timp ce în sufletul lui roade demonul grandomaniei. El respinge ceea ce ar trebui să dezvolte cu adâncă umilință; căci el ar fi cu adevărat umil, dacă și-ar spune: Nu aici, unde sunt eu, se află forțele lumii spirituale; ci ele de acum înainte trebuie dezvoltate; trebuie să evoluez; nu-mi este îngăduit să aștept, numai cu forțele pe care le posed acum.
Vedem astfel că tocmai acest gen de asceză, care-și propune în primul rând mortificarea ființei exterioare a omului și nu fortificarea celei lăuntrice, poate duce la amăgire, eroare, vanitate și egoism, ba chiar la toate cauzele generatoare de nebunie. În epoca noastră actuală ar fi foarte rău mai ales dacă cineva ar voi să se înalțe în lumea spirituală nu prin dezvoltarea forțelor lui sufletești, ci prin mortificarea celor exterioare. Căci prin aceasta el nu face decât să se închidă în propria sa sine. Iată de ce omul contemporan nu poate lua modelul de asceză de la cei care, la vremea lor, au căutat, poate, accesul spre o lume spirituală, de pe insula lor sufletească izolată; idealul de azi al unei asceze adevărate nu poate fi găsit decât în cadrul științei spirituale actuale, moderne, care-și are rădăcinile bine înfipte în solul realității; ea îl ajută pe om să-și dezvolte forțele și facultățile prin care se poate înălța la înțelegerea unei lumi spirituale, dar care este, totuși, o lume reală; nu o lume imaginară în care omul se izolează.
Mai există însă și alte aspecte negative ale unei astfel de asceze unilaterale. Dacă observați întreaga natură din jur veți găsi că, cu cât ne înălțăm mai mult de la regnul vegetal la cel animal și apoi la cel uman, condițiile de viață iau treptat un cu totul alt caracter. Dacă vă veți interesa de ceea ce am putea numi „boli ale plantelor” veți afla că aceste boli ale plantelor au un cu totul alt caracter decât bolile animalelor sau, mai ales, decât cele ale omului. Căci bolile plantelor sunt provocate numai din exterior, prin condiții climatice anormale ca: vântul și vremea rea, lumina și radiația solară. Aceste condiții din lumea exterioară pot îmbolnăvi o plantă. Dacă mergeți mai sus, la animal, puteți constata că și animalul, cu condițiile lui lăuntrice, posedă un mult mai mare fond de sănătate decât omul, cu condiția să nu fie influențat din exterior. Iar omul este în stare să se îmbolnăvească nu numai din cauza vieții pe care trebuie s-o ducă, a condițiilor ce acționează asupra lui din exterior, ci și prin tot ceea ce se revarsă în lăuntrul lui sau din lăuntru în exterior. Iar aceasta face ca, ‒ dacă sufletul nu este bine adaptat trupului, dacă germenele spiritual ce vine din încarnările anterioare nu se poate adapta pe deplin, în esența lui interioară, corporalității exterioare ‒ să apară cauze interne de îmbolnăvire, care adeseori pot fi înțelese atât de greșit. Vedem, deci, că pot să apară unele boli interne, ca simptome ale faptului că între trup și suflet nu există o potrivire perfectă. Putem vedea adeseori că oamenii la care apar astfel de simptome, când corpurile nu se potrivesc bine între ele, au tendința de a se înălța în lumile superioare prin mortificarea corporalității, căci predispozițiile lor maladive creează în ei tendințe de a-și despărți sufletul de corporalitate, care nu este pe deplin pătrunsă de sufletesc. Se întâmplă atunci că, la astfel de oameni, trupul se densifică în sine în cele mai diverse moduri, că-și dă el o anumită formă și pentru că ei nu și-au fortificat sufletul, ci tocmai că i-au folosit slăbiciunile pentru a se elibera de influențele corporalității, sustrăgând prin aceasta trupului facultățile lui dătătoare de sănătate, tărie și forță, trupul poate deveni receptiv la tot felul de boli. În timp ce o asceză sănătoasă va duce la fortificarea și întărirea sufletului, astfel încât sufletul va acționa la rândul lui asupra trupului și-l va face rezistent în fața oricăror tendințe de îmbolnăvire, o falsă asceză îl va face pe om accesibil tuturor influențelor exterioare generatoare de boală.
Aceasta este legătura periculoasă dintre orice falsă asceză și îmbolnăviri, tocmai în epoca noastră. Ea poate face să apară, în cercurile largi în care oamenii se lasă cu ușurință prinși în plasa unei înțelegeri eronate a acestor lucruri, a tot felul de păreri greșite în legătură cu ceea ce concepția spiritual-științifică despre lume poate oferi omului. Căci, bineînțeles, cei care vor să ajungă în lumea spirituală pe calea unei false asceze, pot oferi o imagine deconcertantă celor din afară; prin falsa lor asceză ei vor crea un larg teren de acțiune influențelor dăunătoare ce vin din lumea exterioară; nu numai că nu vor deveni mai tari, mai rezistenți în fața erorilor epocii noastre, dar tocmai ei vor cădea pradă cu atât mai mult.
Putem observa acest lucru tocmai la unele curente spirituale teosofice ale epocii noastre. Dacă unele mișcări își dau numele de „Teosofie”, nu înseamnă deja că ele posedă o garanție că pot ține piept, ca mișcări spirituale, unor curente opuse ale epocii contemporane. Dacă afară, în lume, stăpânește materialismul, aceasta înseamnă că el este totuși, într-un anumit sens, corespunzător cu ceea ce vine din exterior, cu noțiunile pe care trebuie să ni le facem în lumea sensibilă despre fenomenele accesibile ochilor fizici materiali. Putem spune, de aceea, că materialismul lumii exterioare, care nu are cunoștință nicidecum de lumea spirituală, este oarecum îndreptățit. Dacă apare însă, o concepție despre lume care vrea să comunice ceva despre lumea spirituală și care, pentru că nu are la bază o fortificare reală a forțelor spirituale, își asimilează într-o formă caricaturală prejudecățile materiale ale epocii, lucrurile stau și mai rău. Iată de ce o asemenea concepție teosofică despre lume, în care s-au strecurat erorile epocii, este de cele mai multe ori mult mai dăunătoare decât una materialistă, și ne putem îngădui, fără îndoială, să subliniem, că în concepția teosofică despre lume s-au strecurat într-o foarte largă măsură idei cu adevărat materialiste. Acolo se vorbește de spiritual nu ca spirit, ci ca și cum spiritul ar fi doar o materie nebuloasă, infinit de rarefiată. Când vorbesc despre corpul eteric, ei își reprezintă tot substanță fizică, dar rarefiată dincolo de o anumită limită, vorbesc atunci de „vibrații” eterice. În cazul astralului aceste vibrații sunt și mai subtile și așa mai departe. Pretutindeni sunt „vibrații”. Acești oameni nu intră niciodată, cu reprezentările lor, într-o lume spirituală reală, ci se opresc la niște reprezentări care sunt valabile pentru lumea materială. Și ai atunci ocazia să vezi că, de fapt, oamenii își așează în față un fel de ceață materialistă când se află în cele mai banale împrejurări ale vieții. Dacă te afli, de pildă, într-o societate unde poți simți că domnește buna dispoziție, că sufletele oamenilor se armonizează între ele, iar cineva care simte acest lucru, spune că în acest cerc de oameni domnește o dispoziție armonioasă, poate că avem de a face cu o exprimare banală, dar ea este corectă și duce la o idee justă, mai degrabă decât aceea a unui membru din cercurile teosofice, care ar spune: O, aici există vibrații subtile! Ca să poți spune așa ceva trebuie să fii un teosof materialist și să-ți imaginezi o materie gândită în mod grosolan. Iar celui care are sensibilitate pentru așa ceva, îi trece buna-dispoziție; totul se încețoșează când oamenii respectivi fac să dănțuiască peste tot vibrațiile lor. Vedem aici că, dacă într-o concepție spirituală despre lume pătrund reprezentări materialiste, celor din exterior li se poate înfățișa o imagine deconcertantă, și ei pot spune apoi: „Acești oameni au o lume spirituală; dar nici la ei lucrurile nu stau altfel decât la noi; la noi joacă eterul luminii, la ei joacă chiar și eterul spiritual!” E vorba de unul și același materialism. Materialism aici, materialism dincolo!
Acest lucru trebuie văzut în adevărata lumină! Și atunci nimeni n-ar mai putea ajunge la o părere greșită despre ceea ce concepția spiritual-științifică poate oferi oamenilor în epoca noastră. Oamenii și-ar da seama că asceza poate fi și ceva care, fortificând viața sufletească, ne înalță în lumea spirituală și poate introduce astfel noi forțe în existența noastră fizic-materială. Acestea nu sunt forțe aducătoare de boală, ci forțe însănătoșitoare; ele furnizează corporalității noastre forțe de viață sănătoase. ‒ E mai greu, firește, să constați dacă o concepție despre lume furnizează forțe sănătoase sau bolnave; de obicei le vedem pe cele bolnave, în timp ce pe cele sănătoase nu le luăm în seamă. Cine le poate observa își va da seama că aceia care sunt adepți ai unei veritabile mișcări spirituale și care se lasă fecundați de ea, își extrag din aceasta forțe sănătoase, care pot acționa însănătoșitor, până jos, în corporalitate. Și el va mai constata că boala poate acționa numai atunci când într-un curent spiritual e introdus ceva din lumea exterioară, ceva care nu izvorăște dintr-un curent spiritual. Dar acest ceva are efecte mai negative în sânul curentului spiritual, decât dacă rămâne afară, unde convențiile îl apără pe om de efectele prea puternice ale anumitor erori.
Dacă ne vom însuși aceste lucruri, vom concepe asceza adevărată ca pe un exercițiu care ne pregătește în vederea unei vieți superioare, ca dezvoltare a unor forțe și vom înțelege bunul și vechiul cuvânt grec în adevărata lui accepțiune. Căci „askein” înseamnă „a depune efort”, „a se fortifica”, ba chiar „a se împodobi” pentru ca omenescul cuiva să se poată revela, în raport cu lumea. Dacă e înțeleasă în sensul ei just, asceza reprezintă o fortificare a omului. Dar dacă ea este concepută în sensul că omul vrea să lase sufletul așa cum este și să dobândească apoi ceva prin reprimarea corporalității exterioare, atunci el desparte sufletul de trup și face din trupul său un punct de atracție pentru toate influențele dăunătoare posibile, iar asceza este, în acest caz, izvorul celor mai diverse îmbolnăviri trupești.
Care sunt aspectele pozitive și negative ale egoismului, vom vedea când ne vom ocupa de esența egoismului. Azi veți fi înțeles însă, probabil, că la asceza adevărată, justă, important este felul în care ea acționează, roadele pe care le aduce, faptul că ea se situează în lume în așa fel încât nu poate fi niciodată scop în sine, ci numai mijloc pentru atingerea unui țel superior al omenirii ‒ intrarea în lumile superioare. Iată de ce, dacă vrea să adopte o astfel de asceză, omul trebuie să aibă sub picioare terenul sigur al realității. Lui nu-i este îngăduit să se îndepărteze și să se înstrăineze de lumea în care viața l-a pus; în orice clipă el trebuie să recunoască lumea. Ceea ce e în sare să aducă, din cea mai înaltă lume spirituală, trebuie să poată fi măsurat și apreciat de el aici ‒ în această lume ‒ conform cu munca sa; fiindcă altfel ușor s-ar putea întâmpla să aibă dreptate cei ce afirmă că asceza nu e muncă, ci trândăvie! Ce-i drept, trândăvia ușor poate deveni un motiv pentru a înfățișa falsa asceză ‒ mai ales în epoca noastră actuală. Cel care dă felului său de a sta în viață soliditate și siguranță și nu-și pierde terenul de sub picioare, va vedea în asceză un ideal suprem, tocmai în raport cu o problemă atât de serioasă cum sunt facultățile noastre umane. O, ideile noastre pot urca foarte sus, dacă ne punem în față, ca ideal al exersării tutu-ror facultăților umane, felul cum trebuie ele să lucreze în lume.
Să ne gândim la începutul Vechiului Testament. Acolo stă scris: „Și Dumnezeu a spus: Să se facă lumină! ...” [Nota 50] De la o zi la alta Dumnezeu face să se nască lumea fizic-sensibilă din cea spirituală; iar la sfârșitul fiecărei zile Dumnezeu se simte mulțumit când, privind lumea fizică ce a fost creată din cea spirituală, poate să spună: E bine! „Și Dumnezeu văzu că era bine!” ‒ Tot astfel și noi trebuie să ne înălțăm în lumea spirituală situându-ne pe solul solid al realității, pe care stăm, în primă instanță, de la care primim gândirea noastră sănătoasă, caracterul nostru ferm, sentimentele noastre neabătute. Noi trebuie să cercetăm realitățile din care s-a născut întreaga lume fizică, dar să ne păstrăm posibilitatea de a ne putea spune, atunci când aplicăm în lumea fizică forțele dobândite și când vedem că ele se potrivesc cu lumea: „Dacă ne raportăm la lumea înconjurătoare în calitate de cercetători spirituali, de cunoscători ai spiritului și vedem că forțele pe care ni le-am dezvoltat se potrivesc cu lumea, atunci ni se arată că a fost bine.” ‒ Dacă ne vom pune astfel la încercare în lumea reală forțele pe care le putem dobândi pe calea unei asceze just înțelese, ne vom cuceri dreptul de a spune, când le folosim: „Iată, sunt bune!”
