Undeva, cândva, a fost întemeiată o asociație. Ea înscrisese în programul ei: „Lichidarea egoismului”; adică voia să-și oblige membrii să se educe în sensul altruismului, al eliberării totale de egoism. Așa cum fac toate asociațiile, își alesese și ea un președinte; se puse apoi problema de a propaga în lume principiul fundamental al acestei asociații. În cadrul acestei asociații, s-a subliniat în cele mai diferite feluri, de nenumărate ori, că nici unuia dintre membrii ei nu-i este îngăduit să aibă undeva și, mai ales, în sânul asociației, nici cea mai mică dorință personală, egoistă și, cu atât mai puțin, să exprime vreo aspirație egoistă sau ceva asemănător.
Era vorba, firește, de o asociație cu un program extrem de lăudabil și cu un înalt țel umanitar. Dar, pe de altă parte, nu se poate spune că membrii ei căutau să realizeze ei înșiși tocmai ceea ce era înscris, ca punct principal, în programul lor. N-au prea aflat ce este o dorință umană neegoistă. În sânul societății aveau loc foarte des asemenea scene. Unul spunea: „Da, aș vrea asta și asta. Și societatea mi-ar putea satisface aceste doleanțe. Dar dacă merg eu la președinte, îi prezint o dorință egoistă. Or, asta ar însemna să încalc statutul asociației, nu pot face așa ceva!” Și atunci, un altul îi spunea: „Nimic mai simplu: Mă duc eu în locul tău. Voi aduce la cunoștință dorința ta și voi prezenta o cerere absolut lipsită de egoism. Dar, ia ascultă! Și eu am o dorință. Este, firește, ceva cu totul egoist. Or, punctul principal din statutul nostru îmi interzice să vorbesc despre ea!” Și atunci cel dintâi spunea: „Dacă tu ești atât de altruist în ceea ce mă privește, voi face și eu ceva pentru tine. Voi merge la președinte și voi cere ceea ce dorești!” Și așa se și întâmpla. Mai întâi mergea unul din cei doi la președinte; și apoi, două ore mai târziu, se ducea celălalt. Amândoi făcuseră cereri absolut lipsite de egoism. Dar aceasta nu se întâmpla o singură dată, ci era, de fapt, o practică obișnuită în sânul acestei asociații. Și rareori se întâmpla să fie satisfăcută o dorință egoistă, o cerere egoistă a unuia dintre membri; căci ea era prezentată întotdeauna, în modul cel mai altruist, de un altul.
Spuneam că a existat „undeva, cândva” o asemenea asociație. Bineînțeles că am caracterizat aici o asociație absolut ipotetică. Dar, cine privește puțin la viața din jur, va putea spune: Puțin din toate astea întâlnim mereu și pretutindeni! De altfel, prin această povestire n-am urmărit altceva decât să demonstrez că tocmai cuvântul „egoism” este unul dintre acelea care pot deveni, în accepțiunea cea mai pregnantă a cuvântului, niște lozinci, dacă nu apar în lume raportate în mod direct la realitatea pe care trebuie s-o desemneze, ci sub o mască, învăluite într-o mantie care le camuflează, putând duce, într-un anumit sens, până la înșelare, în privința adevăratei lor naturi.
Lozinca „egoism”, ca și reversul ei, intrat deja de atâta vreme în limbajul nostru, „altruismul”, vor sta azi în centrul preocupărilor noastre. Dar nu ca lozinci, noi ne propunem să pătrundem puțin în esența egoismului. Când știința spirituală cercetează lucruri de acest fel, este întotdeauna mai puțin importantă întrebarea: „Ce simpatie sau antipatie poate trezi o însușire sau alta? Cum putem aprecia această însușire potrivit cu judecata umană pe care o avem deja?”, ci important este, mai degrabă, să arătăm că lucrul pe care-l desemnează cuvântul respectiv își are rădăcinile în sufletul uman sau în alt domeniu al realității și să vedem între ce limite este el valabil; și, dacă e un lucru ce trebuie combătut, drept însușirea cutare sau cutare, să arătăm, de asemenea, în ce măsură poate fi combătut, într-unul sau altul dintre aspectele sale, de natura umană sau de alte entități ale existenței.
Sensul cuvântului egoism ar fi acea însușire umană care face ca omul să aibă în vedere niște interese ce pot stimula dezvoltarea propriei personalități, în timp ce reversul său, altruismul, ar fi acea însușire umană care are drept scop să pună facultățile omului în slujba altora, a întregii lumi exterioare. O reflecție foarte simplă ne poate arăta însă pe ce teren nesigur ne situăm tocmai aici, dacă nu ne adâncim în lucrul însuși, ci ne limităm la cuvinte. Să presupunem că cineva ar săvârși, într-un fel sau altul, numeroase binefaceri. E însă absolut posibil ca el să fie binefăcător doar din egoism, din motive egoiste foarte meschine, din vanitate sau altceva de același fel. Numindu-l, pur și simplu, un „egoist”, n-am aflat încă absolut nimic în ceea ce privește caracterul său. Căci, dacă omul nu caută decât propria lui mulțumire, dar are numai însușiri nobile, astfel încât se simte stimulat cel mai mult atunci când slujește interesele altora, se prea poate ca un astfel de „egoist” să ne fie chiar foarte simpatic. S-ar părea că ne jucăm cu cuvintele, dar nu este deloc așa, fiindcă acest joc de cuvinte împânzește întreaga noastră viață și existență și se manifestă pretutindeni, pe toate tărâmurile existenței.
Pentru toate lucrurile ce se află în om putem găsi în restul Universului cel puțin un corespondent, ceva care să ne poată servi drept analogie. Că în Univers putem găsi, prin analogie, un corespondent al acestei însușiri de cea mai mare importanță a naturii umane, ne-o pot sugera versurile lui Schiller:
Aici, Schiller pune în fața omului existența vegetală și-l sfătuiește să dezvolte în caracterul său ceva care să fie la fel de nobil cum e planta, pe o treaptă inferioară. Iar marele mistic german Angelus Silesius spune aproape același lucru:
Și el ne atrage atenția asupra existenței vegetale. Planta primește în ea ceea ce-i trebuie pentru a crește și a se dezvolta; ea nu se întreabă „de ce” și „pentru ce”, înflorește pentru că înflorește și nu se întreabă cui îi este de folos. Și totuși: pentru că primește în ea forțele necesare vieții ei, pentru că extrage din mediul înconjurător toate cele de care are nevoie pentru sine, tocmai prin aceasta ea devine pentru mediul ambiant ‒ și în cele din urmă și pentru om ‒ ceea ce ea poate, într-adevăr, deveni. Ea devine creatura cea mai folositoare ce se poate imagina, dacă aparține tocmai acelor tărâmuri ale lumii vegetale care pot fi de folos vieții ființelor superioare. Și, deși am spus-o de nenumărate ori, nu e banal s-o mai spunem încă o dată:
Frumusețea grădinii sporește datorită trandafirului, dacă acesta este el însuși cât mai frumos. Putem să asociem acest lucru cuvântului egoism și să spunem: Dacă trandafirul vrea, în mod foarte egoist, să fie cât mai frumos, dacă vrea să se gătească în splendoarea cea mai mare cu putință, prin el grădina va deveni cum nu se poate mai frumoasă. Ne este oare îngăduit să aplicăm, într-o oarecare măsură, și la om ceea ce ni se înfățișează astfel într-un regn inferior al naturii? Nici nu trebuie să facem noi asta; au făcut-o mulți alții înaintea noastră, și, cel mai frumos dintre toți, a făcut-o Goethe. Când a vrut să spună ce este omul în sensul cel mai adevărat al cuvântului, când a vrut să arate prin ce-și manifestă el în modul cel mai pregnant demnitatea și întregul conținut al existenței sale, Goethe a spus: „Dacă natura sănătoasă a omului ar apărea ca un tot, dacă el s-ar simți în lume ca într-un tot mare, frumos, demn și prețios, dacă o tihnă armonioasă i-ar produce o încântare pură și liberă: atunci întregul Univers, dacă s-ar putea percepe pe sine, ar jubila de bucurie, simțindu-se ajuns la țintă și ar admira culmea propriei sale deveniri și esențe.” [Nota 54] Iar altă dată, Goethe spune, în minunata sa carte despre „Winckelmann”, din care sunt luate și cuvintele mai sus citate: „Situat pe culmea cea mai de sus a naturii, omul vede că reprezintă și el, la rândul lui, o întreagă natură, care trebuie să dea la iveală, din sine însăși, o nouă culme. În acest scop, el se desăvârșește pe sine, pătrunzându-se cu toate perfecțiunile și virtuțile, creând selecție, ordine, armonie și sens, înălțându-se, în cele din urmă, pe treapta creației artistice.”
Întregul fel de a gândi al lui Goethe ne arată că el nu se referă, în mod special, numai la artist și că el gândește așa: Dacă omul a fost așezat pe culmea cea mai de sus a naturii, el concentrează în sine tot ceea ce lumea poate exprima în el și, în cele din urmă, pune în fața lumii, în propria lui persoană, imaginea ei de oglindă; iar natura ar jubila de bucurie, dacă ar putea percepe și simți această imagine a ei în sufletul omului! Ce altceva înseamnă asemenea cuvinte decât că: Tot ceea ce ne înconjoară în existența universală, tot ceea ce este în lumea exterioară natură, spirit, se concentrează în om, se înalță până la o culme și apoi va fi în omul individual, în această individualitate umană, în acest ego uman, cât se poate de frumos, de adevărat, de desăvârșit. Iată de ce omul își împlinește existența cel mai bine dacă atrage spre sine cât mai mult din lumea înconjurătoare și dacă-și îmbogățește cât mai mult eul. În acest caz, el își însușește tot ceea ce există în lume, care în el însuși va putea înflori sau chiar maturiza roadele existenței.
La baza unui asemenea mod de a vedea lucrurile se află convingerea că omul nu poate face niciodată destul pentru a cuprinde în mod real în el însuși tot ceea ce există în lumea înconjurătoare, spre a deveni el însuși un fel de floare și culme a restului existenței. Dacă vrem să etichetăm o asemenea atitudine drept „egoism”, putem s-o facem. Am putea spune, în acest caz: Ego-ul uman există spre a fi un organ de exprimare pentru ceea ce, altfel, ar rămâne pe veci ascuns în restul naturii și care ajunge să se exprime numai prin faptul că ține de esența omului sarcina de a concentra în sinea lui restul existenței din sânul lumii înconjurătoare. Numai că în natura și esența omului există posibilitatea de a face ca ceea ce afară în regiunile inferioare duce, ca lege generală, la culmile cele mai înalte și mai mărețe, în el însuși să poată duce la eroare, la rătăcire. Această posibilitate este legată de ceea ce numim libertate umană. Omul n-ar putea avea niciodată o existență liberă, dacă n-ar avea în sine facultatea de a folosi în sens rău, în mod unilateral, anumite forțe existente în el, astfel încât aceste forțe să ducă, pe de o parte, la o existență superioară, iar, pe de altă parte, să denatureze existența, ba chiar să facă din ea o caricatură. Ne putem lămuri asupra acestui lucru cu ajutorul unei comparații simple. Să ne mai îndreptăm o dată gândul spre plantă.
În cazul plantei, nici nu ne trece prin minte să vorbim de egoism, în ge-neral. Numai pentru a ne lămuri legea egoismului, care există în lumea întreagă, am spus: Ceea ce se manifestă la plante, ar putea fi numit egoism. Dar în cazul plantei nu putem vorbi nicidecum de egoism. Dacă cercetăm planta nu în sens materialist, ci conform cu spiritul, putem observa că planta este oarecum ferită să ajungă la egoism. E adevărat că, pe de o parte, în existența ei, ea trebuie să devină cât mai frumoasă. Și ea nu se întreabă: Cui îi folosește această frumusețe? Dar când planta concentrează în ea însăși întreaga ei existență, când ajunge la suprema dezvoltare a propriei ei ființe, pentru ea a și sosit momentul când trebuie să piardă această ființă proprie. Sensul existenței unei plante e ceva demn de luat în seamă. Goethe spune foarte frumos în „Maxime în proză” (nr. 813 n.trad.): „În floare, legea vegetală își găsește expresia ei supremă, iar trandafirul n-ar fi decât, iarăși, momentul culminant al acestei expresii. Fructul nu poate fi niciodată frumos; fiindcă aici legea vegetală se retrage iarăși în sine (în simpla legitate)”. Cu alte cuvinte, lui îi este limpede că planta, când înflorește, dă expresia cea mai vizibilă a propriei legități. Dar, în momentul când înflorește, ea trebuie să fie deja pregătită să jertfească, prin actul fecundării, ceea ce are ea mai frumos, în acest moment ea este obligată să-și jertfească această sine a ei urmașului, germenului din fruct. Iată de ce este ceva măreț în faptul că, în momentul când ar ajunge să fie expresia eului său, planta trebuie să se jertfească. Altfel spus, vedem în acest regn inferior că, în natură, egoismul urcă până la un punct, în care se autonimicește, se jertfește, pentru a naște ceva nou. Ceea ce reprezintă suprema treaptă de dezvoltare a plantei, ceea ce am putea numi individualitatea, sinea plantei, ceea ce se arată, ca floare, într-o frumusețe desăvârșită, începe să se ofilească în momentul în care s-a născut noul germene.
Ia să ne punem acum întrebarea: Oare în sânul regnului uman se întâmplă ceva similar? Si, într-adevăr, dacă vom observa natura și viața spiritului tocmai conform spiritului, vom constata că în regnul uman se întâmplă ceva asemănător. Fiindcă omul nu are doar menirea de a aduce pe lume ființe asemănătoare cu el, deci, de a trăi în cadrul speciei, ci și de a duce în el însuși viața individuală, care depășește specia. Vom afla ce este, în adevărata sa înfățișare, egoismul omului, de-abia dacă vom aduce în fața sufletelor noastre entitatea omului, așa cum am cunoscut-o în cadrul ultimelor conferințe.
În sens spiritual-științific, noi nu vedem în om doar un corp fizic, pe care omul îl are în comun cu întreaga natură minerală, ci vorbim de faptul că omul poartă în el, drept mădular superior al entității sale, mai întâi corpul eteric sau al vieții, pe care îl are în comun cu toate viețuitoarele; că are apoi în comun cu întregul regn animal ceva care e purtătorul plăcerii și suferinței, bucuriei și durerii, pe care-l numim corp astral sau corp al conștienței; și mai vorbim de faptul că în sânul acestor trei mădulare trăiește sâmburele propriu-zis al ființei umane, eul. Acest eu trebuie considerat drept purtătorul egoismului, atât în sensul îndreptățit al cuvântului, cât și în cel neîndreptățit. Întreaga evoluție a omului constă în faptul că acesta, pornind din eul său, transformă celelalte trei mădulare ale ființei sale. Pe o treaptă mai nedesăvârșită a existenței, eul e sclavul celor trei mădulare inferioare: corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Dacă privim corpul astral, putem spune: pe o treaptă inferioară a existenței sale, omul dă curs tuturor pornirilor, poftelor și pasiunilor. Dar cu cât urcă trepte mai înalte din evoluția sa, cu atât mai mult își purifică corpul său astral, al cărui sclav este, îl transformă în ceva dominat de natura lui superioară, din eul lui, astfel încât eul devine tot mai mult și mai mult stăpânul și purificatorul celorlalte mădulare ale entității umane. Și am mai spus, în cursul conferințelor precedente, că azi omul e angajat în acest proces evolutiv și că el se îndreaptă spre un viitor în care eul va fi devenit tot mai mult stăpân peste toate cele trei mădulare ale naturii umane. Căci, transformându-și corpul astral, omul creează în acesta ceea ce numim „Sinea spirituală” sau, cu o expresie a filosofiei orientale, „Manas”. Așa cum trăiește el astăzi, omul a transformat în Manas o parte din corpul său astral. Mai târziu, în viitor, omul va avea posibilitatea de a-și transforma corpul eteric: partea transformată astfel din corpul eteric se numește „Spirit al vieții” sau „Buddhi”, cu o expresie a filosofiei orientale. Iar când omul va fi stăpân peste procesele din corpul său fizic, această parte transformată a corpului fizic o numim „Atman” sau „Om-Spirit”. Astfel, ne îndreptăm privirile spre un viitor din care astăzi stau în fața noastră numai începuturile, un viitor în care omul va fi, prin eul său, stăpânul, coordonatorul întregii activități din ființa sa.
Dar ceea ce va deveni cândva o facultate conștientă a omului, a fost pregătit de multă vreme în natura umană. Si, într-un anumit sens, eul a lucrat deja, în mod inconștient sau subconștient, asupra celor trei mădulare ale naturii umane. Aflăm că, deja în timpuri imemoriale, acest eu a transformat o parte a corpului astral, pe care o numim și corp al senzației, în „sufletul senzației”; că a fost transformată și o parte din corpul eteric în ceea ce, în conferințele trecute, am numit „suflet al rațiunii” sau „suflet afectiv”; în sfârșit, o parte din corpul fizic a fost transformată, spre a sluji eului, și aceasta este „sufletul conștienței”. Avem astfel trei mădulare ale entității umane ca interioritate a naturii umane: sufletul senzației, care-și are rădăcinile în corpul senzației; sufletul rațiunii sau afectiv, care-și are rădăcinile în corpul eteric; și sufletul conștienței, cu rădăcinile în corpul fizic. Azi ființa lăuntrică a omului ne interesează mai ales în măsura în care este vorba de raportul dintre corpul senzației și sufletul senzației.
Dacă observăm un om, cum se dezvoltă, chiar din ceasul în care s-a născut, cum ies tot mai mult la iveală, ca din abisuri întunecate ale corporalității, facultățile sale, putem spune: Aici se străduiește să iasă la lumina zilei sufletul senzației. Căci omul a fost înzestrat cu un corp al senzației care a fost clădit din întreaga lume care-i înconjoară existența. Putem înțelege acest lucru dacă ne aducem aminte iarăși de un cuvânt al lui Goethe: „Ochiul este creat de către lumină, pentru lumină.” [Nota 56] Dacă luăm un organ de simț uman oarecare, prin mijlocirea căruia omul ajunge să fie conștient de lumea fizică exterioară, trebuie să știm că este valabilă nu numai afirmația unilaterală a lui Schopenhauer [Nota 57], că lumina n-ar putea fi percepută dacă omul n-ar avea ochi, ci, pe de altă parte, este tot atât de adevărată și afirmația: dacă n-ar exista lumină, n-ar exista nici ochi. De-a lungul unor perioade de timp infinit de lungi, lumina, care ‒ după cum spune Goethe ‒ este răspândită pretutindeni, a acționat asupra organismului, creând, încetul cu încetul, din germeni nespecializați, acel organ care este azi capabil să perceapă lumina. Ochiul a fost creat de către lumină, prin contactul cu lumina, pentru lumină. Dacă privim lumea ce ne înconjoară, putem vedea în ea acele forțe care au creat treptat în om facultățile care-i dau posibilitatea să devină conștient de această lume înconjurătoare. Așa a fost întregul corp al senzației, întreaga alcătuire grație căreia noi intrăm în legătură cu lumea înconjurătoare, creat din forțele vii ale lumii înconjurătoare. Noi, ca oameni, nu ne-am adus aici nici o contribuție la aceasta. Corpul astral este un produs, o floare a lumii înconjurătoare. Acum, în lăuntrul acestui corp al senzației apare sufletul senzației. Acest suflet al senzației a luat naștere prin faptul că eul a izolat oarecum și a modelat plastic din substanța corpului senzației sufletul senzației. Astfel, eul trăiește în corpul senzației și aspiră, ca să zicem așa, substanța necesară pentru a fi creat sufletul senzației.
Ei bine, acest eu poate lucra în două feluri: Pe de o parte, dezvoltând în el însuși acele facultăți lăuntric-sufletești ale sufletului senzației, care sunt în consonanță cu facultățile și însușirile corpului senzației și astfel răsună armonios împreună. Ne putem lămuri în această privință cu ajutorul unui exemplu pe care-l putem lua din domeniul educației. Căci tocmai educația ne oferă principiile cele mai sănătoase și mai practice pentru ceea ce este știința spirituală.
Corpul senzației este construit din lumea înconjurătoare. La modelarea corpului senzației lucrează, încă de la începutul existenței fizice, cei ce stau, ca educatori, în preajma copilului. Ei îi pot da corpului senzației ceea ce face ca eul să aibă însușiri sufletești care să fie în armonie cu însușirile corpului senzației. Dar se mai poate întâmpla ca spre copil să fie adus ceva care este în dezacord cu însușirile corpului senzației. În cazul în care copilul este educat în așa fel încât el să nutrească interesul cel mai viu pentru tot ceea ce pătrunde în el prin ochi, în cazul în care el este capabil să se bucure așa cum trebuie de culori și de forme, sau dacă știe să se simtă fericit la auzul unui sunet, dacă este capabil să stabilească treptat o armonie între ceea ce privește el în afară și ceea ce se ivește în sufletul senzației sub formă de bucurie, plăcere, sub formă de participare și interes față de viață, înseamnă că ceea ce vine din interior este o imagine justă a existenței; atunci ceea ce trăiește în suflet poate vibra în acord cu existența lumii exterioare. Putem spune atunci că omul nu trăiește numai în sine, că el este capabil nu numai să-și modeleze în substanța corpului senzației un suflet al senzației, ci a dobândit capacitatea de a ieși iarăși din sine; acum el nu este în stare doar să vadă, să audă lucrurile pentru care natura l-a înzestrat cu organe de percepție, ci este în stare să iasă iarăși afară, la lucrurile văzute sau auzite, să se reverse în lumea din jurul său, să trăiască în ceea ce-i transmite corpul senzației. În acest caz, există armonie nu numai între corpul senzației și sufletul senzației, ci există armonie și între lumea înconjurătoare și trăirile sufletului senzației. În acest caz, sufletul senzației se revarsă în lumea înconjurătoare; atunci omul este realmente un fel de oglindă a Universului, un fel de microcosmos, o lume în miniatură, care ‒ așa cum spune Goethe ‒ se simte bine atunci când se percepe în lumea cea mare, frumoasă și întinsă.
Mai putem folosi un alt exemplu: Dacă un copil ar crește pe o insulă pustie, departe de orice societate umană, el n-ar putea dezvolta în sine unele facultăți. N-ar dezvolta vorbirea, facultatea gândirii, nici una dintre acele nobile însușiri care se pot aprinde în sufletul uman numai prin contactul viu cu alți oameni. Căci acestea sunt însușiri ce se dezvoltă în lăuntrul omului, în suflet.
Omul se poate dezvolta în așa fel încât să iasă din nou afară din sine cu aceste însușiri ale sale, să stabilească armonie între sine și lumea din jur; sau el poate să învârtoșeze în el însuși aceste însușiri, astfel încât ele se ofilesc în lăuntrul lui. Omul lasă să se ofilească ceea ce se ivește în sufletul senzației dacă, ce-i drept, primește în lăuntrul lui impresiile lumii exterioare, culoare, sunet etc., dar nu trezește în sine însuși nici un ecou, spre a revărsa apoi, la rândul său, aceste impresii, cu plăcere și interes, în lumea exterioară. Omul se închistează în sine, dacă nu folosește ceea ce poate dezvolta în relațiile cu oamenii, tot în cadrul unor relații umane. Dacă se izolează și vrea să trăiască numai în el însuși cu aceste însușiri, omul ajunge la dizarmonie între sine și ceea ce-l înconjoară. El deschide în lăuntrul lui o prăpastie între sufletul senzației și corpul senzației. Dacă omul se izolează, după ce s-a înfruptat din roadele evoluției omenirii, dacă, pe de altă parte, nu pune în slujba omenirii ceea ce poate prospera numai în sânul lumii semenilor săi oamenii, atunci între om și lumea din jurul său se cască o prăpastie; fie între el și întreaga lume înconjurătoare, dacă omul nu manifestă nici un interes față de lumea exterioară; fie între el și mediul uman înconjurător, de la care el a primit cele mai frumoase interese. Urmarea acestui fapt este că omul se usucă în sine. Căci tot ceea ce se apropie de om din exterior îl poate stimula și însufleți pe acesta numai dacă el nu e dezrădăcinat din solul său. Când omul nu vrea să-și reverse sufletul în lumea din jurul său, e ca și cum ar fi rupt de pe rădăcina care-i dă viață. Dar dacă omul se izolează tot mai mult de lumea exterioară din jurul său, consecința acestei atitudini este ofilirea, moartea vieții sufletești. Tocmai acesta este aspectul cel mai rău al egoismului, pe care vrem să-l caracterizăm aici și care apare atunci când omul, cu eul său, acționează în așa fel încât face să apară o prăpastie între sine și lumea înconjurătoare.
În cazul în care egoismul ia această formă, astfel încât omul nu este floarea întregii lumi exterioare și nu este hrănit și vivifiat în permanență de lumea exterioară, el se îndreaptă spre propria lui moarte. Acesta este lacătul care se închide, de regulă, în urma egoismului. Și aici se vede în ce constă esența egoismului: Pe de o parte, ea constă din faptul că, într-adevăr, Cosmosul care există în jurul nostru atinge în omul însuși o culme, dă la iveală o floare, prin faptul că omul are posibilitatea de a atrage la sine forțele acestui Cosmos; dar că, pe de altă parte, el trebuie să facă în mod conștient ceea ce face planta în mod inconștient. În momentul în care planta urmează să ia forma propriei sale esențe, ceea ce există în dosul plantei, egoismul plantei, trece asupra unei noi plante. Dar omul, ca ființă conștientă de sine, ca purtător al unui eu, a ajuns în situația de a stabili această armonie în el însuși. Pe o anumită treaptă, el trebuie să dăruiască, la rândul său, ceea ce a primit din exterior, trebuie, ca să zicem așa, să nască în eul său un Eu superior, care nu se închistează în sine, ci intră în armonie cu întreg restul lumii.
Chiar și prin simpla observare a lumii omul poate să ajungă la adevărul că egoismul, dacă e dezvoltat în mod unilateral, se autodistruge, în cele din urmă. Observarea vieții cotidiene poate confirma această constatare. Nu trebuie decât să ne îndreptăm privirile spre acei oameni care nu sunt în stare să participe cu un interes viu la marea legitate și la frumusețile naturii din sânul căreia s-a format însuși organismul uman. O, ce dureros trebuie să fie pentru acela care poate contempla aceste mari aspecte de ansamblu, văzând cum oamenii trec nepăsători pe lângă toate acestea, deși ochiul, urechea lor au luat naștere din realitățile exterioare, văzând cum ei se închid față de ceea ce constituie solul în care sunt înfipte rădăcinile existenței lor și nu vor decât să caute și să scormonească fără încetare în propria lor ființă. O existență care își pervertește într-o asemenea măsură rosturile ei, îl pedepsește, la rândul ei, pe omul respectiv. Omul care trece nepăsător pe lângă lucrurile cărora le datorează propria lui existență umblă prin lume ca om blazat; iar consecința acestui fel de a fi este aceea că el aleargă de la o dorință la alta, fără a-și da seama deloc că el caută în ceva nebulos și vag ceea ce, după cum crede el, l-ar putea satisface, pe când, de fapt, ar trebui să-și reverse el însuși ființa în realitatea din care a fost luat ceea ce este acum al lui. Acela care umblă prin lume și spune: Ah, oamenii sunt pentru mine o povară atât de mare, nu am deloc nevoie de ei; fiecare din ei mă stânjenește în existența mea; eu sunt mult prea bun pentru această lume! ar trebui să reflecteze la faptul că el neagă realitatea din sânul căreia s-a născut și a crescut el însuși. Dacă ar fi crescut pe o insulă pustie, nu în mijlocul oamenilor, în comparație cu care se crede mult prea bun, el ar fi rămas un prost, nu și-ar fi dezvoltat nicidecum facultățile pe care le are. Însușirile sale, pe care le crede atât de importante și vrednice de laudă, n-ar putea să existe fără acei oameni de care zice că n-are nici o nevoie. Ar trebui să știe că desparte doar prin voința lui arbitrară ceea ce trăiește în interiorul lui de lumea din jurul său și că ceea ce se ridică atât de categoric împotriva lumii înconjurătoare își datorează existența tocmai acesteia. Dacă omul se ridică astfel împotriva existenței naturii și a oamenilor, în el moare nu numai interesul pentru existența naturii și a oamenilor, ci în el se ofilește atunci puterea de viață; el duce o existență pustie, în care mocnește nemulțumirea. Toate acele existențe care înoată în mâhnire, în tristețe, din cauză că nimic nu le poate trezi interesul, ar trebui să-și pună odată întrebarea: Unde se află cauza egoismului meu? Dar aici putem vedea, de asemenea, că în Univers există o lege: autocorectarea oricărei existențe. Acolo unde e vorba de un egoism în înțelesul rău al cuvântului, el duce la pustiirea existenței. Dacă omul trece prin viață fără a lua parte cu interes la viața semenilor săi și la viața lumii, nu numai că își lasă în paragină forțele pe care ar trebui să și le pună la lucru în folosul lumii și al existenței, ci el se pustiește și se distruge pe sine însuși. Aceasta e partea bună a egoismului: faptul că, dacă este împins la extrem, egoismul îl macină pe om până îl distruge.
Dacă aplicăm marea lege pe care am extras-o din esența egoismului diferitelor facultăți ale sufletului uman, ne putem întreba acum, de exemplu: Cum se repercutează egoismul asupra sufletului conștienței, acea parte a sufletului prin mijlocirea căreia omul ajunge să aibă cunoștințe despre lumea înconjurătoare? Cu alte cuvinte: Când poate fi o cunoaștere cu adevărat rodnică? O cunoaștere poate fi cu adevărat rodnică numai dacă îl pune pe om în armonie cu întreg restul lumii; altfel spus, sunt cu adevărat dătătoare de viață pentru sufletul uman numai acele noțiuni și idei care au fost scoase din lumea înconjurătoare, din tabloul viu al lumii. Această cunoaștere va fi dătătoare de viață numai dacă noi devenim una cu lumea. Iată de ce orice cunoaștere care se eliberează de suflet, care caută, mai ales, pas cu pas, marile adevăruri ale existenței ‒ stimulează atât de mult sănătatea sufletului și, implicit, și pe aceea a corpului fizic exterior uman. Dimpotrivă, tot ceea ce ne izolează din contextul viu al lumii, tot ceea ce e scormonire în propriul suflet, tot ce mocnește numai în sine însuși, creează un dezacord între noi și întreaga lume din jur, dezacord care ne închistează în noi înșine. Ni se oferă aici din nou prilejul de a atrage atenția asupra atât de larg răspânditei neînțelegeri ce planează asupra maximei: „Cunoaște-te pe tine însuți!”, care rămâne valabilă pentru totdeauna. Numai dacă omul a înțeles că el aparține lumii întregi, că Sinea lui nu se află numai între limitele create de pielea lui, ci este răspândită peste întreaga lume, peste Soare, stele, peste toate ființele și lucrurile Pământului și că în lăuntrul pieii sale această Sine își creează doar una dintre formele ei de manifestare, numai dacă a înțeles că existența lui este întrețesută cu aceea a lumii întregi, el poate pune în aplicare maxima: „Cunoaște-te pe tine însuți!” Atunci cunoașterea de sine este totuna cu cunoașterea lumii. Dar dacă nu s-a impregnat dinainte cu aceasta, el e la fel de deștept precum un deget singur care și-ar imagina că-și poate manifesta sinea lui proprie, fără întregul organism. Dar, ia tăiați-l, și în trei săptămâni, fără îndoială, că el nu va mai fi deget. Degetul nu se lasă în prada iluziei că ar putea exista în afara legăturii cu organismul. Numai omul crede că ar putea exista în afara legăturii cu lumea. Cunoașterea lumii e cunoaștere de sine, iar cunoașterea de sine e cunoaștere a lumii. Orice moment în care mocnim numai în lăuntrul nostru este un semn că nu suntem în stare să ne depășim egoismul.
De aceea este o aberație extraordinar de mare aceea pe care o întâlnim azi tocmai în anumite cercuri teosofice, unde se afirmă: Dezlegarea enigmelor existenței nu se află afară în lume, nu se află în fenomenele străbătute de spirit, ci în propriul nostru eu. „Găsiți-l pe Dumnezeu în propriul vostru piept”, iată sfatul pe care-l auzim adeseori în zilele noastre. „Nu trebuie să vă dați osteneala de a căuta în afară, în Cosmos, revelațiile Spiritului cosmic; priviți numai în voi înșivă, acolo veți găsi totul!” Un astfel de sfat îi face omului un mare deserviciu; căci el îl face pe om trufaș, egoist, în ceea ce privește cunoașterea. Iată de ce anumite orientări teosofice, în loc să-l educe pe om în sensul altruismului, în loc să-l elibereze de propriul său eu și să-l pună în legătură cu marile enigme ale existenței, îl închistează în el însuși, afirmând că omul poate găsi în el însuși întregul adevăr și întreaga înțelepciune. Când spunem: „Nu e nevoie să învățați nimic în lume; găsiți totul în voi înșivă!” apelăm, de fapt, la trufia, la vanitatea omului. La adevăr apelăm numai dacă arătăm că acordul nostru cu Macrocosmosul ne duce până acolo unde omul poate deveni el însuși mai mare și, implicit, poate deveni mai mare în sânul lumii.
Tot așa stau lucrurile și cu ceea ce putem numi simțire umană, cu întregul conținut al sufletului rațiunii sau afectiv al omului. Acesta devine mai puternic, dacă omul știe să stabilească o armonie între el însuși și lumea exterioară. Omul poate deveni tare și puternic, nu dacă de dimineața până seara rumegă întrebarea: „Ce să gândesc acuma? Ce să fac acuma? Ce mă doare iar?” etc., ci dacă lasă să acționeze asupra inimii sale frumusețea și măreția întregii lumi din jurul său, dacă în el există înțelegere și interes pentru tot ceea ce umple de căldură alte inimi sau pentru cele de care alți oameni duc lipsă. Dezvoltăm în ființa noastră forțe de viață în lumea simțirii dacă lăsăm ca în noi să se înalțe acele sentimente care sporesc înțelegerea ori participarea noastră la viața ce ne înconjoară. Atunci biruim egoismul îngust, ne înălțăm eul pe o treaptă superioară și îl îmbogățim, dacă, printr-un egoism în sensul bun al cuvântului, îl armonizăm cu lumea ce ne înconjoară. Acest lucru se vede mai ales când intră în discuție voința umană, adevăratul suflet al conștienței. Câtă vreme omul nu este în stare să voiască decât ceea ce e în propriul lui interes, câtă vreme impulsurile lui de voință nu tind decât spre ceea ce stimulează propria lui ființă, el se va simți mereu nemulțumit în sufletul lui. Numai când vede în lumea exterioară imaginea de oglindă a hotărârii voinței sale, când vede că aici impulsul său de voință devine realitate, numai atunci poate spune că și-a pus de acord voința cu cele ce se petrec în lumea înconjurătoare. Și atunci, tăria și forța noastră proprie nu se dezvoltă, într-adevăr, datorită lucrurilor pe care le voim în propriul nostru interes, ci prin faptul că voim lucruri care să fie de folos lumii înconjurătoare, celorlalți oameni; prin faptul că voința noastră se realizează și, ca imagine de oglindă, își retrimite reflexul în noi. După cum lumina creează ochiul din propria noastră ființă, tot așa forța sufletului nostru creează din propria noastră ființă lumea faptelor noastre, a activității noastre.
Vedem astfel că omul, ca ființă conștientă de sine, se pune de acord, printr-o justă înțelegere a eului său, a ego-ului său, cu ceea ce numim lume exterioară, până când ajunge să se depășească pe sine și să săvârșească ceea ce putem numi „nașterea unui om superior”, dând la iveală în sine ceva pe care-l putem compara cu noua ființă căreia planta îi dă naștere, pe o treaptă inferioară, în momentul în care se află expusă primejdiei de a se învârtoșa în sine. Așa trebuie să înțelegem esența egoismului. Tocmai acel eu care se lasă fecundat de către lumea înconjurătoare, care ‒ pe o culme a existenței ‒ dă naștere unui eu nou, va avea maturitatea necesară pentru a se revărsa în fapte, care altminteri nu-și pot găsi expresia decât în niște revendicări inutile, în postulate morale lipsite de valoare. Căci numai prin cunoașterea lumii poate fi aprinsă o voință care să aibă, la rândul ei, legătură cu lumea. Niciodată nu se va putea ajunge la împlinirea anumitor cerințe morale, prin faptul că ele sunt formulate drept puncte din programul unei societăți, oricât de multe societăți și-ar înscrie în programul lor, drept punct principal, o iubire care să-i îmbrățișeze pe toți oamenii. Orice propovăduire obișnuită a iubirii de oameni seamănă cu situația când unei sobe aflate într-o odaie rece i s-ar spune: Sobă dragă, datoria ta morală de sobă este aceea de a încălzi odaia! Ați putea aștepta mult și bine ..., ore și zile întregi, sobei nici nu-i va trece prin minte să încălzească odaia. Tot astfel, nici oamenilor nu le va trece prin minte să practice iubirea de oameni, chiar dacă dumneavoastră ați predica secole de-a rândul că oamenii trebuie să se iubească între ei. Dacă stabiliți însă legătura dintre ego-ul uman și întregul conținut al lumii, dacă faceți ca omul să participe sufletește la ceea ce se revarsă înspre el, mai întâi, din florile fizice, din toate frumusețile naturii, atunci veți constata, fără îndoială, că această participare lăuntrică este, la rândul ei, temelia participării la nivel superior pe care omul o poate avea față de viața celorlalți oameni. Iar prin faptul că omul cunoaște esența unor ființe umane, a unor naturi umane, el învață, într-adevăr ‒ dacă stă ochi în ochi cu un alt om ‒, să aibă înțelegere pentru slăbiciunile lui, pentru calitățile lui.
O astfel de înțelepciune, care s-a născut dintr-o înțelegere și cunoaștere vie a lumii, pătrunde în sânge, în fapte, în voință. Iar ceea ce numim „iubire de oameni” se naște tocmai dintr-o astfel de înțelepciune. Întocmai așa cum nu trebuie să flecăriți nicidecum în fața sobei: Sobă dragă, datoria ta este aceea de a încălzi odaia!, ‒ ci să puneți, pur și simplu, lemne în ea și să le dați foc, tot așa ar trebui să dați omului „lemnele” și „focul” care să-i aprindă, să-i încălzească și să-i lumineze sufletul: o cunoaștere vie a lumii, în care să existe o înțelegere a naturii umane, un acord armonios între ego-ul uman și restul lumii exterioare. Se naște atunci și iubirea vie de oameni, care se poate revărsa de la inimă la inimă, care-i adună pe oameni la un loc și-i învață să-și dea seama că faptele pe care le săvârșim numai pentru a ne satisface propriile noastre interese, ne ucid, ne pustiesc, pe când faptele care se cufundă în viața altuia, stimulând-o, sunt un reflex care se răsfrânge asupra propriei noastre ființe. Așa se face că egoismul just înțeles ne îmbogățește eul și-l face apt să se dezvolte, dacă ne manifestăm cât mai mult posibil propria noastră sine în legătură cu sinea altuia, dacă nu dezvoltăm numai sentimente legate de propria noastră ființă, ci cât mai multe sentimente prin care lăsăm ca în noi să trăiască celelalte ființe și lucruri. Iată cum privește știința spirituală esența egoismului.
Pe toți aceia care au reflectat în mod serios și demn la marile întrebări ale existenței i-a preocupat în cel mai adânc înțeles al cuvântului mai ales esența problemei pe care am atins-o astăzi. Trebuia ca esența egoismului să-i intereseze pe cei mai evoluați dintre oameni tocmai în momentul în care omul se smulsese din anumite legături cu lumea din jur. Știm doar că secolul al XVIII-lea se caracterizează prin desprinderea individualității umane de lumea din jurul ei. Unul dintre cei care s-au ocupat de problema egoismului uman, a eului omenesc, este Goethe. El ne-a dat o operă dedicată egoismului, ca un exemplu luat din viață, care arată felul cum a gândit el în legătură cu esența egoismului. Această operă este romanul „Wilhelm Meister”.
La fel cum „Faust” l-a însoțit pe Goethe de-a lungul întregii sale vieți, și romanul „Anii de ucenicie al lui Wilhelm Meister”, precum și conti-nuarea sa, „Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister”, i-au fost însoțitori permanenți în viață. Încă din anii ‘70 ai secolului al XVIII-lea, Goethe a simțit în sufletul său sarcina de a da expresie artistică vieții lui Wilhelm Meister, ca un fel de imagine a propriei sale vieți; el și-a încheiat acest al doilea roman, „Anii de călătorie”, la o vârstă foarte înaintată, cu puțin timp înainte de moartea sa. Ne-am îndepărta prea mult de la subiectul nostru dacă am încerca să analizăm în detaliu romanul „Wilhelm Meister”. Îmi voi îngădui însă să vă atrag atenția pe scurt asupra felului în care apare la Goethe problema egoismului.
S-ar putea spune: În al său „Wilhelm Meister”, Goethe descrie un egoist foarte rafinat. Prin naștere, Wilhelm Meister aparține categoriei sociale a negustorilor. Dar el este destul de egoist pentru a nu rămâne la această profesiune, deși i se spune că ar fi de datoria lui să rămână în sânul acestei bresle. Ce vrea el, de fapt? Putem observa că el vrea tocmai să-și dezvolte cât mai mult propriul eu, că vrea să-l modeleze din sine cât mai liber cu putință. În el trăiește ca presimțire nelămurită imboldul de a deveni un fel de om desăvârșit. Goethe îl face pe acest Wilhelm Meister să treacă prin cele mai diverse experiențe de viață, pentru a arăta cum acționează viața asupra individualității, pentru a o face să urce trepte din ce în ce mai înalte. Goethe știe foarte bine că Wilhelm Meister este azvârlit de colo-colo de tot felul de împrejurări ale vieții, fără a atinge, totuși, un țel precis. De aceea îl numește undeva „biet câine” [Nota 58]; totodată, el spune însă că știe că un om, chiar dacă trebuie să-și croiască drum prin hățișul prostiei și al rătăcirilor, este condus, totuși, de anumite forțe, care există în lume, spre un anumit țel, sau, cel puțin, pe o anumită cale. O convingere care n-a pierit niciodată din sufletul lui Goethe este aceea că viața omului nu este niciodată cu totul supusă întâmplării, ci că, asemenea tuturor lucrurilor, este și ea supusă unor legi, și anume unor legi spirituale. Iată de ce spune Goethe [Nota 59]: Întregul neam omenesc trebuie privit ca un mare individ care tinde spre înălțimi, care ajunge treptat să fie stăpân asupra accidentalului.
Goethe vrea să arate că Wilhelm Meister caută necontenit ocaziile în care poate să-și înnobileze, să-și îmbogățească și să-și desăvârșească ego-ul. Dar, în același timp, Goethe își conduce personajul spre situații de viață cărora le lipsește, de fapt, temelia solidă a vieții reale. Dacă avem în vedere specificul secolului al XVIII-lea, putem înțelege, ce-i drept, din ce cauză Goethe îl scoate din sânul vieții reale. Căci el îl face să ajungă în sfera vieții de actor. El nu va îmbrățișa, deci, o meserie legată de viața reală, ci va trăi în niște cercuri care creează iluzia vieții, imaginile vieții. De altfel, arta însăși este, într-un anumit sens, o imagine a vieții. Ea nu se situează pe terenul realității imediate; ea se ridică deasupra contingentului. Goethe își dădea prea bine seama că acela care, ca artist, se izolează cu arta lui, se află în primejdia de a pierde de sub picioare solul sigur al realității. Este frumoasă maxima care spune că muza ne poate însoți, dar nu ne poate conduce în viață. La început, Wilhelm Meister se lasă cu totul condus de forțele care zac în artă, în special de cele existente în arta creatoare de iluzii frumoase, în arta teatrală.
Dacă reluăm firul evenimentelor din viața lui Wilhelm Meister, observăm că el pendulează, într-adevăr, în permanență, între nemulțumire și bucurie. În special, două episoade sunt importante pentru înțelegerea primei părți a romanului „Wilhelm Meister”, „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”. În lumea teatrului, Wilhelm Meister pendulează mereu între insatisfacție și bucuria de a trăi. În cele din urmă, el reușește să dea un fel de reprezentație-model cu „Hamlet” și tocmai acest lucru îl face să aibă o anumită stare de mulțumire, în mediul în care a ajuns să trăiască. Prin aceasta, el își înalță eul pe o nouă treaptă. Cele două episoade intercalate în „Anii de ucenicie” ne arată însă foarte limpede substratul pe care-l avea în vedere Goethe: și anume, esența egoismului.
Este vorba mai întâi de episodul cu micuța Mignon, pe care Wilhelm Meister o cunoaște într-o companie cam dubioasă și care-l însoțește o bucată de vreme ca o făptură minunată. Sunt vrednice de luare-aminte semnificativele cuvinte pe care le-a rostit odată Goethe, în prezența cancelarului von Müller, în legătură cu Mignon [Nota 60]. El pornește de la o părere pe care și-o exprimase doamna de Stael: că tot ceea ce se spune despre Mignon este un episod care nici nu are ce căuta în roman. Goethe spuse: este, într-adevăr, un episod, și cel pentru care nu prezintă interes decât cursul exterior al narațiunii, ar putea spune, fără îndoială, că acest episod ar putea fi lăsat afară. Dar, spuse Goethe, ar fi absolut greșit să se creadă că povestea lui Mignon ar fi numai un episod; de fapt, întregul roman „Wilhelm Meister” a fost creat numai de dragul acestui personaj deosebit. În cursul unei convorbiri personale, Goethe s-a exprimat în sensul că el a prezentat în mod radical anumite lucruri care nu trebuie luate în sens literal. Dar, dacă intrăm mai în adâncul acestei probleme, ne putem da seama din ce cauză a făcut afirmația amintită, față de cancelarul von Müller. În figura micuței sau micuțului Mignon ‒ această micuță făptură n-ar trebui să aibă, de fapt, nici un nume ‒ Goethe înfățișează o ființă umană care trăiește exact până în momentul când în ea începe să se dezvolte germenele unui egoism, ceva care să poată fi considerat deja egoism. Întreaga psihologie a micuței Mignon este vrednică de luare-aminte. Această fată crește și se dezvoltă, dezvoltă, de fapt, într-un fel foarte naiv, tot ceea ce ar putea fi numit contopire cu viața exterioară. Nu se poate observa niciodată, la această ființă, vreo însușire care să arate că ar săvârși și ea din egoism unele dintre lucrurile pe care alți oameni le săvârșesc numai și numai din egoism; ea face ceea ce face din înclinația firească a naturii ei. Am putea spune că această mică făptură n-ar fi o ființă umană dacă n-ar face tot ceea ce fac, în general, oamenii; ea e încă atât de naivă, ea e în așa fel om, încât egoismul încă nu s-a pus în mișcare. În momentul în care Wilhelm Meister, începând o nouă etapă a vieții sale, rupe legătura ce-l unește cu Mignon, aceasta se ofilește și moare, asemenea plantei, care moare și ea atunci când a ajuns într-un anumit punct al existenței. Ea este o ființă care nici n-a devenit încă om, care nu este încă un „eu”, care dă expresie, în relațiile ei cu întreaga lume înconjurătoare, naivității copilăriei, general-omenescului. Și ea moare, la fel ca o plantă. S-ar putea spune că micuței Mignon i se potrivesc versurile:
Am putea spune, într-adevăr, în acest caz: Ceva făptuit de doi oameni diferiți, înseamnă două lucruri absolut diferite, chiar dacă reprezintă aceeași faptă! Ceea ce alții fac din egoism, ea face din îndemnul firesc al naturii ei; în momentul în care s-ar putea întâmpla ca în sufletul ei să se trezească ceva ce ar semăna cu o punere în mișcare a egoismului, ea moare. Farmecul acestei ființe constă tocmai în faptul că ne este înfățișată o ființă umană lipsită de egoitate, care ne scapă printre degete în momentul în care egoismul ar putea să se pună în mișcare. Dat fiind faptul că pe Goethe îl interesa, în primul rând, în „Wilhelm Meister”, problema egoismului, ni se pare normal că i-au venit în minte, în momentul caracterizat, cuvintele: Ceea ce vreți să căutați în Wilhelm Meister, găsiți, de fapt, la personajul opus lui, la Mignon. Tocmai ceea ce ni se înfățișează în mica făptură care moare exact în momentul când vrea să devină cu adevărat prezentă, îi face lui Wilhelm Meister atâtea greutăți, pe calea dezvoltării eului său, și din această cauză el trebuie să treacă prin toate experiențele la care-l supune școala vieții.
Apoi, în romanul „Wilhelm Meister” mai este intercalată ‒ aparent fără nici o legătură ‒ acea parte căreia i s-a dat titlul „Confesiunile unui suflet frumos”. Se știe că aceste „confesiuni” au fost luate aproape textual din însemnările prietenei lui Goethe, Susanne von Klettenberg. În „Confesiunile unui suflet frumos” din „Wilhelm Meister” trebuie să căutăm ce anume s-a revărsat din inima acestei femei. Tocmai în aceste confesiuni esența egoismului ni se înfățișează într-un moment de apogeu. Și cum anume? Acest suflet frumos, Susanne von Klettenberg, a urcat înaltele trepte ale vieții umane. Dar tocmai în aceste confesiuni ea descrie, dacă-l urmărim pe om în acele regiuni înalte, pericolele egoismului, reversul procesului de îmbogățire, de umplere cu conținut a eului. Căci în „Confesiunile unui suflet frumos” Susanne von Klettenberg descrie propria ei evoluție. Ea arată că, mai întâi, se bucură de lumea înconjurătoare la fel ca alți oameni, dar că, într-o bună zi, în sufletul ei se trezește ceva care-i spune: În tine trăiește ceva care te duce mai aproape de Dumnezeul din tine! Prima trăire pe care o are acum este aceea că aceste trăiri lăuntrice o îndepărtează de lumea exterioară. N-o mai interesează lumea din jur. Ea găsește pretutindeni bucurie și fericire, o fericire lăuntrică, în relațiile cu ceea ce ea numește și percepe în lăuntrul ei drept „Dumnezeu” al ei. Ea se retrage cu totul în viața ei lăuntrică. În fond, acest suflet frumos simte că e vorba doar de un egoism rafinat. Aprinderea unei lumini spirituale în interior care-l înstrăinează pe om de lumea înconjurătoare, care-l face să devină rece și nesimțitor față de lumea din jur, care-l izolează de lume, îi poate da, la început, un sentiment de mulțumire, o anumită stare de fericire. Dar nu o fericire durabilă. Căci, prin faptul că-l înstrăinează de lumea înconjurătoare, îl pustiește pe dinăuntru. Dar acest suflet frumos este, totodată, un suflet înzestrat cu o energică tendință de a urca spre înălțimi, și așa se face că el urcă din treaptă în treaptă. El nu se poate izola cu totul de ceea ce-i vine din exterior și poate stabili armonia. Așa se face că această fată caută mereu tainicele substraturi originare aflate în simbolurile diferitelor religii, spre a găsi oglindit acolo ceea ce s-a aprins în ego-ul ei drept realitate divină. Dar, de fapt, ceea ce poate viețui în formele exterioare ale religiilor nu-i e suficient. Ea vrea să meargă și mai departe. Și acum este condusă spre o treaptă a vieții sale demnă de toată luarea-aminte. Ea își spune, într-o bună zi: Tot ceea ce există ca omenire pe acest Pământ, nu i-a părut prea neînsemnat lui Dumnezeu, ca să coboare și să se întrupeze el însuși într-un om. Și, în acest moment, ea simte că lumea exterioară nu este cu nimic mai prejos prin aceea că nu este Spiritul însuși, ci doar expresia spiritualului, sau pentru că e, poate, numai un deșeu al spiritualului; în acest moment ea simte că această lume exterioară este în mod real îmbibată de spirit și că omul nu are dreptul să se rupă de lumea din jurul lui. Și atunci în ea apare o altă trăire, care-i spune: E adevărat ceea ce se spune că s-a petrecut în Palestina la începutul erei noastre. Ea participă la acest eveniment, trăiește în ea însăși întregul drum al vieții lui Christos Isus, până la răstignirea și moartea lui. Ea percepe în omenire Divinul și îl percepe în așa fel încât, după cum descrie în mod limpede, orice simbolistică exterioară, tot ceea ce ar putea să apară în imagini fizic-senzoriale, dispare; astfel încât acest Divin devine o trăire pur spiritual-sufletească, ceva vizibil pe cale invizibilă, ceva audibil pe cale inaudibilă. Acum ea nu se simte unită cu un Divin abstract, ci cu Divinul ce aparține lumii pământești înseși. Dar ea iarăși s-a îndepărtat, într-un anumit fel, și nu găsește calea ce duce spre realitățile vieții obișnuite. Și atunci de ea se apropie o trăire, grație căreia ea dobândește posibilitatea de a vedea în orice obiect din natură, în orice existență individuală, în tot ceea ce ne înconjoară zi de zi, ceva în care e imprimat spiritualul. Ea consideră că aceasta este un fel de treaptă supremă. ‒ Și e caracteristic pentru Goethe faptul că a găsit el însuși un fel de confesiune, prin care a făcut cunoscute „Confesiunile unui suflet frumos”.
Ce voia el să ilustreze prin aceasta, drept punct important din evoluția lui Wilhelm Meister? Urma ca Wilhelm Meister să citească acest manuscris, și să urce, datorită lui, o nouă treaptă. El urma să înțeleagă că omul trebuie să dezvolte în lăuntrul lui o viață sufletească vie, cât mai activă; că trebuie să se străduiască să meargă cât mai departe și mai sus, în ceea ce privește relațiile cu lumea spirituală; dar că izolarea de lumea exterioară nu poate să ducă la mulțumire în viață și că omul înțelege marea lume din jurul său numai dacă își revarsă asupra lumii înconjurătoare sufletul pe care și l-a îmbogățit cât a putut mai mult.
Goethe vrea, așadar, să arate: În primă instanță, omul poate privi lumea așa cum este ea. El va vedea, în acest caz, banalul cotidian și va fi robul banalului. Atunci el își va spune, probabil: Aceasta e banalitatea vieții de toate zilele, spiritualul îl găsesc numai în propriul meu suflet! Și îl poate găsi, într-adevăr, în lăuntrul lui, pe o treaptă supremă. Dar, dacă l-a găsit acolo, el este cu atât mai mult dator, față de propria lui sine, să iasă din nou afară, în lumea exterioară. Și atunci, aceleași lucruri pe care înainte le găsea banale, le va vedea acum sub chipul lor spiritual. Una și aceeași lume se poate înfățișa, într-un fel, omului obișnuit și, în alt fel, aceluia care a găsit spiritul în lăuntrul său. Cel dintâi vede lumea obișnuită, banală, a monismului actual, cel de-al doilea, pentru că și-a îmbogățit mai întâi propriile facultăți spirituale și și-a creat în lăuntrul său organe corespunzătoare, vede în aceeași lume spiritualul în dosul tuturor lucrurilor concrete. Iată de ce, pentru Goethe, această dezvoltare lăuntrică este o cale ocolită pentru a dobândi cunoașterea lumii. Această idee o ilustrează în mod special acel suflet pe care Goethe îl caracterizează prin personajul său Wilhelm Meister. Wilhelm Meister evoluează tocmai datorită faptului că asupra lui acționează niște procese mai tainice ale vieții. Aici sunt mai puțin importante evenimentele exterioare; principalul este transpunerea vie în trăirile și în calea evolutivă a unui astfel de suflet.
A fost criticat la romanul „Wilhelm Meister” al lui Goethe faptul că, după ce „Anii de ucenicie” ai lui Wilhelm Meister iau sfârșit, pe om îl conduce un fel de societate secretă, invizibilă pentru el însuși. S-a spus că așa ceva nu l-ar mai putea interesa pe omul zilelor noastre; că așa ceva a existat numai în secolul al XVIII-lea. Dar, pentru Goethe, în dosul tuturor acestor lucruri se afla altceva. El voia să arate că ego-ul lui Wilhelm Meister trebuia să găsească, într-adevăr, calea, prin diferitele labirinturi ale vieții, și că în omenire există o anumită călăuzire spirituală. Ceea ce ne e prezentat în „Wilhelm Meister” drept „Societate a Turnului”, care-l călăuzește pe Wilhelm Meister, era în intenția lui Goethe doar o modalitate de a înfățișa acele forțe și puteri spirituale care-l călăuzesc pe om, chiar de-ar fi ca propriul drum al vieții sale „să treacă prin prostie și rătăciri”; astfel, Wilhelm Meister este călăuzit în continuare de niște puteri invizibile. În epoca noastră, desigur, se vorbește cu cea mai mare condescendență despre asemenea lucruri. Dar în epoca noastră, filistinii sunt aceia care și-au arogat în exclusivitate dreptul de a emite judecăți definitive în legătură cu personalități cum este, de pildă, cea a lui Goethe. Este adevărat că acela care cunoaște lumea, va spune: Nici un om nu poate găsi într-un alt om mai mult decât are el însuși în lăuntrul lui. Oricine ar putea spune acest lucru, referindu-se la Goethe. Dar tocmai filistinul nu recunoaște asta; ci el găsește tot ceea ce există în Goethe. Și vai de acela care este de altă părere! Căci în el se află întreaga înțelepciune și el poate să pătrundă toate tainele înțelepciunii! Bineînțeles că ei fac astfel din Goethe un filistin! Dar nu e vina lui Goethe.
Așadar, Wilhelm Meister e călăuzit mai departe, în partea a doua, în „Anii de călătorie”. Ei bine, filistini și nefilistini, toți s-au mâniat din cauza lipsei de compoziție și a caracterului neartistic al „Anilor de călătorie”. Într-adevăr, Goethe ne-a servit aici ceva cam greu de mistuit. Aflat la apogeul vieții sale, el a vrut să ne arate aici, apelând la propria lui experiență de viață, cum poate un om să străbată diferitele labirinturi ale vieții. A vrut să ofere, într-un anumit sens, o imagine a propriei lui persoane. Și el spune, de altfel, cum s-a născut această parte a romanului. La început, el și-a dat multă osteneală cu prima parte a „Anilor de călătorie”. Nu intenționăm deloc să idealizăm lucrurile. Cartea a început să fie tipărită, înainte ca celelalte părți să fie gata. Și s-a dovedit că zețarii lucrau mai repede decât putea Goethe să scrie. Goethe a dat numai sub formă de schiță continuarea acțiunii. În anii tinereții, el scrisese diferite basme și nuvele, de exemplu, istoria despre „Sfânta familie”, povestea „Fetei brune ca nuca”, sau „Povestea despre noua Melusină” și altele. Toate acestea au fost incluse în „Anii de călătorie”, deși inițial nu fuseseră scrise în acest scop. Goethe a folosit procedeul de a intercala ici și colo astfel de povestiri și de a scrie repede niște pasaje de legătură. De aici, o totală lipsă de compoziție. Totuși, romanul nu înainta suficient de repede. Dar Goethe mai avea niște lucruri scrise și mai demult. Le-a dat secretarului său Eckermann și i-a spus: „Plasați-le acolo unde merg!” Astfel, Eckermann a aranjat ceea ce se mai afla în sertar și așa se face că diferitele părți sunt alăturate adesea fără a avea multă legătură una cu alta. În fața unei astfel de cărți, putem spune: E o lucrare absolut lipsită de compoziție! Cine vrea să judece acest roman din punct de vedere estetic, are dreptul să spună așa ceva. Dar, la urma urmei, Eckermann n-a adăugat nici un rând scris de el însuși! Toate sunt lucrări scrise de Goethe, în care el a dat întotdeauna expresie trăirilor sale sufletești. În fața sufletului său, se afla mereu figura lui Wilhelm Meister. Așa că el a putut să includă în aceste lucrări întâmplările din viață care acționaseră asupra sufletului său. Deci, ele au acționat asupra lui însuși. Și pentru că „Wilhelm Meister” este un fel de imagine a lui însuși, de fapt, aceste lucruri șerpuiesc prin narațiune, exact așa cum au șerpuit prin viața lui Goethe. Iată de ce, citind această carte, nu ajungem la o imagine falsă despre el. Nu există nici un fel de tensiune aici, acțiunea este întreruptă mereu prin considerații înțelepte! Unii nici măcar n-au citit romanul, dar îl critică din doască-n doască. Bineînțeles că, din punctul lor de vedere, ei au dreptate. Dar mai există și un alt punct de vedere. Căci poți învăța nespus de multe, tocmai citind acest roman, „Anii de călătorie”, dacă ai interesul și voința de a te înălța până la trăirile de la care a învățat Goethe însuși. Și acesta este un câștig. Oare orice lucrare trebuie să aibă o compoziție bună, de vreme ce în ea există ceva care ne poate ajuta într-un alt fel? Oare e chiar așa mult rău în asta? Poate c-o fi foarte rău că în „Wilhelm Meister” există atât de multă înțelepciune, pentru aceia care știu deja totul și nu mai au nevoie să învețe.
Tocmai în partea a doua e descris în mod minunat felul în care eul poate urca tot mai sus, devenind culmea existenței. Aici ni se arată foarte frumos mai ales că Wilhelm Meister îl dă pe fiul său la o școală ieșită din comun. Și filistinii și-au exprimat, iarăși, o părere foarte defavorabilă în legătură cu această școală. Nici nu le-a trecut prin minte că Goethe nu voia să înființeze undeva, în realitate, o asemenea școală, ci voia să ofere o concepție despre educație, în mod simbolic, în lucrarea „Provincie pedagogică”. Cei care încearcă să se apropie de această școală, remarcă imediat că în anumite gesturi își găsește expresia ceea ce există în sufletul omului. Există un gest, în care mâinile sunt încrucișate pe piept și școlarii își îndreaptă privirile în sus. Vezi apoi un gest prin care mâinile sunt împreunate la spate, când un om se așează alături de un alt om. Dar mai există ceva cu totul deosebit, când sufletul se exprimă prin gestul de a te înclina spre pământ. La întrebarea, ce sens vor fi având toate acestea, ți se răspunde că băieții trebuie să lase să se trezească în suflet, în eul lor, ceea ce poartă numele de „cele trei venerații”, prin care omul își poate înălța sufletul pe trepte tot mai înalte. Ele sunt prezentate omului drept cel mai important principiu al educației. Înainte de toate, omul trebuie să învețe a privi cu venerație spre tot ceea ce-i este superior; apoi, el trebuie să învețe a privi cu venerație spre ceea ce-i este inferior, ca să știe, într-adevăr, cum s-a născut el însuși din ceea ce îi este inferior; apoi, el trebuie să învețe să venereze ceea ce se află alături de el, ceea ce este de aceeași valoare, ca om, alături de un alt om; căci numai prin aceasta omul poate avea venerație autentică față de propriul său eu. El stabilește armonia justă între sine și lumea înconjurătoare numai dacă are venerația cuvenită față de ceea ce-i e superior, față de ceea ce-i e inferior și față de ceea ce se află pe aceeași treaptă cu el. Prin aceasta, eul lui se dezvoltă și el în mod just, iar egoismul n-o poate lua pe căi greșite. Ni se arată apoi că menirea celor mai importante religii ale omenirii este aceea de a acționa asupra sufletului uman. Religiile diferitelor popoare sau grupări etnice trebuie să se încetățenească prin zeitățile sau spiritele care-i sunt superioare omului; trebuie să se încetățenească apoi ceea ce am putea numi religii filosofice, prin ceea ce coboară în suflet drept venerație față de ceea ce se află pe aceeași treaptă cu el; iar ceea ce ne cufundă în adâncurile existenței, ceea ce ne face să privim așa cum se cuvine, adică cu venerație, tot ceea ce, de obicei, ușor poate fi disprețuit, moartea, durerea și toate piedicile ce ni se ivesc în cale, aceasta ne duce la înțelegerea justă a religiei creștine. Căci lucrul asupra căruia se atrage atenția este acela că religia creștină arată cum Dumnezeu coboară în învelișurile materiale, cum el ia asupra sa întreaga mizerie a vieții și trece prin toate experiențele existenței umane. Respectul față de ceea ce ne este inferior ne poate da o înțelegere justă a religiei creștine.
Ni se descrie astfel cu precizie evoluția omului. Și Goethe ne arată apoi că Wilhelm Meister este adus la un fel de templu, unde, prin fața băieților ce urmează să fie educați acolo, trec, începând cu vârsta cea mai fragedă, în imagini impresionante, cele trei religii, și că, în această instituție utopică de educare, totul este pus în armonie. Dar această instituție dă expresie mai mult unei înțelepciuni, unei concepții despre felul cum ar trebui să crească omul, începând cu cea mai fragedă copilărie, pentru a-și găsi, pe de o parte, armonia cu lumea înconjurătoare și, pe de altă parte, posibilitatea de a-și duce eul pe trepte din ce în ce mai înalte. Totul e descris în cele mai mici amănunte. Se arată, de pildă, că băieții nu se deosebesc prin elemente exterioare; ei nu poartă haine asemănătoare, care s-ar da potrivit cu vârsta fiecăruia, ci sunt îndemnați să poarte hainele cele mai diferite, pe care trebuie să și le aleagă ei înșiși. În acest fel, este dezvoltată personalitatea fiecărui copil. Mai mult, din cauză că întotdeauna își face simțită prezența un fel de spirit de turmă și pentru că trăsăturile individuale se estompează prin imitarea unei individualități mai puternice, astfel încât unii băieți copiază uniformele altora, se aplică până și principiul ca, după un anumit timp, aceste haine să fie abandonate și înlocuite treptat cu altele. Într-un cuvânt, Goethe vrea să arate cum trebuie să fie educat omul în devenire ‒ până și în ceea ce privește gesturile ‒ prin tot ceea ce, pe de o parte, îl poate ajuta să ajungă în armonie cu lumea înconjurătoare, iar, pe de altă parte, să dezvolte și libertatea lăuntrică individuală ‒ până și prin costumul pe care-l poartă.
Se va spune, poate, că aceasta este o aiureală; se mai încearcă să se afirme, de asemenea, că o instituție de acest fel n-a existat niciodată. Dar Goethe însuși nu intenționa să spună decât că aceasta ar putea fi creată în realitate cândva, cumva, că ar fi bine ca aceste gânduri să se reverse în infinitul spațiului și al timpului și să se încetățenească acolo unde se pot încetățeni. Acelora care socotesc că așa ceva este irealizabil, le-am putea aduce aminte de Fichte, care a dezvoltat în fața studenților săi un înalt ideal; dar el își dădea seama de realitate și a spus [Nota 61], în special pentru aceia care nu știu multe despre realitate, dar se consideră, totuși, spirite realiste, că în viața obișnuită idealurile nu pot fi realizate în mod nemijlocit; aceasta o știm și noi, ceilalți, poate chiar mai bine; dar noi știm, de asemenea, că idealurile trebuie să existe, pentru a fi un fel de îndreptar pentru viața reală, și pentru a deveni realități! E un gând care ar trebui subliniat cu orice prilej. Iar despre aceia care nu vor să aibă idealuri, Fichte spune că ei dovedesc, prin aceasta, doar faptul că Providența, pur și simplu, n-a contat pe ei. El mai adaugă că le urează ca un zeu bun să le dea ploaie și soare la timpul potrivit, o digestie bună și, pe cât posibil, gânduri bune! Aceste cuvinte atât de firești ar putea fi aplicate și acelora care spun că instituția pedagogică descrisă de Goethe în romanul „Wilhelm Meister” n-ar putea fi realizată în realitate. Ea poate fi realizată, în mare ca și în mic, numai dacă se vor găsi oameni care vor voi să încerce să transpună în viață asemenea principii, chiar și în condițiile vieții noastre cotidiene.
Un al doilea episod din „Wilhelm Meister” este acela în care ne este prezentată o personalitate la care se poate vedea, în cel mai înalt grad, contopirea eului ei cu marele Eu al lumii. Această personalitate ne este înfățișată în figura remarcabilă a Macariei. Aici, Goethe ne pune în față o personalitate care a trăit trezirea lăuntrică și care a dus spiritul din sine însăși pe o treaptă atât de înaltă încât trăiește în spiritul care străbate întreaga lume. Goethe o descrie arătând că, datorită unei cunoașteri lăuntrice care trăiește în ea, după trezirea sufletului său, datorită faptului că și-a descătușat forțele lăuntrice, ea știe, din lăuntru în afară, tot ceea ce un astronom priceput, unul dintre cei mai buni din epoca sa, calculează în legătură cu orbitele și traiectoriile corpurilor cerești. Acolo unde arată că, tocmai cu ajutorul unei științe spirituale, sufletul se poate transpune în întreg Universul, unde arată cum cunoașterea de sine poate deveni cunoaștere a Universului și cunoașterea Universului ‒ cunoaștere de sine, Goethe prezintă, de fapt, cele mai înalte forme ale cercetării spirituale.
Astfel, se pare că el aduce în preajma personajului său, Wilhelm Meister, numai imagini care ne arată cum trebuie să se dezvolte sinea omului. Înțeles în mod just, „Wilhelm Meister” al lui Goethe este, de la început și până la sfârșit, un exemplu care ilustrează evoluția umană, luându-se în considerare rolul pe care-l joacă, în această evoluție, esența egoismului.
Dacă găsim la un poet o expresie artistică a unei probleme atât de importante a științei spirituale, aceasta dovedește ‒ lucru care ni s-a arătat și când am vorbit despre „Faust”, despre „Basmul șarpelui cel verde și al crinului frumos” și despre „Pandora” [Nota 62] ‒ că în Goethe ni se înfățișează un geniu care este una cu ceea ce noi desemnăm drept știință spirituală adevărată, veritabilă. Goethe însuși vorbește în sensul ei, când spune: Este posibil să înțelegi esența egoismului numai dacă studiezi omul în totalitatea ființei lui, dacă știi că Universul a trebuit să-l conducă pe om, scoțându-l afară din sânul spiritului, până acolo unde el poate să cadă în ispitele egoismului. Dacă omul n-ar fi putut cădea pradă egoismului, el nu ni s-ar putea înfățișa acum ca o floare a tot ceea ce este răspândit în lumea exterioară. Numai că, de cade pradă acestei ispite, el devine o victimă a ceea ce îl distruge. Așa că înțelepciunea cultivată pretutindeni în lume spune că tot ceea ce este bun în lume se poate transforma în reversul său, spre a putea să apară în om drept libertate; dar că, în momentul când omul își folosește rău libertatea, în momentul când în el are loc o inversare de valori, intervine ceva care provoacă autocorectarea.
Acesta este și el un capitol care ne arată că, privit dintr-un punct de vedere superior, tot răul, tot ceea ce este corupt în natura umană, se poate transforma în ceva bun, în ceea ce reprezintă pentru om o chezășie a evoluției lui în veșnicie, spre culmi mereu noi. Așa că, dacă nu ne temem să coborâm până în adâncurile suferinței, ale răului, toate învățăturile științei spirituale devin pentru noi niște forțe care ne călăuzesc spre cele mai înalte culmi ale spiritului și ale omenescului, și care confirmă adevărul ce răsună până la noi din vechea înțelepciune și poezie greacă, în frumosul aforism cu care vrem să încheiem expunerea noastră de astăzi:
