Cu conferința de astăzi din cadrul ciclului din această iarnă, mă aflu într-o situație ceva mai grea decât a fost cazul cu celelalte conferințe. Trebuie să dau astăzi unele explicații destul de diferite de concepțiile și felul de a gândi care trec în zilele noastre drept „științifice”; și, întrucât gândirea și concepțiile sunt educate de obișnuințele și uzanțele statornicite prin circulația literaturii științifice și de popularizare a științei, putem spune pe bună dreptate: deoarece conținutul conferinței de astăzi este atât de departe de toate acestea, este posibil ca, în prezent, un public mai larg să fie înclinat să nu vadă în acest gen de expuneri decât o visătorie, care izvorăște, mai degrabă, dintr-o gândire și reprezentare arbitrară, în loc să vadă ce sunt ele în realitate: niște rezultate ale cercetării spiritual-științifice. Vă rog, de aceea, să luați conferința de astăzi drept un fel de interludiu al ciclului nostru de iarnă, care trebuie să dea un impuls într-o anumită direcție, ce va fi mai puțin atinsă în această iarnă din punct de vedere spiritual-științific, dar care, poate, va fi tratată mai pe larg anul viitor. Trebuie, totuși, să dăm acest impuls, pentru a arăta că ceea ce constituie obiectul preocupărilor noastre din această iarnă, pe care le cuprindem sub numele de știință despre suflet, dă pretutindeni niște direcții menite să ne scoată din cercul vieții sufletești imediate a omului și să ne introducă în marele context al existenței universale, al întregului cosmos. Vă rog, deci, să luați în seamă faptul că, dintr-un domeniu vast vom scoate în evidență, abordându-l numai în treacăt, un capitol foarte scurt; și că, din acest motiv, conferința de astăzi trebuie înțeleasă exact în sensul sugerat de titlul ei: „Câteva probleme în legătură cu luna, privite în lumina științei spirituale!” Ceea ce voi spune nu va putea epuiza nicidecum această temă.
În zilele noastre puteți citi despre Lună, în cele mai diferite cărți de popularizare, o idee sau alta, expusă din punctul de vedere al științei actuale. Dar aceste informații la care puteți ajunge dumneavoastră înșivă, prin mijlocirea unor conferințe sau a literaturii de popularizare științifică, nu vor fi în măsură să vă dea răspuns la adevăratele întrebări referitoare la această ciudată tovarășă a Pământului nostru pe care o numim Lună. Căci de la deceniu la deceniu, de-a lungul secolului XIX, datele pe care știința exterioară ni le furnizează în legătură cu Luna au devenit ‒ și pe bună dreptate ‒ tot mai circumspecte, dar și mai sărăcăcioase; însă ceea ce se poate găsi, în genere, în aceste comunicări referitoare la Lună, nu va sta azi deloc în atenția noastră. Faptul că telescopul și fotografia astronomică ne dau o anumită imagine despre scoarța selenară, faptul că ceea ce se poate distinge pe această suprafață selenară este considerat a fi configurație vulcanică, câmpii lunare, canale, văi lunare și altele de acest soi, faptul că de aici ne putem face o anumită părere despre înfățișarea pur fizică a Lunii, toate aceste lucruri vor rămâne în afara preocupărilor noastre. În schimb ne vom pune astăzi, în adevăratul sens al științei spirituale, următoarea întrebare: Are Luna vreo influență deosebită, vreo importanță deosebită pentru viața de pe Pământ?
Despre o astfel de importanță a Lunii pentru viața Pământului s-a vorbit îndeajuns în cursul diferitelor secole care au trecut, și în cele mai diferite sensuri. Și deoarece, ‒ lucru ce nu poate fi negat ‒ tot ceea ce se petrece pe Pământ de-a lungul întregului an, trebuie pus în legătură cu poziția Pământului față de Soare și cu diferitele raporturi legate de mișcarea lui în jurul Soarelui, oamenii s-au întrebat neîncetat dacă nu cumva în afară de puternicele influențe pe care le exercită lumina, căldura și celelalte efecte solare asupra Pământului, are vreo importanță pentru viața de pe Pământ, în special pentru viața omului ‒ și celălalt luminător al Cerului, Luna. Într-un trecut nu chiar atât de îndepărtat, oamenii erau înclinați să vorbească despre o influență relativ puternică a Lunii asupra vieții de pe Pământ. Făcând cu totul abstracție de faptul că, din vremuri foarte vechi, acele fenomene pământești pe care le numim flux și reflux sunt puse pe seama forțelor de atracție lunare, s-a vorbit dintotdeauna și de o influență a Lunii asupra condițiilor meteorologice de pe Pământ. Și încă în prima jumătate a secolului XIX niște savanți și medici de mare seriozitate profesională au adunat date care ilustrează faptul că Luna, cu diferitele ei faze, exercită anumite influențe asupra cutărei sau cutărei boli umane, sau în general, asupra felului cum decurge viața unui om. Nu era câtuși de puțin vorba, în prima jumătate a secolului XIX, de vreo credință sau superstiție populară, când se vorbea, de exemplu, de o anumită influență a fazelor lunare asupra unor stări febrile, astmatice, asupra gușei maligne și a altor fenomene de acest fel: au existat întotdeauna medici și naturaliști care au înregistrat astfel de cazuri, întrucât considerau că sunt obligați să presupună că schimbarea fazelor lunare are o anumită influență asupra cursului vieții omului, ca și asupra sănătății și bolii.
Pe măsură ce câștiga teren acea gândire științifică despre care ne putem da seama în mod limpede că aurora și răsăritul ei se situează la mijlocul secolului al XIX-lea, tendința de a atribui Lunii vreo importanță pentru viața de pe Pământ a devenit tot mai neînsemnată. A mai rămas doar ideea că Luna este aceea care provoacă fluxul și refluxul. Dar în alte privințe oamenii erau din ce în ce mai puțin înclinați să atribuie Lunii vreo influență asupra fenomenelor meteorologice sau asupra celorlalte fenomene ale vieții umane, ale vieții de pe Pământ, în general. A existat, mai ales, un savant care a exercitat o extraordinar de mare influență pe tărâmul cunoașterii științifice din secolul al XIX-lea, un savant care a făcut epocă pe atunci și care și-a revărsat o dată toată cupa mâniei asupra acelora care mai manifestau o cât de slabă intenție de a vorbi de vreo influență a Lunii, fie și numai în ceea ce privește condițiile meteorologice sau alte fenomene de pe Pământ. Acest savant de prim rang este acela care a descoperit importanța celulei vegetale, Schleiden. Autor al unor realizări epocale pe acest tărâm, el a luat o dată cuvântul, în mod deosebit de energic, împotriva unui alt savant german, care își câștigase o anumită importanță, acolo unde era vorba de cercetarea domeniilor situate la granițele dintre științe, Gustav Theodor Fechner. A trecut cam o jumătate de secol de la acea vestită „dispută în problema Lunii” [Nota 78], dintre marele descoperitor ale celulei vegetale și Gustav Theodor Fechner, care în cartea sa, „Zend-Avesta” [Nota 79], a încercat să expună, de exemplu, ideea că viața plantelor are suflet; acela care, în lucrarea sa de introducere în estetică, în „Psihofizica” sa, a realizat unele lucruri pe tărâmul unei cunoașteri științifice mai intime a naturii. Nu putem vorbi despre această dispută fără a-l caracteriza ceva mai exact, în câteva cuvinte, pe Gustav Theodor Fechner.
Gustav Theodor Fechner a fost un savant care, pe de o parte, a încercat cu nespusă străduință și cu o deosebit de mare precizie și simț al răspunderii științifice, să adune la un loc, de pretutindeni, faptele exterioare ale cercetării, apoi însă aplica o metodă care ar putea fi numită metoda analogiilor, pentru a arăta că toate fenomenele, nu numai cele din viața omului, ci și cele din viața plantelor, de pildă, sunt însuflețite. El aplica metoda analogiei pornind de la fenomenele din viața omului, arătând cum decurge această viață a omului și luând apoi fapte și fenomene similare care ni se oferă în lumea exterioară, sub forma vieții Pământului, să zicem, a vieții unui întreg sistem solar, a vieții regnului vegetal: Și, în timp ce compara asemenea fenomene cu viața omului, i se impunea analogie după analogie, iar el încerca să scoată din ele o concepție pe care o formula astfel: Dacă urmărim viața umană ca manifestare impregnată de suflet, constatăm cutare lucru; dacă urmărim celelalte fenomene, putem stabili anumite asemănări cu viața omului. De ce să nu recunoaștem atunci că și celelalte fenomene „sunt însuflețite”?
Cel care se situează pe poziția științei spirituale și s-a obișnuit să privească tot ceea ce se referă la viața spiritului cu aceeași rigurozitate științifică cu care e obișnuit savantul să privească lumea exterioară, fenomenală, unele dintre explicațiile foarte inteligente ale lui Theodor Fechner îi vor părea un simplu joc inteligent de idei; și, deși un asemenea joc ingenios poate fi deosebit de stimulator pentru spirit, fiindcă face spiritul flexibil, este totuși necesar să fim extraordinar de prudenți, atunci când este vorba de pure analogii. Se poate spune: Dacă un spirit deosebit ca Gustav Theodor Fechner face așa ceva, acest lucru este foarte interesant; dar dacă, în zilele noastre, unii oameni care ar vrea într-adevăr să dezlege tainele lumii cu cât mai puține cunoștințe și cu cât mai multă comoditate, se reclamă de la Fechner și-și însușesc unele dintre concepțiile lui, trebuie să subliniem totuși că imitatorul, epigonul nu poate trezi deloc în noi aceleași sentimente și aceeași satisfacție ca acela care a dat pentru prima oară un impuls, pe acest tărâm, căruia îi recunoaștem ingeniozitatea, dar nu-i putem atribui vreo altă importanță.
Pe Schleiden nu e nevoie să-l caracterizăm decât prin aceste cuvinte: El este marele descoperitor al celulei vegetale. Prin aceasta înțelegem de la bun început că un asemenea spirit, care trebuie să-și îndrepte toate facultățile de percepție și cunoaștere spre realitate, spre ceea ce poate fi perceput prin simțurile exterioare, are și tendința de a se limita la această realitate exterioară și nu poate avea prea multă simpatie pentru analogii sau pentru tot ceea ce a fost spus aici spre a dovedi, pe calea analogiei, că ceea ce ‒ așa cum spunea Schleiden ‒ constă din diferite plante, și care lui, ca prim descoperitor al acestui lucru, trebuie să-i fi părut un miracol, e ceva înzestrat cu suflet. Astfel, Schleiden a ajuns să aibă oroare de tot ceea ce, pornind de la o astfel de formă ingenioasă, se referea la relațiile din natură care aveau loc, casă zicem așa, pe o scară mai redusă. Și tocmai asupra gândirii analogice a lui Gustav Theodor Fechner și-a revărsat apoi Schleiden cupa mâniei, atingând cu această ocazie și problema Lunii. Referindu-se nu numai la Fechner, ci la toți aceia care erau deprinși, conform mentalități cultivate secole de-a rândul, să atribuie Lunii tot felul de influențe asupra climei și a altor lucruri, el a spus: Cu Luna e ca și cu pisica în gospodărie. Dacă în casă se întâmplă ceva ce nu poate fi explicat prea limpede, se spune: pisica e de vină! Exact la fel se întâmplă când găsim ceva în natură, fenomene meteorologice sau altceva de acest fel, care nu poate fi explicat cu ajutorul mișcării de revoluție a Soarelui etc., și atunci spunem: ei, Luna este aceea care se amestecă aici și care provoacă prin acțiunea ei acele fenomene a căror cauză nu poate fi găsită nicăieri! Astfel pentru Schleiden Luna a devenit pisica cercetării naturii, deoarece această cercetare, acolo unde nu poate da nici o explicație, spune: Luna este de vină. Și el imputa acest mod de a gândi acelora care „credeau în Lună”, ca să zicem așa, în sensul arătat.
Gustav Theodor Fechner s-a simțit bineînțeles, atins; căci săgeata era îndreptată în primul rând împotriva lui. Și el se apucă să scrie acum o carte, care, ‒ indiferent dacă ești sau nu de acord cu ea, te stimulează în mod cu totul deosebit; căci, deși faptele de amănunt sunt azi de mult depășite, această lucrare, pe care Fehner a scris-o în anul 1856, „Schleiden și Luna”, este extraordinar de interesantă. De fenomenele fluxului și refluxului Fechner nu a trebuit să se ocupe în mod deosebit, de vreme ce și Schleiden le admitea. Dar în ceea ce privește toate fenomenele meteorologice, pentru Schleiden Luna era pisica cercetării naturii. ‒ Fechner se apucă deci să examineze exact același material faptic pe care Schleiden îl adunase ca argument împotriva pisicii, împotriva cercetărilor care aveau drept obiect Luna și a tras, din același material, o concluzie remarcabilă. Cine dispune de această carte și-i urmărește expunerea, își va da seama că Gustav Theodor Fehner este, pe acest tărâm, un om extraordinar de prudent, care s-a apucat de treabă în mod cât se poate de științific, doar că pe un tărâm mai intim. Și Gustav Theodor Fechner descoperă ‒ pe baza unui imens număr de fapte, pe care nu este nevoie să le amintim, căci fiecare le poate găsi în aceea carte ‒, că frecvența și cantitatea ploilor erau, lucru constatat prin repetate observații, mai mari în perioade când Luna era în creștere, decât atunci când ea era în descreștere; mai mari atunci când Luna se afla în apropierea Pământului, și mai mici când Luna era departe de Pământ; ba chiar cantitatea precipitațiilor, cantitatea de ploi din perioadele când Luna era în creștere se raporta la cea din perioadele când luna era în descreștere după relația 107:100. Și Fechner lucra cu mare precauție. ‒ Subliniez că nu era vorba de observații făcute timp de doi-trei ani; ci anumite serii de observații se extinseră de-a lungul câtorva decenii și nu priveau doar un singur loc, ci multe puncte ale Europei. ‒ Dar, pentru a elimina și într-un alt mod hazardul, Fechner a spus: Să presupunem că acesta este o simplă întâmplare și că alte condiții care au influențat condițiile meteorologice, au făcut să ajungem la acest raport de 107:100. Dar, pentru a avea mai multă siguranță, Fechner a observat și condițiile meteorologice din toate zilele cu soț și din cele fără soț, pe parcursul unei luni. Căci el gândea așa: dacă nu Luna în creștere sau în descreștere ar fi cauza, ar trebui atunci ca, în loc să observi zilele în care Luna crește și pe acelea în care Luna descrește, să poți obține același raport confruntând zilele cu soț și cele fără soț. Nu s-a întâmplat așa ceva. A rezultat un cu totul alt număr. Nicidecum unul constant, ci un raport schimbător, despre care se poate spune că este supus hazardului. Lui Fechner îi era însă limpede că prin aceasta nu obținuse un rezultat care să zguduie lumea; căci el trebuia să-și spună: Asupra fenomenelor meteorologice, Luna nu exercită o influență prea mare; faptele par a spune însă că Luna exercită, totuși, o anumită influență asupra fenomenelor meteorologice. Și, așa cum ați văzut, Fechner a procedat în mod absolut științific, luând în considerare numai rezultatele obținute la diferitele locuri de observație, de niște savanți foarte conștiincioși. Apoi el a întreprins o cercetare similară asupra febrei și a altor fenomene ale vieții și a obținut și de această dată nu un rezultat negativ, ci unul despre care ‒ deși nu era foarte grăitor ‒ se poate spune: Nu e nicidecum de negat faptul că fenomene ca acelea la care se referă credințele populare se desfășoară într-un fel când Luna e în creștere, și într-alt fel când ea e în descreștere.
Vedem astfel cum, spre jumătatea secolului XIX, vechea concepție despre Lună a dat, prin acest om ingenios care era Fechner, o ultimă luptă.
Din acest exemplu se poate vedea că e cu totul greșit, dacă azi reapare mereu afirmația: știința ne-a obligat sau ne-ar obliga să nu mai facem tot felul de presupuneri despre existența unor substraturi spirituale ale lucrurilor, întrucât astăzi ‒ și se vine numaidecât cu câte un exemplu de ultimă oră ‒ știința se află în fața porții acelei arte prin care va reuși să combine într-un anumit fel niște substanțe simple, din care va rezulta materie vie. Este adevărat ‒ așa se va spune mereu ‒, că mai avem mult până să putem produce, de exemplu, forma cea mai simplă de „albumină” din compușii albuminei: carbon, hidrogen, azot ș.a.m.d., dar, potrivit cu întreaga tendință a științei, ne aflăm în situația de a trebui să admitem că, odată și odată acest lucru se va putea realiza. Iar dacă el se va putea realiza vreodată ‒ așa spun cei care fac astfel de afirmații, ‒ atunci nimeni nu va mai avea dreptul să aibă altă concepție decât aceea care spune că ceea ce ni se înfățișează ca entitate spirituală se formează, în sens monist, prin combinarea unor elemente materiale disparate. ‒ Cine vorbește așa, se grăbește să invoce scopurile și cuceririle moderne ale științei și consideră: nimic nu ne îndreptățește să afirmăm că în dosul a ceea ce percep simțurile, a ceea ce poate să spună știința exterioară, ar fi de identificat ceva spiritual, căci din fericire ‒ vor spune aceștia ‒ am depășit timpurile când se putea afirma că în dosul a ceea ce percepe pe cale sensibilă există cine știe ce înțelepciuni nedeterminate ale vieții.
Dar ne putem pune aici întrebarea: Oare într-adevăr știința e aceea care ne obligă să respingem cercetarea spirituală? Ne obligă, de pildă, un rezultat științific ‒ și aș vrea să mă situez în acest caz cu totul pe terenul celor ce cred că într-un viitor nu prea îndepărtat, vom reuși să creem albumină vie din substanțe elementare, ‒ ne obligă oare un asemenea rezultat să spunem că viața e rezultatul unor combinații materiale și că nu trebuie să căutăm nici un fel de spirit?
Chiar și un studiu istoric obișnuit ne poate arăta cât de puțin suntem obligați, de fapt, să ajungem la o asemenea concluzie. A fost o vreme când nu se credea doar că din carbon, hidrogen, etc. poate fi creată albumină vie ‒ indiferent dacă această convingere avea sau nu vreo valoare ‒, și puteți citi prezentarea ei poetică în partea a doua din „Faust” ‒ dar și că se va putea produce în retortă un om întreg cu ajutorul elementelor din care este compus. Da, au existat timpuri când, oricât de nebunesc vi se pare acest lucru, se credea că nu numai grămăjoare de albumină, ci și omul, așa-zisul „homunculus”, poate fi produs prin reunirea diferitelor lui elemente componente. Totuși, pe atunci nici un om nu se îndoia de faptul că în spatele lumii sensibile există spiritul. Putem dovedi astfel în mod istoric că nici o „știință” nu ne obligă să negăm existența spiritului; iar unde spiritul este negat, acest lucru este cauzat de altceva, și anume de capacitatea omului de a percepe sau nu spiritul! Știința, așa cum este ea astăzi sau cum va fi totdeauna, nu ne poate nicidecum obliga să negăm spiritul. Cineva poate să se afle pe poziții strict științifice. Faptul că recunoaște sau neagă spiritul nu depinde de știință ci de capacitatea pe care o are sau nu o are de a percepe spiritul, de a-l recunoaște sau nu. Vom înțelege de aceea ‒ deși nu este nevoie să-i aprobăm, de pe pozițiile științei spirituale, nici pe Schleiden, nici pe Fechner ‒ că Schleiden, care nu vedea decât lumea sensibilă, nega orice element spiritual sau sufletesc care ar putea fi căutat în spatele fenomenelor. Nu îl nega însă din rațiuni științifice, ci pentru că felul lui de a gândi nu resimțea nici o simpatie pentru ceea ce ar trebui căutat, ca spirit, în dosul fenomenelor; el se obișnuise prea mult să creadă doar în evidența a ceea ce sare în ochi. Fechner era însă o personalitate total diferită. El lua în seamă spiritualul; și chiar dacă făcea greșeli peste greșeli, natura lui îl îndemna să-și îndrepte atenția spre spiritual. Prin aceasta putem explica și tendința lui de a nu nega interacțiunile mai intime dintre corpurile cerești. Fechner își spunea, pur și simplu: Dacă privesc această Lună, ea nu este pentru mine doar corpul de zgură care se înfățișează telescopului; ea este însuflețită, la fel ca toate celelalte fenomene. De aceea, putem presupune și că există niște influențe exercitate de sufletul Lunii asupra sufletului Pământului, influențe care se manifestă în adâncurile vieții curente sau în fenomenele meteorologice.
Este interesant ‒ și am atras aici de multe ori atenția asupra acestui lucru ‒ că tocmai o anumită modalitate de cercetare spiritual-științifică este orientată spre aspectele practice și subliniază mereu că cele mai bune dovezi în sprijinul a ceea ce are de spus cercetarea spirituală pot fi obținute prin practica vieții. Acesta este și felul în care Fechner și-a apărat concepția: el căuta dovezile și aplicațiile ei în practica vieții zilnice. El spunea cam așa: Poate că soțiile noastre pot decide mai bine în disputa despre Lună [Nota 80] dintre mine și Schleiden. Propun următorul lucru: Pentru a spăla rufele avem nevoie de apă, și putem aduna apă în raport cu precipitațiile. Propun deci ‒ întrucât Schleiden și cu mine locuim sub același acoperiș și ne e, deci, posibil să adunăm apă în anumite perioade, ‒ ca soția mea să adune apa ce cade în perioadele când Luna este în creștere, iar soția lui Schleiden, care ‒ pentru a nu face de rușine teoria soțului ei, va fi, fără îndoială, de acord, pentru că nu dă două parale pe toate acestea ‒, își va pune afară cofele atunci când Luna este în descreștere. Și se va constata cu siguranță că la 14 ulcioare, soția mea va avea unul în plus față de d-na profesor Schleiden, dar, pentru a discredita o părere preconcepută, aceasta din urmă va consimți, desigur, la un asemenea sacrificiu.
Am caracterizat astfel ‒ pornind de la modul de a gândi al unor oameni ‒ felul cum se gândea în secolul trecut, deci cu puțină vreme în urmă în legătură cu Luna și cu influența ei asupra Pământului. Putem spune, pe bună dreptate, că în zilele noastre oamenii au mers și mai departe în privința a ceea ce ei numesc formarea unei concepții științifice despre lume, că au depășit chiar și felul de a gândi al lui Schleiden: Cine mai crede cumva că Luna ar putea avea ceva comun cu fenomenele meteorologice și alte lucruri de acest fel, e cotat de ei drept fantast și superstițios. Astăzi nici la oameni foarte inteligenți nu veți găsi o altă concepție în afară de aceea că Luna poate avea o influență doar asupra fluxului și refluxului; se consideră că tot restul ține de un punct de vedere depășit.
Dacă te situezi, însă, pe terenul științei spirituale, nu trebuie nicidecum să iei de bun tot ceea ce a fost odinioară credință populară; căci altminteri am ajunge în impasul acelora care confundă superstiția cu știința spirituală. Căci astăzi sub numele de știință spirituală ni se înfățișează, în diverse feluri, o mulțime de superstiții care sunt, de fapt, credințe populare greșit înțelese. Nu e greu să atragem atenția asupra acelor superstiții în legătură cu Luna pe care le poți vedea azi la orice colț de stradă; căci oricine știe că în toate frizeriile noastre stă agățată o Lună. De ce? Deoarece odinioară era general răspândită credința că ascuțimea briciului are o anumită legătură cu Luna în creștere. Da, au fost epoci în care nici un om n-ar fi luat hotărârea să tundă o oaie când Luna era în descreștere; căci ar fi crezut că, într-un asemenea caz, lâna nu va mai crește la loc niciodată. Numai dacă ar fi vrut ca ceva să nu mai crească la loc, s-ar fi apucat de tăiat în perioadele de descreștere a Lunii. De asemenea superstiții te poți ușor debarasa. Bărbații care se rad știu, fără îndoială, că barba crește la loc și atunci când Luna descrește. Așadar, în acest domeniu, pe cât e de ușor să faci glume, pe atât e de puțin ușor este să vezi toate lucrurile într-o lumină justă. Căci ajungem acum la o problemă dificilă, pe care o tratăm pentru prima oară din punctul de vedere al științei spirituale: Aceea a fluxului și refluxului.
În zilele noastre se consideră că acest fenomen e în mod indiscutabil un efect al influențelor Lunii. Se spune: Este absolut limpede că fluxul depinde de forța de atracție a Lunii. Se caută să se explice forța de atracție ce provoacă fluxul prin faptul că Luna se află în dreptul meridianului, iar retragerea apei prin reflux este explicată prin aceea că Luna se depărtează pe meridian. Nu trebuie însă decât să arătăm că fluxul și refluxul, în numeroasele puncte unde se produc, au loc de două ori și că, totuși, Luna se află o singură dată pe meridian. Dar mai putem atrage atenția și asupra altor lucruri. Numeroase cărți de călătorii vă vor arăta că în diverse locuri de pe Pământ, fluxul nu coincide nicidecum cu poziția meridiană a Lunii, ba în unele locuri el vine chiar cu două ore și jumătate mai târziu. Firește, într-un asemenea caz se dau întotdeauna tot felul de justificări științifice; se spune, de pildă: Înseamnă, că fluxul a venit cu întârziere! ‒ Există anumite fântâni, care au și ele flux și reflux, fenomen ce nu poate fi negat; și se întâmplă în aceste cazuri ca, atunci când marea este în flux, în fântână să avem reflux și invers. Dar atunci oamenii spun: acesta este un flux întârziat sau un reflux întârziat; a întârziat într-atâta, încât e ajuns din urmă de cealaltă fază. Bineînțeles că, dacă vrei să explici în acest fel lucrurile, se poate explica aproape orice.
Dar, pe bună dreptate, s-a pus întrebarea: De unde ia Luna puterea de a exercita o asemenea atracție asupra mării? Căci, fiind cu mult mai mică decât Pământul, Luna posedă doar a șaptezecea parte din forța de atracție a Pământului; și pentru a pune în mișcare niște mase de proporțiile maselor marine, sunt necesare milioane de cai putere. Julius Robert Mayer [Nota 81] a făcut niște calcule foarte interesante în legătură cu proveniența acestor forțe. Iar acestor întrebări li se pot alătura multe altele. De aceea putem spune; tocmai ceea ce, astăzi, pare incontestabil din punct de vedere științific, este ‒ în ciuda faptului că de nicăieri nu se aduc obiecții ‒ cât se poate de contestabil. Dar aici nu trebuie să uităm ceva important. Dacă se poate dovedi cu precizie că poziția și influența Lunii, precum și desfășurarea fluxului și refluxului sunt de așa natură, încât cu greu se poate vorbi de o acțiune directă a Lunii asupra mareelor, dacă se iau în considerare toate fenomenele, mai rămâne, totuși, următorul lucru: fluxul și refluxul au loc în așa fel încât în fiecare zi ‒ raportat la poziția cea mai înaltă a Lunii, fluxul de la o anumită oră se află în întârziere cu aproximativ 50 de minute. Așa că fenomenul de flux și reflux, în alternanța lor periodică corespunde într-adevăr circuitului lunar. Acesta este esențialul aici. ‒ Ne aflăm astfel în fața unui fapt ciudat, căci trebuie să ne spunem: Atunci când Luna se află în poziția de la amiază, nu putem vorbi de o influență a ei asupra fluxului și refluxului; putem spune însă că circuitul lunar și desfășurarea fazelor de flux și reflux coincid, se află într-o anumită corespondență.
Acum, pentru a vă introduce puțin în spiritul gândirii spiritual-științifice aș vrea să vă atrag atenția asupra unui lucru similar din cadrul fenomenelor noastre pământești, care i-a dat multă bătaie de cap lui Goethe. Căci oamenii nu știu aproape deloc ce trăia în acest mare spirit al timpurilor moderne. Cel care ‒ ca mine ‒ a petrecut ani de zile în tovărășia lucrărilor științifice ale lui Goethe și a văzut chiar lucrările lui Goethe în „Arhiva Goethe - Schiller” [Nota 82] din Weimar ‒ va fi remarcat, fără îndoială, destule lucruri. Există, de exemplu, niște „studii preliminare” la lucrările lui Goethe despre ceea ce el va prezenta mai apoi, în câteva pagini, drept „meteorologia” sa [Nota 83]. În acest scop Goethe a făcut studii pregătitoare, cu o enormă sârguință, cu o nemaipomenită hărnicie. Goethe și-a rugat în permanență prietenii să facă studii, pe care le centraliza apoi în niște tabele. Iar scopul acestor studii atât de ample era acesta: a dovedi că în diferite locuri de pe Pământ variațiile nivelului barometric nu sunt supuse întâmplării, ci au loc cu cea mai mare regularitate, astfel încât urcarea și coborârea coloanei de mercur a barometrului din diferitele locuri de pe Pământ decurg într-un mod foarte regulat. Goethe a adus în studiile sale multe dovezi în sprijinul presupunerii că în diferitele localități urcarea și coborârea barometrului nu sunt supuse întâmplării, ci unei legități a cărei sferă de acțiune cuprinde întreaga suprafață a Pământului. Goethe voia să dovedească prin aceasta injustețea presupunerii că presiunea aerului depinde de influențe exterioare. El știa că oamenii pun pe seama Lunii, a Soarelui și a altor influențe cosmice condensarea și rarefierea alternativă a aerului, și prin aceasta o modificare a presiunii atmosferice. El însă voia să dovedească: oricare ar fi configurația constelațiilor, oricare ar fi influența Soarelui și a Lunii ș.a.m.d. asupra atmosferei, există totuși pe întreg globul pământesc o constanță în ceea ce privește ridicarea și scăderea presiunii atmosferice. El căuta astfel să aducă dovada că, de fapt, cauzele urcării și coborârii barometrului se află chiar pe Pământ. Căci el voia să arate prin aceasta că Pământul nu este un corp neînsuflețit, așa cum se consideră de obicei, ci că Pământul este străbătut de niște mădulare invizibile, din care izvorăște tot ce este viață, la fel cum omul, în afară de corpul fizic, mai are și mădularele invizibile ale ființei sale, care pătrund acest corp fizic. După cum la om găsim inspirația și expirația, după cum omul primește în lăuntrul său aerul și apoi îl dă iar afară, tot așa și Pământul, ca ființă înzestrată cu viață [Nota 84], inspiră și expiră. Iar inspirația și expirația Pământului, care sunt manifestări ale unei vieți lăuntrice, se exprimă în exterior prin urcarea și coborârea mercurului din barometru. La fel cum explicăm inspirația și expirația regulată a omului prin procesele de viață lăuntrice, Goethe căuta să explice urcarea și coborârea barometrului prin expirația și inspirația Pământului. De fapt, știința actuală nu știe nimic despre cauzele care fac să urce sau să coboare nivelul barometrului; de aceea, știința spirituală nici nu simte nevoia să spună ceva despre raporturile ei cu știința exterioară; noi trebuie să arătăm numai că în Goethe ni se înfățișează un om care era convins că Pământul este o ființă însuflețită și că prezintă în el însuși fenomene ce pot fi comparate cu respirația ființei umane. Dar odată Goethe i-a spus lui Eckermann că el privea și fenomenele de flux și reflux într-un fel similar, ca expresii ale vieții lăuntrice, ale procesului de viață al Pământului însuși.
Firește, Goethe nu e singurul dintre marile spirite care și-au îndreptat ochiul spiritual spre astfel de lucruri. Oamenii înzestrați cu o gândire materialistă vor găsi că toate acestea sunt ridicole. Dar printre aceia care au o anumită sensibilitate și înțelegere a vieții, a vieții în mare, nu a vieții care se manifestă într-un cerc foarte restrâns, au existat întotdeauna oameni care aveau păreri asemănătoare cu cele ale lui Goethe, cum ar fi, de pildă, Leonardo da Vinci [Nota 85]. În excelenta sa carte și-a adunat vastele concepții științifice, care au reprezentat pentru omenirea din acea vreme ca o culme a cunoașterii, găsim observația că el consideră într-adevăr ‒ nu numai la figurat! ‒ că structura minerală solidă a Pământului nostru ar fi un fel de schelet al Pământului, și că râurile, fluviile și toate celelalte ape de pe Pământ erau pentru el ceva ce poate fi asemănat cu sistemul sanguin al omului. Și mai găsiți acolo ideea că fluxul și refluxul sunt legate de o viață lăuntrică legică a Pământului nostru. ‒ Iar Kepler [Nota 86], sintetizându-și concepția sub forma unei imagini, a spus o dată: Într-un anumit sens, Pământul este ca o gigantică balenă, iar fluxul și refluxul sunt ca inspirația și expirația acesteia. S-ar mai putea aduce și alte asemenea exemple.
Ce s-ar întâmpla oare dacă am compara însă faptele amintite mai sus cu o concepție despre flux și reflux ca aceea pe care o întâlnim la Goethe? Să analizăm puțin rezultatele cercetării spiritual-științifice și să raportăm ceea ce am spus mai înainte despre ciclul fazelor lunare și despre flux și reflux, la ceea ce a spus, de pildă, Goethe: La viața lăuntrică a Pământului și la inspirația și expirația sa. ‒ Trebuie să punem la baza acestei cercetări datele științei spirituale. Date spiritual-științifice pot fi obținute numai dacă cercetăm cu metodele științei spirituale. Și ajungem atunci pe un teren extrem de primejdios: oricare dintre cei ce cred că se situează pe tărâmul științei moderne, va vorbi despre fantasmagoriile științei spirituale. N-are decât s-o facă. Dar ar face mai bine dacă ar vedea în cele spuse de știința spirituală un stimulent; dovezile le va putea găsi apoi printr-o observare mai intimă a vieții.
Pentru a putea să atragem atenția așa cum trebuie asupra a ceea ce are în vedere cercetătorul situat pe tărâmul științei spirituale, să-l studiem pe om în relația sa cu lumea înconjurătoare. Privit din punctul de vedere al științei spirituale, omul nu-și are originea numai în lumea sensibilă, ci în temeiurile spirituale ale lumii, care se află în dosul lumii realităților sensibile exterioare; așa că omul s-a născut din lumea sensibilă doar ca ființă concret-sensibilă. Dar în măsura în care corpul fizic al omului este străbătut de spirit și de suflet, omul ‒ ca spirit și suflet ‒ își are originea în spiritul și sufletul Cosmosului. Și numai dacă ne referim la spiritul și sufletul Cosmosului pornind de la spiritul și sufletul omului, putem arunca o privire asupra a ceea ce suntem chemați să numim legătura dintre Om și Cosmos.
În conferințele precedente am vorbit despre diferite fenomene ale vieții sufletești lăuntrice a omului. Sufletul omenesc ni s-a înfățișat nu numai sub forma acelei alcătuiri nebuloase la care se gândește psihologia actuală. Noi distingem în primul rând acea parte a sufletului omenesc pe care am numit-o „suflet al senzației”. În sufletul senzației mocnește încă surd, abia conștient de sine, eul uman. El percepe acolo tălăzuirea durerilor, a plăcerilor și a tuturor întâmplărilor exterioare care vin din lumea fizică, prin mijlocirea corpului sufletesc. În viața sufletului senzației eul este deja prezent; dar el nu știe încă nimic despre sine. Apoi eul se dezvoltă în continuare, și prin aceasta sufletul trece pe la cel de al doilea mădular al său, la „sufletul rațiunii” sau la „sufletul afectiv”. Iar dacă eul acționează tot mai mult asupra sufletului, clădindu-l, sufletul rațiunii face să se nască „sufletului conștienței”. Distingem astfel în ființa sufletească a omului, trei părți diferite: sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectiv și sufletul conștienței. Eul lucrează asupra acestor trei părți ale sufletului și-l ridică pe om la o desăvârșire din ce în ce mai mare. Dar aceste trei mădulare ale sufletului, așa cum există ele aici în lume, în om, și cum își îndeplinesc misiunea prin om, trebuie să trăiască în corporalitatea exterioară a omului. Prin corporalitatea exterioară, și numai prin ea, pot acționa pe Pământ aceste trei mădulare sufletești; iar felul lor de a acționa este acesta: sufletul senzației are ca purtător și instrument al său corpul sufletesc; sufletul rațiunii are ca purtător acea parte din om pe care am numit-o în conferințele de până acum corp eteric sau al vieții și de abia sufletul conștienței are ca purtător ceea ce am numit corp fizic al omului. Căci în corporalitatea omului distingem, de asemenea, mai întâi, corpul fizic, pe care îl are în comun cu tot ceea ce există în lumea minerală. În același timp, acest corp fizic este purtător al sufletului conștienței, deci el nu este chiar sufletul conștienței, ci doar instrumentul sufletului conștienței. Observăm apoi la om mădularul mai înalt al corporalității lui, pe care nu-l mai are în comun decât cu tot ceea ce este viu, cu lumea vegetală. Acel ceva care dirijează în plantă funcțiunile de creștere, reproducere și hrănire, lucrează și în om; în om el se unește însă cu sufletul rațiunii sau afectiv. În vreme ce planta are un corp eteric ce nu este străbătut de un suflet al rațiunii, corpul eteric al omului devine, în același timp, purtătorul și instrumentul sufletului rațiunii, după cum corpul fizic este purtătorul sufletului conștienței. Acel ceva care face ca, în lumea exterioară din mineral să se formeze cristalul, în om este străbătut de sufletul conștienței. Ceea ce există în animal drept corp astral, mijlocind instinctele și poftele animale, în om este mai interiorizat, și acesta este purtătorul a aceea ce numim suflet al senzației. Așa trăiește sufletescul din om ‒ sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectiv și sufletul conștienței ‒ în tripla lui corporalitate, în corpul sufletesc, în corpul eteric și în corpul fizic.
Așa stau lucrurile cu omul în stare de veghe. Altfel e când omul doarme. În acest caz el își lasă în pat corpurile fizic și eteric, iar cu corpul astral și cu eul ‒ așadar, și cu acele mădulare sufletești care pătrund corpurile fizic și eteric, ca suflet al rațiunii și suflet al conștienței ‒ iese afară din corpurile fizic și eteric. Și astfel, în timpul somnului omul trăiește într-o lume spirituală, pe care nu o poate însă percepe de obicei, deoarece pe Pământ este constrâns să se limiteze la percepțiile pe care i le dau despre lumea înconjurătoare, corpurile fizic și eteric. El nu poate percepe această lume spirituală, decât după ce, adormind, a depus aceste instrumente; căci în viața normală din actualul stadiu de evoluție, el nu are instrumentele adecvate. ‒ Ne aflăm într-o situație specială, dacă-l observăm pe om o dată în stare de veghe, și o dată în stare de somn: Când omul este în stare de veghe această stare coincide cu influența directă pe care Soarele o exercită asupra Pământului. (Fenomen care, ce-i drept, e pe cale să devină mai puțin valabil pentru omul modern și mai ales pentru orășean). Nu avem decât să ieșim afară, să observăm viața simplă de la țară, acolo unde omul a mai păstrat, într-o oarecare măsură, legătura dintre natura exterioară și propria lui viață; vom constata atunci că omul este în stare de veghe în timpul în care Soarele strălucește pe cer și că, în principiu, el doarme după ce Soarele a apus. Alternanța regulată dintre stările de veghe și de somn ale omului, corespunde astfel influenței regulate pe care razele solare o exercită asupra Pământului și asupra tuturor celor ce țin de acesta. Și nu trebuie să luăm ca pe o simplă imagine, ci ca adevăr adânc această afirmație: Soarele este acela care cheamă dimineața, înapoi în corpul fizic, corpul astral și eul omului, împreună cu sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței, iar în timpul când se află în stare de trezie, omul vede tot ceea ce se află în mediul înconjurător pământesc și tot ce ține de aceasta, prin mijlocirea Soarelui, prin acțiunea Soarelui. Soarele este, așadar, acela care-l cheamă pe om la felul său obișnuit de a contempla viața, când el și-a reunit mădularele ființiale, în momentul trezirii. Dacă nu observăm viața în mod superficial, vom afla cu ușurință cum îi mijlocește Soarele omului acest raport.
Trei lucruri ne pot arăta că omul se află într-un anumit raport față de Pământ și față de Soare. În ceea ce privește sufletul său, adică sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței, omul este o ființă independentă lăuntric; dar nu putem spune același lucru despre purtătorii acestora, despre corpul fizic, corpul eteric și corpul sufletesc. Căci aceste învelișuri, acești purtători și instrumente ale celor trei mădulare sufletești, sunt construite din Universul exterior. În forma sub care trebuie să slujească omului aflat în stare de veghe, ele sunt construite pe baza raportului dintre Soare și Pământ. Și anume, în felul următor:
Sufletul senzației trăiește în corpul astral. Natura acestui corp astral, care e instrumentul exterior al sufletului senzației, depinde de acel loc de pe pământ care este ‒ dacă vrem să-i dăm acest nume ‒ patria omului. Căci se simte la el acasă într-un anumit punct de pe Pământ; și nu este indiferent că omul s-a născut în Europa, în America sau Australia. Corpul său fizic și corpul eteric nu sunt afectate în mod direct de acest lucru; dar este afectat în mod direct corpul său astral. Chiar dacă omul devine în lăuntrul său tot mai independent de aceste influențe exterioare care se exercită asupra corpului său astral, noi trebuie să spunem: Tocmai la acei oameni care sunt legați de un anumit loc, la care sentimentul apartenenței la un anumit ținut este deosebit de dezvoltat, care n-au învins încă prin forța sufletului puterea corporalității lor, la ei acest sentiment, această dependență de locul în care s-au născut se manifestă prin aceea că, strămutați în alte ținuturi, nu numai că devin prost dispuși și nemulțumiți, dar, din cauza condițiilor cu care nu sunt familiarizați, se pot chiar îmbolnăvi; și adeseori este de ajuns să aibă speranța întoarcerii în ținutul natal, pentru ca să se însănătoșească, deoarece cauza bolii nu se află în corpul fizic sau în cel eteric, ci în corpul astral, acela care, în dispozițiile, pasiune, dorințele omului, posedă ceea ce este influențat în mod nemijlocit de ținutul natal al omului. Dezvoltându-se în mod superior, devenind din ce în ce mai liber, prin dezvoltarea sa superioară, omul va învinge tocmai puterea acestor influențe care-l încătușează de pământ; dar o cercetare cuprinzătoare ne va arăta că poziția omului depinde de poziția ținutului respectiv față de Soare; în fiecare loc de pe Pământ razele solare cad sub un alt unghi. Cel care privește lucrurile dintr-un punct de vedere mai larg își va da seama, negreșit, ce mult depinde omul, în sensul caracterizat, de locul de pe Pământ unde trăiește. Putem verifica astfel că anumite instincte, anumite fapte instinctive, care au devenit apoi elemente constitutive ale culturii, depindeau și de locul de pe Pământ unde trăiau oamenii respectivi.
Să luăm două elemente din evoluția civilizației: folosirea fierului și acel obicei de a procura hrană prin mulgerea anumitor animale. Vom constata în acest caz că aceste două obiceiuri s-au dezvoltat numai în ținuturile Europei, Asiei și Africii: acela de a prelucra fierul și de a mulge anumite animale în scopul procurării hranei. În vechime, în celelalte regiuni ale Pământului, aceste obiceiuri erau necunoscute. Abia colonizatorii europeni au introdus acolo aceste două elemente ale civilizației. Putem verifica foarte precis: În timp ce în întreaga Siberie mulgerea animalelor este o practică străveche, ea se restrânge foarte mult către țărmurile Mării Behring și dispare cu totul la băștinașii Americii. Același lucru se poate spune despre folosirea fierului.
Vedem aici că anumite instincte ‒ instinctele își au sediul în corpul astral ‒ sunt dependente de acel loc de pe Pământ de care este legat omul și că ele depind prin aceasta, în primul rând, de poziția Pământului față de Soare.
Putem indica acum un al doilea raport de dependență, și anume, pe acela în virtutea căruia activitatea corpului eteric al omului ‒ ca purtător al sufletului rațiunii ‒ depinde într-adevăr de schimbarea anotimpurilor; că el este influențat de raportul Pământului față de Soare, care se manifestă în mod concret în succesiunea anotimpurilor. Bineînțeles, acest lucru nu poate fi dovedit în mod direct decât pe cale spiritual-științifică, dar există o posibilitate de a ne convinge, pe baza faptelor exterioare din evoluția Pământului, că această afirmație a științei spirituale e îndreptățită. Gândiți-vă că pe Pământ se poate dezvolta o mobilitate lăuntrică a sufletului, ca suflet al rațiunii sau afectiv, numai acolo unde are loc o succesiune echilibrată a anotimpurilor; adică, un purtător și instrument pentru sufletul rațiunii sau afectiv se poate dezvolta în corpul eteric sau corpul vieții uman numai în acele ținuturi unde diferitele anotimpuri se succed într-adevăr cu regularitate. Mergeți mai spre Nord. Veți vedea cât de greu îi este sufletului, dacă își însușește elemente de civilizație ale altor regiuni, să lupte împotriva corpului eteric, care trăiește acolo în condițiile unei ierni peste măsură de lungi și ale unei veri foarte scurte. Aici sufletul rațiunii nu-și poate face din corpul eteric un instrument pe care să-l mânuiască cu ușurință. Sau, dacă mergeți în zona caldă veți constata că succesiunea neregulată a anotimpurilor provoacă o stare de apatie. Exact la fel cum de-a lungul anului alternează afară în natură forțele în viața plantelor, tot așa alternează și în corpul eteric al omului, prin succesiunea anotimpurilor, acele forțe care se manifestă apoi sub forma sentimentelor de bucurie a primăverii, de dor după vară, de melancolie a toamnei, de pustiire din timpul iernii. Această alternanță este ceea ce-i trebuie omului pentru ca trupul lui eteric să devină un instrument adecvat pentru sufletului rațiunii. ‒ Vedem aici cum acționează Soarele asupra omului, în cadrul relației lui cu Pământul.
Trecem acum la corpul fizic al omului. Pentru ca sufletul conștienței să poată lucra în mod just în corpul fizic, omul trebuie să introducă în viața lui un ritm asemănător cu cel de afară, dintre zi și noapte. Cel care n-ar dormi niciodată, și-ar da curând seama că nu-și poate forma într-un mod folositor niște gânduri despre mediul din jurul său. Alternanța regulată dintre somn și veghe, care corespunde în om alternanței din exterior dintre zi și noapte, este aceea care ne clădește corpul fizic, în așa fel încât acesta să poată fi un instrument pentru sufletul conștienței. Vedem astfel că Soarele formează învelișurile exterioare ale omului așa cum trebuie ele să fie. Am urmărit această activitate a Soarelui în trei din aspectele ei.
Să ni-l imaginăm acum pe om în stare de somn. Nu e de mirare că știința exterioară nu știe mare lucru despre aceasta; căci ea se ocupă doar cu ceea ce poate fi văzut; și numai cercetarea spirituală se preocupă de ceea ce, seara, iese afară din om și trăiește în lumea spirituală, dar firește, într-un mod invizibil, pentru lumea senzorială exterioară. Dacă e vorba, așadar, de ceea ce trebuie să se dezvolte acum în afara corpurilor eteric și fizic la omului, ce element din exterior influențează această dezvoltare? Spre ce anume trebuie să ne îndreptăm atenția?
Aici știința spirituală ne arată, în cele mai diferite moduri, că la omul aflat în stare de veghe sunt hotărâtoare, într-adevăr, influențele pe care tocmai le-am descris și care, în cea mai mare măsură, sunt de natură solară; pe când la omul în stare de somn apar fenomene stranii. Somnul își exercită influențele și asupra trăirilor din timpul zilei; el ne redă forțele consumate prin trăirile diurne. În timpul somnului luăm dintr-o altă lume ceva care înlocuiește ceea ce s-a cheltuit peste zi. Există oare vreo posibilitate de a indica o influență exterioară de felul celei pe care am descris-o în cazul stării de veghe? Da, și aceasta există. Și ea e într-o ciudată concordanță cu durata fazelor Lunii. Nu afirm deloc că se suprapune cu fazele Lunii sau că fazele Lunii exercită influențele respective; spun doar că procesele nocturne decurg în așa fel încât pot fi comparate cu mersul fazelor lunare. Vă puteți face o idee despre acest lucru dacă vă gândiți la următoarele. Vreau să vă arăt prin două exemple despre ce e vorba. Dovezi exterioare pentru ceea ce spun acum, și care este un rezultat al cercetării spirituale, veți găsi numai dacă veți căuta aceste dovezi în mod aprofundat în ceea ce vi se înfățișează uneori în felul cum decurge viața cutărui sau cutărui om.
Veți fi auzit adeseori spunându-se că oamenii care, prin natura ocupației lor, trebuie să aibă gânduri fertile și să lase frâu liber fanteziei, nu pot face ca fantezia să lucreze întotdeauna la fel de bine. N-ați auzit, oare, că poeții care sunt onești cu ceea ce fac spun uneori: „Azi n-am inspirație!”, și că atunci ei se cufundă în tăcere? Toată lumea cunoaște aceste lucruri. Numai că nu le putem urmări deoarece ele fac parte din aspectele intime ale vieții. Cei care observă la ei înșiși acest lucru, vor constata că acele perioade de rodnicie a gândirii, pentru care omul are nevoie de o anumită dispoziție, de fantezie, de o anumită căldură a simțului, alternează în fond surprinzător cu altele, în care el reușește mai bine să pună pe hârtie sau să cuprindă în gânduri aceste dispoziții, aceste creații ale fanteziei. Există într-adevăr această alternanță. Oamenii care se pricep să observe așa ceva, știu că există o perioadă fertilă a sufletului, care durează cam 14 zile. După scurgerea ei, orice om a cărui gândire trebuie să producă ceva, simte o anumită epuizare; gândurile sale sunt mai puțin spornice. Ar fi bine ca artiștii și literații să acorde atenție acestui fenomen; ei ar vedea că o asemenea afirmație se verifică și că nu mai pot stoarce nimic din ei înșiși, atunci când perioada productivă a trecut. Acum sufletul este ca o lămâie stoarsă. Dar el poate începe acum să prelucreze cu ajutorul voinței ceea ce a dobândit până în acest moment. Poeții și artiștii nu vor ține seama întotdeauna de acest lucru; dar ei vor ști: dacă ajung într-o asemenea dispoziție, ei pot cânta și povesti, sau picta, dar în alte perioade n-ar putea face așa ceva, tocmai pentru că atunci se află într-o perioadă nefertilă. Împrejurările de peste zi nu influențează câtuși de puțin această situație, ci doar perioada în care sufletul omenesc și eul sunt în afara corpurilor fizic și eteric. Timp de 14 zile sunt turnate forțe creatoare în omul care este independent de corpurile fizic și eteric; în timp ce, pe de altă parte, de-a lungul celorlalte 14 zile nu sunt turnate nici un fel de forțe productive. Acesta e ritmul. Acesta e, însă, un fenomen propriu tuturor oamenilor, în ceea ce privește diferitele lor forțe sufletești lăuntrice; numai că la acel gen de oameni despre care am vorbit aici, el se manifestă mai evident.
O dovadă și mai limpede în acest sens o puteți găsi în ceea ce numim o cercetare spiritual-științifică veritabilă, adevărată. Aceasta nu este o cer-cetare ce poate fi făcută în orice perioadă și la orice oră, ci ea depinde de un anumit ritm. Spun aici un lucru care nu cred să mai fi fost spus vreodată de cineva; dar acesta este adevărul. Când faci cercetare spirituală, nu te afli niciodată într-o stare de somn. Căci Spiritul Universal nu le vorbește alor săi atunci când ei dorm! Te afli în acest caz într-o stare în care corpul fizic al omului este pasiv față de ceea ce se apropie de el, de obicei, din lumea sensibilă. Dar omul nu doarme, deși se află, ca să zicem așa, în afara corpurilor sale fizic și eteric. Fiindcă prin meditație, concentrare și celelalte, omul a dobândit posibilitatea ca conștiența lui să nu se stingă atunci când el iese din corpurile fizic și eteric ‒ nu ca să adoarmă, ci pentru a putea percepe în lumea spirituală. Pentru cercetătorul spiritual aflat pe culmea a ceea ce poate fi atins în epoca modernă există două etape strict delimitate una de alta: una ‒ iarăși de 14 zile ‒ când își poate face observațiile, când se simte deosebit de puternic, când de el se apropie din toate direcțiile comunicările lumii spirituale; vine apoi cea de a doua perioadă când, prin acele forțe pe care le-a asimilat în perioada descrisă, are o ușurință deosebită în a pătrunde și a prelucra cu gândurile sale aceste iluminări ale lumii spirituale, aceste inspirații și imaginațiuni, în așa fel încât ele să poată lua o formă științifică. Tehnica gândirii și inspirația acționează și ele într-o alternanță ritmică. Cercetătorul spiritual nu e nevoit însă să înregistreze faptele exterioare; el constată, pur și simplu, că aceste perioade alternează, precum „Luna plină” și „Luna nouă”. Dar trebuie să remarcăm aici că numai ritmul lor poate fi comparat cu „Luna plină” și „Luna nouă”; nu spunem nicidecum că perioada de inspirație coincide cu Luna plină, iar cea de prelucrare cu Luna nouă, ci doar că alternanța aceasta ritmică poate fi comparată cu fazele de Lună plină, Lună nouă și cu pătrarele dintre ele. Care este cauza acestei situații?
Dacă studiem Pământul nostru, aflăm că el s-a dezvoltat dintr-o stare anterioară. După cum, din punct de vedere spiritual-sufletesc, orice om provine dintr-o încarnare anterioară, tot așa Pământul nostru s-a născut, după cum arată știința spirituală, dintr-o încarnare planetară anterioară. Dar în evoluția Pământului nostru s-au păstrat unele vestigii ale acelor realități care au avut loc în condițiile unei încarnări planetare mai vechi a Pământului nostru. Aceste vestigii trebuie să le căutăm în ceea ce ni se prezintă astăzi sub forma mișcării de rotație a Lunii în jurul Pământului. Din punctul de vedere al științei spirituale, Luna aparține Pământului. Cine ține Luna, din punct de vedere spiritual-științific, în preajma Pământului și o face să se învârtească în jurul lui? Pământul însuși. Și prin aceasta știința spirituală este în perfect acord cu știința exterioară. Căci și știința exterioară consideră că Luna s-a desprins odinioară de Pământ și a dobândit forța care o face să se învârtească în jurul lui prin aceea că odată era unită, din punct de vedere fizic, cu Pământul. Iată de ce rotația Lunii ne înfățișează, pur și simplu, un stadiu anterior al Pământului. Când privim spre Lună, avem în fața noastră amintirea unui stadiu anterior din evoluția Pământului. Pământul însuși este acela care a conservat în satelitul său aceste stări anterioare, fiindcă are nevoie de el, fiindcă vrea ca în condițiile vieții pământești actuale să se proiecteze lumina unei stări anterioare. Putem găsi oare pe Pământ niște situații a căror necesitate să ne devină clară în urma celor aflate acum?
Să-l luăm, în acest scop, chiar pe om și să-l studiem, așa cum trăiește el, ca suflet, în trupul său, și cum este el influențat de mersul Soarelui. Omul ni se va înfățișa în așa fel încât vom spune: Între naștere și moarte se epuizează, pentru conștiența normală actuală, ceea ce este astăzi expus Soarelui. ‒ Încercați să vedeți dacă ceea ce percepe azi conștiența normală în timpul stării de veghe, cu tripla ei dependență, de locul natal, de alternanța anotimpurilor și de alternanța noapte-zi, dacă aceasta nu se epuizează în viața dintre naștere și moarte? Omul n-ar putea avea în conștiența sa nimic altceva. Nimic altceva n-ar lumina în conștiența lui, dacă ar exista numai această influență a Soarelui asupra Pământului și numai acest raport dintre Soare și Pământ. Acel ceva care supraviețuiește din om de la o încarnare la alta, ceea ce reapare mereu în fiecare viață nouă, trebuie căutat în ceea ce străbate în mod spiritual-sufletesc corpul exterior, în ceea ce, în timpul somnului, este în jurul eului, drept corp astral și în eul însuși. Ceea ce în timpul somnului, iese din corpurile fizic și eteric, drept corp astral și eu, iese și în timpul morții din corpul fizic și reapare în om sub o nouă înfățișare, într-o nouă reîncarnare. Acest ceva ar menține un ritm care ne trimite cu gândul la un circuit asemănător celui lunar. Dacă luăm seama la evoluția omului, ne putem spune: Ceea ce percepe și trăiește azi omul pe Pământ, ceea ce elaborează eul său, drept suflet al senzației, suflet al rațiunii și suflet al conștienței, s-a dezvoltat numai pe Pământ; toate acestea se dezvoltă numai în condițiile care sunt date de poziția Pământului față de Soare. Față de Lună însă, Pământul se află într-un raport mai vechi, pe care și l-a păstrat din stadiile anterioare ale propriei lui evoluții. Așa se face că, prin raportul în care se află față de Lună pe care o poartă după el, Pământul ne aduce aminte de niște stadii anterioare. Iar omul, prin starea lui actuală, prin sufletul senzației, prin sufletul rațiunii și prin sufletul conștienței, ne trimite cu gândul la acele epoci în care au fost pregătiți purtătorii acestor mădulare sufletești, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Și, după cum influențele solare trebuie să mai lucreze și astăzi pentru ca acești trei purtători ai sufletului să se poată dezvolta așa cum trebuie, tot așa au trebuit să lucreze odinioară asupra omului forțele lunare, pentru ca acești purtători ai sufletului să poată fi pregătiți. După cum astăzi forțele lunare ni se arată în desfășurarea lor ca ceva ritmic ordonat, și după cum omul lăuntric este ritmic ordonat, tot așa odinioară forțele lunare erau în perfect acord cu omul însuși și pregăteau ceea ce azi ne apare ca om ‒ așa cum Pământul, în faza lui lunară, pregătea ceea ce este Pământul actual. ‒ Putem spune astfel că natura inferioară a omului, care stă la baza sufletului senzației, a sufletului rațiunii și a sufletului conștienței, ne trimite înapoi la vechi stări ale evoluției pământești, pe care Pământul le-a păstrat în ceea ce mai există încă astăzi sub formă de rotație lunară. Și vedem că, deci, ființa lăuntrică a omului, trecând din încarnare în încarnare, trebuie să aibă un ritm ce corespunde ritmului lunar. Așa că, pe treptele mai vechi ale evoluției pământești, era legat de Lună, așa cum astăzi corporalul exterior e legat de Soare, nu ceea ce este corporalitate trecătoare, ci ceea ce acționează din lăuntru în afară asupra acestei corporalități. Prin Lună, Pământul a păstrat ceva din vechea lui stare de evoluție. Iar în ființa lui lăuntrică, în partea veșnică din el, omul a păstrat, de asemenea, ceva din niște stări anterioare. Și tocmai în această ființă lăuntrică dezvoltă el, în mod lăuntric-independent, partea superioară, care în trecut era o influență exterioară.
Ceea ce trebuie să subliniem, este faptul că omul se eliberează tot mai mult de influențele exterioare. Vedem că omul devine tot mai independent prin aceea că, în zilele noastre, el este deja în stare să doarmă ziua și să vegheze noaptea. Totuși el trebuie să-și regleze alternanța somn-veghe în funcție de ritmul Soarelui: el trebuie să mențină încă acest ritm! În stadiile anterioare ale evoluției sale, ziua lăuntrică și noaptea lăuntrică corespundeau întru totul zilei solare și nopții solare. Pe atunci omul era legat mult mai strâns de Pământ. Omul devine liber și independent tocmai prin faptul că eliberează lăuntric ritmul în care trăiește; prin faptul că păstrează ritmul ca ritm, dar că acesta nu mai e dependent de lumea exterioară. ‒ Este ca și cum ați lua un ceas care parcurge cicluri de câte 24 de ore, dar pe care-l potriviți în așa fel încât să nu mai fie în concordanță cu timpul exterior, așa că el nu indică orele „douăsprezece” atunci când afară este „douăsprezece”. Deși ceasul este reglat după ritmul exterior, totuși ora indicată de el nu coincide cu ora exterioară indicată de Soare.
În acest fel, omul devine o ființă liberă lăuntric, prin faptul că face din ritmul exterior unul interior. Astfel omul s-a eliberat deja de multă vreme de ritmul lunar, care influența ființa lui lăuntrică. Din această cauză am atras atenția asupra faptului că omul trăiește, ce-i drept, fazele lunare în lăuntrul său, dar că acestea nu sunt induse de Luna de pe cer; ci, că Luna de pe cer se mișcă într-un ritm care corespunde cu al omului numai pentru că omul și-a păstrat ritmul lăuntric, dar că, în planul exterior, s-a eliberat de el și a devenit independent.
Pe aceeași cale pe care am constatat acest lucru în legătură cu omul, putem înțelege și Pământul însuși ca ființă absolut vie. Dar, din cauză că ne arată, din punct de vedere exterior, doar corpul său fizic, din cauză că nu ni se arată drept ființă care trăiește, simte și știe, ea e, aș zice, mai aproape de Lună. Suntem în stare să înțelegem acum de ce nu se poate vorbi, nici măcar în ceea ce privește faptele exterioare, de o influență directă a Lunii asupra fluxului și refluxului, că se poate spune doar atât: fluxul și refluxul, cu perioadele lor, corespund ciclului lunar, dar nu se poate vorbi de o influență exterioară directă a Lunii, pentru că în realitate nu Luna este cauza fluxului și refluxului; ci pentru că atât fluxul, cât și refluxul și mișcarea de rotație a Lunii sunt cauzate de niște forțe spirituale mai profunde din Pământul nostru viu. Fazele Lunii și fluxul și refluxul coincid; dar ele se află într-un raport de dependență nemijlocită tot atât de puțin, pe cât de puțin se află Luna actuală într-un raport de dependență nemijlocită față de ceea ce v-am descris drept ritm al omului creator și clarvăzător.
Vedem astfel că tocmai pornind de la premizele științei spirituale, ni se lămuresc în mod minunat fenomenele exterioare: fluxul și refluxul corespund unui proces lăuntric al Pământului nostru, proces care determină nu numai fluxul și refluxul, ci și rotația Lunii. Acestea își corespund întocmai cum timpului exterior solar îi corespunde mersul ceasului, deși nimeni n-ar putea afirma că Soarele mișcă acele ceasornicului. Acestea sunt corespondențe ce au aceeași cauză, dar care nu se provoacă una pe alta. Dacă luați aceste premise ale științei spirituale și răsfoiți toate cărțile în care sunt consemnate toate fenomenele legate de Lună și de Pământ, deci și fluxul și refluxul ‒, veți afla, în sfârșit, care sunt adevăratele raporturi dintre Lună și Pământ și, de asemenea, cele dintre Lună și om.
Ușor veți putea înțelege: atunci când omul devine dependent, când este făcut să coboare de la o stare de deplină conștiență la stări mai puțin conștiente, când cade într-un fel de inconștiență, ‒ el se întoarce spre stadii anterioare de evoluție. Omul a evoluat de la inconștiență la conștiența sa actuală. De la vechea dependență față de Lună și de la influența ei, care era directă, omul a înaintat până la actuala sa independență față de Lună și până la dependența de Soare. Trebuie, de aceea, să spunem: Deoarece în trecut omul depindea în mod direct de Lună, ceea ce se petrece atunci când starea sa de conștiență se estompează, se va orienta după mersul Lunii. E ceva atavic, ca o veche moștenire, această supraviețuire a legăturii cu fazele lunare. Există oameni cu predispoziții mediumice la care conștiența propriu-zisă a eului este atât de redusă, încât ei posedă, ca un fel de moștenire, ceea ce a existat cândva în evoluție: La aceștia se mai poate vedea, de aceea, vechea influență lunară. La fel cum stau lucrurile cu oamenii la care anumite stări maladive duc la o scădere a gradului de conștiență.
Veți înțelege acum pe deplin aceste fenomene, cu ajutorul științei spirituale, dacă v-ați însușit aceste principii. Pretutindeni în viață veți găsi dovezi pentru cele spuse de știința spirituală. Și, în încheiere încă ceva.
Când se naște din întunecatul sân al naturii, după ce, între moarte și o nouă naștere, a trecut dintr-o lume spirituală și când reapare într-o nouă corporalitate, omul trebuie, înainte de a vedea lumina zilei să se nască din mijlocul unor stări care amintesc de stările anterioare ale Pământului. Acel domeniu al științei care se ocupă de aceste lucruri mai socotește și azi stadiul de embrion al omului după zece luni lunare. Avem aici un ritm care se desfășoară în zece perioade lunare consecutive. Vedem de aici că, înainte de a vedea lumina Soarelui, omul se dezvoltă în niște condiții pe care nu le putem explica decât dacă ne gândim la ritmul Lunii. Vedem astfel că Pământul a păstrat pentru noi în Lună și în ritmul ei ceea ce el însuși a trăit înainte de existența lui ca Pământ. Noi observăm azi evoluția omului din perioada embrionară și vedem că în acest timp, vreme de zece luni lunare, fiecărei săptămâni ‒ deci fiecărei faze lunare ‒ îi corespunde mereu alt stadiu din evoluția embrionului. Omul și-a păstrat și aici ceea ce putem numi ritm lunar.
Și mai există încă o serie întreagă de fenomene care sunt legate de existența omului, înainte ca el să iasă la lumina zilei din adâncurile întunecate ale firii; care ce-i drept, nu sunt nicidecum efecte ale Lunii și nici nu coincid cu fazele lunare, dar care reflectă același ritm, deoarece sunt provocate de niște cauze care puteau fi văzute odinioară pe Pământ, în condițiile în care se afla el atunci.
Am adus astfel lumină într-o problemă care nu poate fi elucidată mai mult în mod public. Cei care vor să reflecteze la toate acestea își vor da seama că aici se deschide o perspectivă spre acele domenii ale vieții în care știința spirituală poate da, într-adevăr, o direcție ce va aduce multă, multă lumină în privința acelei părți din om care se sustrage luminii solare exterioare, care se află în dosul luminii solare exterioare, ‒ care trebuie, deci, cercetată cu ajutorul unei alte lumini decât aceea exterioară solară, pe care după modelul luminii solare, ne-am deprins s-o numim lumină a cunoașterii: și anume prin acea facultate de cunoaștere care nu este nevoită să apeleze la serviciile pe care i le pot aduce corpul sufletesc, corpul vieții și corpul fizic sub influența Soarelui. Facultatea clarvederii se eliberează de aceste trei corpuri, poate să se adâncească în lăuntru, să privească în lumea spirituală și să-și deschidă posibilitatea de a cunoaște realitățile de dincolo de lumina solară exterioară, dar care nu au, de aceea, mai puțină strălucire și puritate. ‒ Ați văzut, în acest fel, cum știința spirituală poate să dea impulsurile cele mai felurite. Trebuie să atrag însă atenția asupra faptului că, în ceea ce privește problema Lunii, din punct de vedere spiritual-științific, trebuie să dispunem de o înțelegere mai intimă a lucrurilor, dacă vrem să pătrundem în esența lor.
Îmi vine în minte, ca încheiere, o poezie a scriitorului și poetului liric german Wilhelm Müller [Nota 87], o poezie din care ne va interesa azi doar ultima strofă. Aici omul se adresează Lunii cu care schimbă tot felul de intimități, după care, deoarece sufletul a destăinuit Lunii lucruri cu totul stranii, se spune:
Cam în acest spirit trebuie să ne însușim ceea ce are de spus știința spi-rituală, așa cum am văzut, în legătură cu Luna și cu importanța ei în viața omului. Trebuie să spunem: cântecul științei spirituale despre Lună trebuie cântat într-adevăr, numai când avem o oarecare înțelegere pentru noțiunile mai intime ale științei spirituale. Acei oameni care vor să-l citească la lumina lumânării ‒ mă gândesc în acest caz la telescop ‒ cu ajutorul a ceea ce ne spun despre Lună fotografiile lunare și tot ceea ce numim azi cercetare lunară, toți aceștia vor înțelege cu greu acest cântec al științei spirituale despre Lună. Totuși, aceia care vor să înțeleagă cât de cât aspectele pe care viața ni le pune în față la fiecare pas, vor fi nevoiți să-și spună: De fapt, nici nu e așa de greu să înțelegi acest lucru! Pentru cel care vrea să înțeleagă Cântecul despre Lună al științei spirituale nu numai la flacăra de lumânare a telescopului, ci la lumina vie a spiritului, care luminează și atunci când nu există nici o impresie sensibilă exterioară, pentru aceasta ‒ numai să o vrea ‒ acest cântec despre Lună, și, deci, despre un important domeniu al vieții, e destul de ușor, chiar dacă nu copilăresc de ușor!
