Este încântător să privești diferitele manifestări ale entității umane din punctul de vedere al științei spirituale, așa cum e înțeleasă aici știința spirituală. Fiindcă, dând ocol, ca să zic așa, vieții umane, de jur împrejur, așa cum am făcut în cursul acestor conferințe, și privind-o sub diferitele sale aspecte, ne putem face o impresie de ansamblul despre ea. Astăzi vom discuta despre acea formă de manifestare universală a spiritului uman care poate fi recunoscută în limbaj, în vorbire, iar data viitoare, sub titlul „Despre râs și plâns”, vom studia un fel de specie derivată a posibilităților umane de expresie, care, ce-i drept, are legătură cu vorbirea, fiind însă, totuși, fundamental diferită de ea.
Dacă discutăm despre vorbirea umană, simțim, fără îndoială, cât de mult sunt legate întreaga importanță și demnitate și întreaga ființă a omului cu ceea ce desemnăm drept vorbire. Viața noastră cea mai lăuntrică, toate gândurile noastre, toate sentimentele și impulsurile noastre de voință se revarsă, aș zice, în afară, spre semenii noștri și ne unesc cu ei prin vorbire. Așa că noi simțim că în vorbire avem o facultate infinită de a ne extinde ființa, o posibilitate de a radia această ființă a noastră în lumea înconjurătoare. Pe de altă parte, în orice caz, tocmai cine este în măsură să pătrundă viața interioară omenească a unei individualități importante, va putea simți că vorbirea umană este, de asemenea, un fel de tiran, o putere care este exercitată asupra vieții noastre interioare. Doar simțim, numai să vrem, că ceea ce avem a ne spune nouă înșine despre sentimentele și gândurile noastre, despre ceea ce ne străbate sufletul, în întreaga lui intimitate și cu întreg specificul lui, nu poate fi exprimat prin cuvânt, prin vorbire, decât într-un mod sărăcăcios și palid. Și mai simțim, desigur, că limba în sânul căreia trăim chiar ne impune un anumit fel de a gândi. Cine nu știe cât de mult depinde omul, cu gândirea sa, de vorbire! În multe cazuri, noțiunile noastre se agață de niște simple cuvinte și omul mai puțin evoluat chiar va confunda cu ușurință cuvântul sau ceea ce-i este injectat de către cuvânt, cu noțiunea. De aici, incapacitatea unor oameni de a-și construi o lume noțională care să depășească ceea ce le furnizează cuvintele folosite în mod uzual de cei din jur. Și mai știm, de asemenea, că, într-un anumit sens, caracterul unui popor întreg, care vorbește o limbă comună, depinde de acea limbă. Cel ce studiază în mod mai intim caracterele diferitelor limbi, cu corelațiile existente între ele, își va da seama, cel puțin, că modul în care omul este în stare să întipărească prin sunetele articulate ceea ce trăiește în sufletul lui, se repercutează, la rândul său, asupra tăriei sau slăbiciunii sale de caracter, asupra felului de a se manifesta al temperamentului său, ba chiar asupra întregului său mod de a concepe viața. Și cunoscătorul va fi în măsură să afle multe lucruri despre caracterul unui popor, studiind configurația limbii respective. Dar pentru că o limbă este comună unui popor întreg, fiecare membru al acelui grup depinde de un element comun, de un etalon mediu, aș zice, așa cum domnește el în sânul poporului. Și astfel, individul se află în puterea, sub tirania acelui element comun. Dar dacă simțim că, pe de-o parte, viața noastră spirituală individuală, pe de altă parte, viața spirituală a colectivităților umane, zace în vorbire, ca să zicem așa, atunci misterul vorbirii, cum am putea să-l numim, ne va apărea drept ceva extrem de important. Putem spune că e posibil să aflăm câte ceva despre viața sufletească a omului, dacă studiem felul cum acea ființă umană se manifestă tocmai când vorbește.
Misterul vorbirii, apariția limbajului, dezvoltarea sa de-a lungul vremurilor, toate acestea au constituit dintotdeauna o enigmă pentru anumite domenii științifice de specialitate. Dar nu se poate afirma că în epoca actuală aceste domenii științifice de specialitate au avut foarte mult noroc cu încercările de a pătrunde misterul vorbirii. Ne propunem, de aceea, să aducem puțină lumină, sub o formă aforistică, schițată, în privința vorbirii, a evoluției sale și a legăturii dintre ea și om, situându-ne pe poziția științei spirituale, așa cum ne-am deprins s-o aplicăm ființei umane și evoluției sale.
Ce ne pare atât de misterios, când desemnăm cu ajutorul unui cuvânt un lucru oarecare, un obiect, un proces? Ne întrebăm: Ce legătură există între acel complex sonor care constituie un cuvânt sau o propoziție, și ceea ce vine din interiorul nostru și, drept cuvânt, desemnează pentru noi lucrul respectiv? De pe pozițiile științei exterioare au fost făcute diferite încercări de a stabili o legătură între cele mai variate experiențe și cele mai diferite combinații /sonore/. Dar s-a făcut simțit, de asemenea, caracterul nesatisfăcător al unui asemenea mod de cercetare. Întrebarea e atât de simplă, și totuși, răspunsul la ea e așa greu de găsit: Cum a ajuns omul, când i-a ieșit în întâmpinare ceva din lumea exterioară, să scoată din el însuși, ca un fel de ecou al unui obiect sau fenomen oarecare, un sunet sau altul?
Oamenii situați pe o anumită poziție și-au reprezentat problema într-un mod foarte simplist. Ei și-au imaginat, de exemplu, că procesul de formare a unei limbi a pornit de la imitarea, bazată pe facultatea interioară a organelor vorbirii, a ceea ce poate fi auzit în mod exterior, drept sunete scoase de anumite animale sau prin ciocnirea a două obiecte, cam la fel cum copilul, dacă aude câinele lătrând „ham-ham!”, imită aceste sunete și numește câinele „ham-ham”. O asemenea plăsmuire a unui cuvânt ar putea fi considerată onomatopeică, o imitare a sunetului. S-a afirmat că o asemenea imitare a stat la baza procesului originar de formare a sunetelor și cuvintelor ‒ așa spun anumite teorii. Bineînțeles, rămâne cu totul fără răspuns întrebarea: Cum ajunge omul să dea nume entităților mute, care nu scot nici un fel de sunete? Cum se înalță el de la expresia audibilă a unui animal sau a unui proces, la una inaudibilă? Marele lingvist Max Müller [Nota 2] și-a bătut joc de această teorie, fiindcă și-a dat seama de caracterul nesatisfăcător al unei asemenea speculații și i-a dat numele de „teoria lui ham-ham”. În schimb, el a emis o altă teorie, pe care adversarii lui, la rândul lor ‒ și aici cuvântul e folosit în sensul în care n-ar trebui să fie folosit ‒ au numit-o „mistică”. Căci Max Müller e de părere că fiecare lucru posedă un fel de sunet al lui. Fiecare lucru are un sunet al lui, nu numai paharul pe care-l scăpăm din mână, nu numai clopotul cu dangătul lui, ci fiecare lucru. Iar facultatea omului de a stabili o legătură între sufletul său și acest sunet, pe care obiectul îl posedă ca pe un fel de esență a lui, face să apară în suflet posibilitatea de a exprima ființa sonoră interioară a lucrului respectiv, cam așa cum poate fi exprimată esența interioară a clopotului, dacă percepem în interiorul nostru timbrul lui, drept „bing-bang”. Adversarii lui Max Müller i-au întors batjocura, dând teoriei sale numele de „teoria lui bing-bang”. Dacă am vrea să enumerăm în continuare câteva dintre asociațiile care au mai fost făcute cu mare zel, am vedea că rămâne întotdeauna ceva nesatisfăcător, dacă omul vrea să caracterizeze în acest mod exterior ceea ce omul face să răsune, ca un fel de ecou al sufletului său, spre esența lucrului respectiv. Aici e necesar, fără îndoială, să coborâm mai adânc în interiorul omului.
Pentru știința spirituală, omul este, de fapt, o ființă extrem de complicată. Așa cum stă el în fața noastră, omul posedă, în primă instanță, corpul său fizic, în care există aceleași legi și substanțe pe care le găsim și în lumea minerală. Apoi, omul mai are, pentru știința spirituală, o a doua componentă a ființei sale, mai înaltă, corpul eteric sau corpul vieții. Urmează acea componentă a ființei umane pe care o cunoaștem drept purtătoarea plăcerii și suferinței, a bucuriei și durerii, a instinctelor, poftelor și pasiunilor, corpul astral, care pentru știința spirituală este o componentă a naturii umane la fel de reală, ba chiar mai reală decât ceea ce putem vedea cu ochii și pipăi cu mâinile. Iar o a patra componentă a entității umane a fost numită de noi purtătorul eului. Am mai văzut apoi că evoluția omului, pe treapta actuală, constă în faptul că el lucrează cu eul său la transformarea celorlalte trei componente ale entității sale. Am arătat, de asemenea, că într-un viitor îndepărtat, eul uman va fi transformat aceste trei componente ființiale într-o măsură atât de mare, încât nu va mai fi rămas nimic din ceea ce natura sau puterile spirituale existente în natură au făcut până acum din aceste trei componente umane.
Corpul astral, purtătorul plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al tuturor reprezentărilor, sentimentelor și percepțiilor care se tălăzuiesc în sus și în jos, a luat naștere, în primă instanță, fără participarea noastră, adică fără munca eului nostru. Dar acum eul lucrează la transformarea lui, purificând, curățind și aducând sub stăpânirea sa toate însușirile și activitățile corpului astral. Dacă eul a lucrat foarte puțin asupra corpului astral, atunci omul este un sclav al pornirilor și poftelor sale; când el își purifică însă pornirile și poftele, transformându-le în virtuți, când a ordonat pe planul logicii o gândire ce rătăcește de colo-colo, șovăielnic, atunci o parte a corpului astral a fost transformată, ea a devenit, din rezultatul unei activități la care eul încă n-a participat, un produs al activității eului. Când eul desfășoară această muncă în mod conștient ‒ un proces aflat astăzi, în cadrul evoluției umane, de-abia la începuturile sale ‒, această parte a corpului astral, transformată în mod conștient de către eu, este numită sine spirituală sau, cu o expresie a filosofiei orientale, manas. Dacă eul lucrează într-un alt mod, mai intens, nu numai asupra corpului astral, ci și asupra corpului eteric, acea parte a corpului eteric pe care eul a transformat-o se numește spiritul vieții sau, cu o expresie a filosofiei orientale, budhhi. Iar dacă, în sfârșit, eul a ajuns atât de puternic ‒ dar acest stadiu va fi atins într-un viitor îndepărtat ‒, încât poate să transforme corpul fizic și să reglementeze legile acestuia, astfel încât eul să fie pretutindeni prezent, ca stăpân a ceea ce are loc în corpul fizic, acea parte a corpului fizic care a ajuns astfel sub stăpânirea eului se va numi om-spirit sau, cu un cuvânt luat din filosofia orientală, atman, fiindcă are legătură cu respirația (germ. atmen = a respira ‒ n.trad.). Omul ni se înfățișează, deci, în primă instanță, ca entitate cvadripartită: constând dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un eu. Și, după cum avem acuma trei componente ale entității noastre care își au originea în trecut, vom putea vorbi de trei componente ale ființei umane care se dezvoltă de acum înainte, prin munca eului. Vorbim astfel despre o natură septuplă a entității umane, dacă pe lângă corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eu, mai numărăm sinea spirituală, spiritul vieții și omul-spirit. Dacă privim aceste din urmă trei componente ale ființei umane ca pe ceva îndepărtat, care ține de o evoluție viitoare a omului, trebuie să spunem că, într-un anumit sens, omul este pregătit încă de pe-acum în vederea acestei evoluții. Omul va prelucra în mod conștient, din eul său, aceste trei componente ‒ corp fizic, corp eteric și corp astral ‒ de-abia într-un viitor îndepărtat. Dar, în mod subconștient, adică fără a fi pe deplin conștient de aceasta, eul a transformat deja, printr-o activitate obscură, aceste trei componente ale entității sale. Și rezultatul acestei munci există deja. Componentele interioare ale entității umane pe care le-am amintit în conferințele precedente au putut lua naștere numai prin faptul că eul a lucrat asupra celor trei componente. Din ceea ce numim corp astral, eul a elaborat sufletul senzației, ca pe un fel de oglindire interioară a corpului astral. Pe când corpul astral ne mijlocește ceea ce numim plăcere ‒ corpul senzației și corpul astral sunt, pentru om, unul și același lucru, fără corpul senzației noi n-am putea avea plăceri ‒, plăcerea se oglindește în interior, în sufletesc, drept poftă, iar poftele noi le atribuim apoi sufletului. Și astfel, cele două, corpul astral și corpul astral transformat sau sufletul senzației, constituie o unitate, la fel cum plăcerea și pofta constituie o unitate. Tot așa, în trecut, eul a lucrat deja asupra corpului eteric. Ceea ce el a lucrat acolo face ca în interiorul lui, în viața lui sufletească, omul să aibă sufletul rațiunii sau afectiv, așa că sufletul rațiunii, care este, totodată, purtătorul memoriei, are legătură cu o muncă subconștientă a eului de transformare a corpului eteric. În sfârșit, pentru a face să devină posibilă forma actuală a omului, eul a lucrat deja în trecut la transformarea corpului fizic, iar ceea ce a luat naștere în acest fel se numește sufletul conștienței, prin care omul ajunge să știe câte ceva despre lucrurile din lumea exterioară din jurul său. Putem vorbi, așadar, și în acest sens, de un om constituit din șapte părți, dacă spunem: Cele trei componente ale sufletului: sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței au luat naștere printr-o activitate pregătitoare subconștientă a eului. Dar toate acestea constituie o muncă inconștientă ori subconștientă a eului asupra învelișurilor sale.
Să ne întrebăm acum: Nu cumva cele trei componente ‒ corpul fizic, corpul eteric și corpul astral ‒ sunt niște entități foarte complicate? ‒ O, ce alcătuire minunată e acest corp fizic uman! Dacă-l examinăm mai atent, vom constata că acest corp fizic este mult mai complicat decât numai acea parte pe care eul și-a elaborat-o ca să devină suflet al conștienței și pe care o putem numi purtătorul fizic al sufletului conștienței. Tot așa, corpul eteric este mult mai complicat decât ceea ce ar putea fi numit purtătorul sufletului rațiunii sau afectiv. Iar corpul astral este și el mai complicat decât ceea ce putem numi purtătorul sufletului senzației. Aceste componente sunt de-a dreptul sărace, în comparație cu ceea ce exista înainte ca omul să fi avut un eu. De aceea, în știința spirituală noi spunem că omul s-a dezvoltat în așa fel încât, într-un trecut străvechi, a luat naștere primul germene al corpului fizic, și anume, din sânul unor entități spirituale. S-a alăturat apoi corpul eteric, și mai târziu ‒ corpul astral, iar la urmă de tot, și eul. De aceea, corpul fizic uman a parcurs deja patru trepte de evoluție. La început, corpul fizic se afla într-o comunicare nemijlocită cu lumea spirituală, apoi el a fost dat afară și întrețesut și străbătut cu corpul eteric; și astfel el a devenit mai complicat. Apoi, corpul fizic a fost pătruns de corpul astral, devenind prin aceasta și mai complicat. S-a alăturat, la urmă, și eul. De-abia ceea ce eul a lucrat asupra corpului fizic, a eliberat o parte a corpului fizic, transformând-o în purtătorul a ceea ce numim conștiență umană, facultatea de a ne procura cunoștințe despre lumea exterioară. Dar acest corp fizic are infinit mai multe de făcut, pe lângă faptul că ne furnizează, prin simțurile noastre și prin creierul nostru, cunoștințe despre lumea exterioară, el are de îndeplinit un mare număr de activități, care sunt baza conștienței, desfășurându-se însă cu totul în afara sferei creierului. Și tot așa este cu corpul eteric și cu corpul astral.
Dacă ne este clar faptul că tot ceea ce există de jur împrejurul nostru, în lumea exterioară, este spirit, că la baza oricărei realități materiale, eterice și astrale se află, așa cum am subliniat adeseori, spirit, atunci trebuie să ne spunem: Exact la fel cum eul însuși, ca entitate spirituală, lucrează din lăuntru în afară și omul se dezvoltă în cele trei componente ale ființei sale, trebuie că înainte asupra corpurilor fizic, eteric și astral au lucrat niște entități spirituale sau niște activități spirituale, denumirea nu are importanță, înainte ca eul să fi intrat în activitate și să fi lucrat încă puțin asupra a ceea ce se prelucrase deja. Ne întoarcem astfel privirile spre niște epoci în care, ca să zicem așa, asupra corpului astral, a corpului eteric și a corpului fizic uman a fost efectuată o muncă similară aceleia care azi are loc din eu asupra acestor trei componente din afară. Cu alte cuvinte: asupra învelișurilor în care trăim noi astăzi s-a exercitat o activitate spirituală creatoare, dându-le formă, mișcare, înfățișare, totul ‒ înainte ca eul să fi ajuns în situația de a locui în ele. Trebuie să spunem că în om există multe activități spirituale care se situează înainte de activitatea eului, că noi avem în ființa noastră niște activități spirituale care sunt premisa activității eului și care au existat înainte ca eul să-și fi putut începe munca lui. Să eliminăm, deci, pentru o clipă, tot ceea ce eul nostru a elaborat din cele trei componente ale entității noastre, drept suflet al senzației, suflet al rațiunii sau afectiv și suflet al conștienței, și să privim alcătuirea, mișcarea și activitatea lăuntrică a acestor trei învelișuri ale entității umane ‒ va trebui să spunem atunci că înainte de activitatea eului asupra noastră s-a exercitat o activitate spirituală.
De aceea, în știința spirituală spunem că la om, așa cum este el astăzi, avem de-a face cu un suflet individual, cu un suflet întrețesut de un eu, care face ca fiecare om să fie o individualitate unitară închisă în ea însăși. Și spunem că, înainte ca omul să fi devenit o asemenea entitate închisă în sine, el a fost produsul activității unui suflet-grup, al unei substanțe sufletești, așa cum încă și azi mai vorbim, la lumea animală, de suflete-grup [Nota 3]. Spunem așa: Ceea ce în cazul omului căutăm în fiecare entitate individuală, drept suflet individual, la animal se găsește în ceea ce stă la baza unei întregi clase sau specii din regnul animal. O întreagă specie de animale are un suflet-grup comun. Ceea ce este la om sufletul individual, la animal este sufletul speciei.
Așa că, la om, în cele trei componente ale ființei sale a lucrat, înainte ca el să devină un suflet individual, un alt suflet ‒ lucru despre care astăzi nu mai aflăm decât prin știința spirituală, un suflet care era predecesorul propriului nostru eu. Și acest predecesor al eului nostru, acest suflet-grup sau suflet al speciei umane, care i-a predat apoi eului cele trei componente ființiale, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, pentru ca ele să fie prelucrate în continuare de către eu, acest suflet-grup a prelucrat din interiorul lui, din elementul lui sufletesc, corpurile fizic, eteric și astral, le-a reglementat conform cu el însuși. Ultima activitate care stă la baza ființei umane, înainte ca ea să fi fost înzestrată cu un eu, ultimele influențe care au fost exercitate înainte de nașterea eului, sunt sedimentate astăzi în ceea ce numim vorbire umană.
Dacă, deci, pornim de la viața conștienței noastre, de la viața rațională sau afectivă, de la viața senzațiilor și căutăm să vedem care sunt premisele ei, dăm de o muncă sufletească încă neîmpânzită de eul nostru, al cărei rezultat îl găsim sedimentat în ceea ce se exprimă astăzi sub formă de vorbire.
Pe ce se bazează oare, din punct de vedere exterior, ceea ce desemnăm drept cele patru componente ale entității umane? Cum se exprimă acestea în corpul fizic, din punct de vedere pur exterior? Corpul fizic al unei plante arată altfel decât corpul fizic al unui om. De ce? Fiindcă în plantă există numai un corp fizic și un corp eteric, pe când în corpul fizic uman mai acționează corpul astral și eul. Ceea ce lucrează aici în mod lăuntric, formează și modelează în mod corespunzător și corpul fizic. Oare ce a acționat asupra corpului nostru fizic, prin faptul că el a fost împânzit de un corp eteric și un corp astral?
Ceea ce numim, în ființa noastră, sistem vascular și glandular, este, la om și, de asemenea, la animal, expresia exterioară a corpului eteric sau al vieții, cu alte cuvinte, corpul eteric este arhitectul sau constructorul sistemului glandular sau vascular. Corpul astral este, la rândul lui, constructorul sistemului nervos. De aceea, avem dreptul să vorbim de un sistem nervos numai acolo unde, într-o ființă, există un corp astral. Ce este, la om, expresia eului său? Este sistemul circulației sanguine, și anume, la om, în mod special, sângele aflat sub influența căldurii interioare a vieții. Tot ceea ce eul lucrează în om, dacă e să fie introdus în organizarea fizică, trece mai întâi prin sânge. De aceea sângele este un „suc atât de deosebit”. Când eul elaborează sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței, ceea ce eul este în măsură să plăsmuiască, să configureze, intră în corpul fizic numai datorită faptului că eul are capacitatea de a acționa asupra corpului fizic prin intermediul sângelui. Sângele nostru este mijlocitorul dintre corpul astral și eu, cu toate activitățile lor, pe de-o parte, și corpul fizic, pe de altă parte.
Cine va pune la îndoială, chiar dacă studiază viața omului numai în mod superficial, că omul, așa cum lucrează el, din eul său, în sufletul conștienței, sufletul rațiunii și sufletul senzației, transformă și modelează, de asemenea, corpul fizic? Cine nu vede în expresia fizionomică forma pe care o ia ceea ce trăiește și lucrează în interior? Și cine nu ar admite că munca interioară de gândire, dacă ia în stăpânire sufletul întreg, mai transformă în cursul unei vieți umane până și creierul nostru? Creierul nostru se adaptează gândirii noastre; el este un instrument care se pliază pe necesitățile gândirii noastre. Dar dacă încercăm să vedem ce poate omul să lucreze, din eul său, ce poate el să modeleze în mod artistic, aș zice, în entitatea sa exterioară, vom vedea că el poate foarte puțin. E puțin ceea ce noi suntem în stare să facem, din direcția sângelui nostru, punând în mișcare sângele, prin mijlocirea căldurii noastre interioare.
Au fost în stare să facă mult mai mult acele entități spirituale care au lucrat asupra noastră înainte să intre în activitate eul nostru. Fiindcă ele, ca să zicem așa, s-au putut folosi de un mediu mai eficient, și astfel, sub influența lor, s-a plăsmuit forma umană, în așa fel încât ea să fie în întregime o expresie a ceea ce aceste entități, aflate în activitate înainte de intervenția eului nostru, au făcut din om. În ce mediu au lucrat aceste entități? Ele n-au lucrat în alt mediu decât în aer. La fel cum noi lucrăm în mediul căldurii interioare și facem să pulseze sângele nostru și, prin aceasta, facem ca sângele să lucreze în interiorul propriei noastre forme, tot astfel, entitățile care au lucrat la plăsmuirea ființei noastre înainte de a începe să lucreze eul, au pus în activitate aerul. De la munca acestor entități, prin mediul aerului, asupra noastră înșine, a radiat ceva care ne-a dat, propriu-zis, forma noastră umană.
Poate să pară ciudată afirmația că într-un trecut străvechi asupra omului au fost exercitate niște activități spirituale prin mediul aerului. Am spus deja o dată: Noi n-am recunoaște ceea ce se aprinde în interiorul nostru drept viață spiritual-sufletească a noastră, dacă am primi-o doar sub forma unor simple reprezentări și n-am ști că ea provine de la întreaga lume exterioară. Cine ar vrea să susțină că în noi ar putea lua naștere idei și noțiuni chiar dacă în afara noastră n-ar exista idei, ar trebui să mai susțină, de asemenea, că poate să ia apă dintr-un pahar în care nu este apă. Noțiunile noastre n-ar fi decât niște baloane de săpun, dacă ar fi altceva decât ceea ce trăiește afară, în lucruri, și decât legile existente în acestea. Ceea ce facem să se aprindă în sufletul nostru e luat din lumea înconjurătoare. De aceea, putem spune: Toate realitățile materiale din jurul nostru sunt străbătute și împânzite de entități spirituale.
Oricât de ciudat ar suna: Ceea ce ne înconjoară sub formă de aer nu este doar substanța pe care ne-o arată chimia, ci în el lucrează diferite entități și activități spirituale. ‒ Și, la fel cum prin căldura sângelui nostru, care emană din eul nostru ‒ fiindcă acesta este esențialul aici ‒, putem modela puțin corpul nostru fizic, tot astfel au lucrat cândva, la dimensiuni impresionante, entitățile spirituale care au precedat eul nostru, la modelarea corpului nostru fizic, prin mediul aerului. Acesta este esențialul pentru noi. Noi suntem oameni prin organizarea laringelui nostru și prin tot ceea ce are legătură cu ea. Tot ceea ce a fost integrat din exterior formei noastre umane, drept acest minunat organ artistic al laringelui, în asociație cu celelalte organe ale vocii și vorbirii, a fost elaborat din ceea ce este spiritual în mediul aerului. Goethe a exprimat atât de frumos acest lucru în ceea ce privește ochiul. Ochiul a fost plăsmuit în contact cu lumina, pentru lumină! [Nota 4] ‒ Dacă subliniem doar în sens schopenhauerian [Nota 5]: Fără un ochi sensibil la lumină pentru noi n-ar exista impresii luminoase ‒, cu aceasta s-ar spune doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate este aceea că noi nu am avea ochi dacă într-un trecut străvechi lumina n-ar fi modelat ochiul, din niște organe imprecise. Așa că lumina nu trebuie să fie pentru noi doar acea entitatea abstractă pe care fizica o descrie sub numele de lumină, ci în ea trebuie să căutăm acea entitatea ascunsă care este în măsură să creeze un ochi.
Este, pe un alt tărâm, același lucru ca și atunci când spunem că aerul e străbătut și împânzit de o entitate care a fost în stare, la un moment dat, să-i imprime omului organul măiestrit al laringelui și tot ceea ce are legătură cu el. Tot restul formei umane ‒ până în cele mai mici detalii ‒ a fost plăsmuit și modelat plastic în așa fel încât, pe treapta actuală, omul să fie un fel de formă dusă mai departe a organelor vorbirii. Organele vorbirii sunt ceva care, în primă instanță, au rolul decisiv pentru forma umană. De aceea, tocmai vorbirea îl ridică pe om deasupra animalității ‒ pentru că ființa spirituală pe care o numim spiritul aerului a lucrat și a modelat, ce-i drept, și în lumea animală, dar nu în așa fel încât activitatea lui să fi dus până acolo unde să se poată dezvolta un organism al vorbirii de felul celui uman. Totul, cu excepția a ceea ce eul a elaborat în mod inconștient, de exemplu creierul, tot ceea ce el a perfecționat la organele de simț, totul, cu excepția a ceea ce este o activitate a eului, este o activitate situată înainte de această activitate dirijată din eu a ființei umane, ea având drept scop să formeze trupul uman în așa fel încât el să fie o expresie dusă mai departe a acestui organ al vorbirii. Nu avem timp să explicăm motivele pentru care păsările, de exemplu, deși au facultatea unui cânt desăvârșit, s-au oprit pe o treaptă pe care, în forma lor, nu pot fi o expresie a organului pe care-l numim, în măsura cea mai largă, organ vocal. Vedem astfel că omul era organizat lăuntric, în ceea ce privește organele vorbirii, înainte să fi ajuns în posesia gândirii, a simțirii și a voinței sale de azi, adică a tot ceea ce are legătură cu eul. Ne va fi ușor să înțelegem că aceste activități spirituale au putut lucra asupra corpului fizic numai în așa fel încât, până la urmă, omul a devenit un fel de anexă a organelor sale de vorbire, prin faptul că au elaborat, prin influențele aerului, prin configurația aerului, corpul astral, corpul eteric, corpul fizic. După ce omul devenise astfel capabil să aibă în ființa lui un organ care să corespundă entității spirituale a aerului, exact la fel cum ochiul corespunde entității spirituale a luminii, el a putut introduce în acesta ceea ce eul își întipărise drept intelect, conștiență, simțire, sentiment. Trebuie să căutăm, deci, în subconștient, o întreită activitate: o activitate situată înainte de punerea în mișcare a eului, aș zice, pentru formarea corpului fizic, a corpului eteric și a corpului astral. Găsim niște puncte de reper în acest sens, dacă știm că acesta era sufletul-grup și că sufletul-grup a desfășurat o activitate nedesăvârșită asupra animalului.
Este aspectul pe care trebuie să-l avem în vedere când studiem munca acestei activități spirituale anterioare eului, desfășurată în corpul astral. Trebuie să ne imaginăm aici că tot ceea ce ține de eu încă nu exista, dar să avem în vedere ceea ce eul-grup a lucrat ca dintr-un străfund întunecat. Pe o treaptă inferioară, în corpul astral stau față în față pofta și plăcerea. Și plăcerea a putut fi pătrunsă cu suflet, ca să zicem așa, a putut fi transformată într-o facultate interioară, prin faptul că avusese deja un precursor în corpul astral uman.
La fel cum în corpul astral stau față în față plăcerea și pofta, în corpul eteric stau față în față imaginativitatea, simbolismul și excitația exterioară. Esențial este să înțelegem această activitate anterioară eului, desfășurată de corpul nostru eteric, în sensul că ea se deosebește de activitatea desfășurată de eu în corpul eteric. Când eul nostru activează sub formă de suflet al rațiunii sau afectiv, el caută, pe treapta actuală din evoluția omului, un adevăr care să fie o copiere cât mai fidelă a lucrurilor exterioare. Ceea ce nu corespunde întocmai lucrurilor exterioare, este considerat neadevărat. Entitățile spirituale care și-au desfășurat activitatea înainte ca eul nostru să fi intrat în activitate, n-au lucrat așa; ele au lucrat într-un mod mai simbolic, imaginativ, cam așa cum lucrează visul. Visul lucrează cam în felul următor: un om visează că se trage un foc de armă, iar când se trezește vede că scaunul de lângă patul lui s-a răsturnat și a căzut. Ceea ce este un proces exterior și impresie exterioară ‒ scaunul răsturnat ‒, devine în vis un simbol, focul de armă. Entitățile spirituale anterioare eului au lucrat în acest mod simbolic, așa cum și noi lucrăm din nou, când ne înălțăm până la o activitate spirituală superioară, prin inițiere, când ne străduim din nou ‒ dar acum cu o conștiență deplin trează ‒ să ne transpunem treptat din simpla lume exterioară abstractă în simbolism, în ceva imaginativ.
Apoi, entitățile spirituale au lucrat asupra corpului fizic uman, făcând ca omul să devină ceea ce poate fi numit corespondență între evenimentele exterioare, faptele exterioare și imitare. Imitarea este ceva ce se întâlnește, de exemplu, la copil, în perioada în care celelalte componente ale sufletului sunt încă puțin dezvoltate. Imitarea este ceva ce ține de subconștientul naturii umane. De aceea, prima etapă din educația copilului trebuie întemeiată pe imitare, fiindcă înainte ca eul să înceapă să facă ordine în activitățile sale interioare, în om există, ca instinct natural, instinctul de imitare.
Ceea ce am descris acum: instinctul de imitare existent în corpul fizic, în raport cu activitățile exterioare, activitatea de formare a simbolurilor din corpul eteric, în raport cu excitația exterioară, și ceea ce putem numi corespondența dintre poftă și plăcere, din corpul astral, pe toate acestea ni le reprezentăm elaborate cu ajutorul instrumentului aer și introdus în ființa noastră în așa fel încât, sub forma laringelui nostru și a întregului aparat de formare a vocii, a luat naștere o copie plastică, artistică, a lor. Și atunci, ne vom putea spune: Entitățile anterioare eului au lucrat asupra omului prin mediul aerului, modelându-l și structurându-l, în așa fel încât aerul a putut să se exprime în om în aceste trei direcții.
Dacă privim facultatea de a vorbi în adevăratul sens al cuvântului, va trebui să întrebăm: Oare ceea ce producem noi este sunetul? ‒ Nu, nu este sunetul. Noi punem în mișcare și modelăm, cu eul nostru, ceea ce a fost modelat de aer și introdus în noi, în structura noastră. Exact la fel cum ne punem ochii în mișcare pentru a primi în noi ceea ce acționează în lumea exterioară drept lumină, iar ochiul însuși există tocmai pentru a primi această lumină, tot astfel vedem că în noi înșine, pornind din eu, sunt puse în mișcare organele care au fost plăsmuite din spiritul aerului. Noi punem în mișcare organele prin activitatea eului; intervenim în viața organelor care corespund spiritului aerului și trebuie să așteptăm până când spiritul aerului, care a format organele, face să răsune spre noi înșine ‒ ca ecou al activității desfășurate de noi în mediul aerului ‒ sunetul. Sunetul nu este produs de noi, după cum nici diversele părți ale unui fluier nu produc sunetul. Noi producem prin activitatea noastră ceea ce eul poate desfășura, drept activitate, folosind acele organe care au fost formate de spiritul aerului. Apoi trebuie să lăsăm în seama acestui spirit al aerului să pună iarăși în mișcare aerul, prin acea activitate care a produs organele, în așa fel încât să se audă cuvântul.
Vedem astfel cu adevărat că vorbirea umană trebuie să se bazeze pe această corespondență întreită, pe care am amintit-o. Dar, ce trebuie să corespundă cu ce? Pe ce trebuie să se bazeze tocmai imitarea din corpul fizic? Imitarea din corpul fizic trebuie să se bazeze pe faptul că ceea ce noi percepem drept activități exterioare, ceea ce face o impresie asupra noastră, este imitat de noi în mișcările organelor noastre fonatoare, pe faptul că noi reproducem tot ceea ce auzim, în primă instanță, răsunând ca ecou, noi fiind, prin principiul corpului fizic, niște imitatori a ceea ce face asupra noastră o impresie exterioară, exact la fel cum pictorul imită o scenă care constă din cu totul alte elemente decât culoarea și pânza, adică din lumină și întuneric. La fel cum pictorul imită cu ajutorul luminii și al întunericului, imităm și noi ceea ce se apropie din exterior, punându-ne organele în mișcare și imitând cu ele acele organe care au fost plăsmuite din elementul aerului. Ceea ce producem sub formă de sunete este, deci, o imitare reală a esenței lucrurilor, iar consoanele și vocalele noastre nu sunt altceva decât niște cópii și imitări a ceea ce, din exterior, face o impresie asupra noastră.
În corpul nostru eteric are loc o muncă imaginativă. În corpul eteric este introdus ceva ce ar putea fi numit activitate de formare a simbolurilor. Trebuie să găsim, de aceea, că este de înțeles dacă primele elemente ale vorbirii noastre au luat naștere prin imitare, dar că ele au fost apoi dezvoltate în continuare, prin faptul că s-au desprins de impresiile exterioare și au fost prelucrate mai departe. În cadrul acestei activități creatoare de simboluri, corpul eteric prelucrează, ca în cazul visului, ceea ce nu mai seamănă cu impresiile exterioare și în aceasta constă acțiunea perpetuă, neîntreruptă, a sunetului. În primă instanță, se prelucrează ceea ce nu e decât o simplă imitare, apoi ceea ce este doar o simplă imitare se transformă, în mod independent, în corpul eteric, devenind de sine stătător. Așa se face că ceea ce noi am prelucrat lăuntric nu mai corespunde decât în mod simbolic impresiilor exterioare. Aici nu mai suntem niște simpli imitatori.
În sfârșit, la toate acestea se adaugă un al treilea lucru. Dorința, afectul ‒ tot ce trăiește în interior ‒ se exprimă în corpul astral, și toate acestea, la rândul lor, transformă sunetul în continuare. Cu alte cuvinte: trăirile interioare radiază în sunet, aș zice, din lăuntru în afară. Durerea și bucuria, plăcerea și suferința, pofta, dorința, toate acestea radiază în sunet și astfel în sunet pătrunde elementul subiectiv. Ceea ce era simplă imitare, ceea ce a fost transformat mai departe, ca simbol lingvistic, în imaginea devenită independentă a sunetului muzical sau a cuvântului, este transformat mai departe, fiind pătruns acum de ceea ce radiază din trăirile interioare umane, durere și bucurie, plăcere și suferință, consternare și frică etc. Ceea ce emană din suflet sub formă de sunet trebuie să aibă întotdeauna o corespondență exterioară. Dar dacă sufletul exprimă lăuntric trăirile pe care le are, dacă le lasă, aș zice, să-și stingă ecourile în sunet, atunci el trebuie să caute mai întâi trăirea exterioară corespunzătoare. De aceea, trebuie să spunem: Al treilea element, în cazul căruia plăcerea și suferința, durerea și bucuria, consternarea ș.a.m.d., se exprimă în mod lăuntric-sufletesc în sunet, trebuie să caute mai întâi ceea ce-i corespunde. În cadrul imitării este incitată impresia exterioară; imaginea sonoră interioară sau ceea ce a luat naștere drept simbol, sunt niște formațiuni care apar ulterior. Dar ceea ce omul ar face să se audă numai din bucurie sau durere interioară etc., ar fi doar o radiere spre exterior, căreia nu ar putea să-i corespundă nimic. Corespondența dintre esența interioară și trăirea interioară, adică: ceea ce are loc aici, poate fi observată în permanență la copiii noștri, când învață să vorbească. Putem vedea atunci cum copilul începe să transpună în sunet o trăire oarecare a sa. Când copilul strigă pentru prima dată ma-ma și ta-ta, aceasta nu e altceva decât încercarea de a remodela afectul sub formă de sunete articulate. Aceasta nu e decât exteriorizarea unei trăiri interioare. Dar dacă acest copil se exteriorizează astfel, poate că mama aleargă spre el, și copilul își dă seama că trăirii interioare care se manifestă sub forma bucuriei, transformându-se în silaba ma-, îi corespunde un eveniment exterior. Trăirea interioară a bucuriei sau a durerii se asociază cu impresia exterioară, și astfel ceea ce radiază din interior se unește cu impresia exterioară. Acesta este un al doilea mod de a lucra al vorbirii. Putem spune, deci: Vorbirea s-a născut din afară în lăuntru prin imitare, exact în aceeași măsură în care ea s-a născut prin asocierea realității exterioare la manifestările ființei noastre. Ceea ce a făcut ca, dintr-o manifestare interioară ‒ ma, ta ‒ să se formeze cuvintele mama și tata, pentru că această manifestare își găsea satisfacție în venirea mamei sau a tatălui, se petrece în alte nenumărate cazuri. Pretutindeni acolo unde omul vede că după o manifestare urmează ceva, în el expresia entității interioare se unește cu ceva din exterior.
Toate acestea au loc fără participarea eului. De-abia mai târziu eul începe să desfășoare el însuși această activitate. Vedem cum activitățile care au precedat eul lucrează la configurarea a ceea ce stă la baza facultății umane de a se exprima prin vorbire. Datorită faptului că acum își face intrarea eul, după ce baza vorbirii a fost creată deja, vorbirea se structurează, la rândul ei, în mod corespunzător naturii eului. Și astfel, manifestările ce corespund corpului senzației sunt pătrunse de sufletul senzației, imaginile și simbolurile corespunzătoare corpului eteric sunt pătrunse de sufletul rațiunii. Omul toarnă în sunet ceea ce viețuiește în sufletul rațiunii și toarnă în el, de asemenea, ceea ce viețuiește în sufletul conștienței, ceea ce inițial a fost simplă imitare. În acest mod au luat naștere apoi, treptat, acele domenii ale vorbirii noastre care sunt redări ale trăirilor sufletului nostru.
Trebuie să ne fie clar, deci, dacă vrem să înțelegem esența vorbirii, că în noi trăiește ceva ‒ dacă pot să spun astfel ‒ care a acționat înainte de apariția eului și de orice activitate a eului și că de-abia pe urmă eul a turnat aici ceea ce el este în măsură să plăsmuiască. Dar atunci nu trebuie nici să ridicăm pretenția ca vorbirea să corespundă întocmai lucrurilor care izvorăsc din eu și ca ea să corespundă exact spiritului nostru, tuturor elementelor intime ale ființei noastre individuale; trebuie să ne fie clar că nu putem vedea în vorbire niciodată expresia directă a eului. Spiritul limbii desfășoară, de exemplu, o muncă simbolică în corpul eteric, el imită în corpul fizic, toate acestea, împreună cu ceea ce spiritul limbii elaborează din sufletul senzației, presând din el trăirile interioare, în așa fel încât să putem avea în sunetul articulat o emanație a vieții interioare. Luate împreună, toate acestea trebuie să justifice afirmația noastră: Vorbirea nu este elaborată în sensul eului conștient din zilele noastre; dacă vrem să comparăm cu ceva procesul de elaborare a vorbirii, îl putem compara numai cu munca de creație artistică. Pe cât de puțin putem pretinde de la imitația oferită de artist să corespundă realității, tot pe atât de puțin putem cere ca vorbirea să copieze ceea ce are ea de înfățișat. ‒ În vorbire avem ceva care redă realitatea din exterior numai așa cum o face un tablou, numai așa cum artistul redă o realitate din lumea exterioară. Așa că ne este îngăduit să spunem: Înainte ca omul să fi devenit un spirit conștient de sine, în sensul epocii actuale, în el a lucrat un artist, care și-a desfășurat activitatea ca spirit al limbii. ‒ Noi ne-am transpus eul într-un lăcaș în care mai înainte și-a desfășurat activitatea un artist. Și acest lucru l-am exprimat, ce-i drept, cam la figurat, totuși, am redat astfel adevărul în acest domeniu. Privim în intimitatea unei munci subconștiente și simțim că avem aici ceva care a făcut din noi înșine un om înzestrat cu vorbire, drept operă de artă. Și, de aceea, trebuie să înțelegem vorbirea în analogie cu o operă de artă. Nu avem voie să uităm însă că putem înțelege orice operă de artă numai în felul permis de resursele acelei arte. Așa că vorbirea va trebui să ne impună anumite limitări. Dacă s-ar avea în vedere acest lucru, ar fi exclusă de la bun început posibilitatea să ia naștere o asemenea carte, scrisă dintr-o aruncătură de condei pedantă, cum este „Critica limbajului” de Fritz Mauthner [Nota 6]. Aici critica limbajului pornește de la niște premise cu totul greșite, și anume, de la presupunerea că, dacă aruncăm o privire asupra limbajelor folosite de oameni, ele nu redau în nici un caz realitatea obiectivă. Dar: Oare misiunea lor este aceea de a reda această realitate? Există vreo posibilitate ca ele s-o redea? Există la fel de puțin o posibilitatea pentru acestea, pe cât de puțin e posibil ca tabloul să redea realitatea exterioară, atunci când artistul o înfățișează pe pânză, folosind culorile și lumina și întunericul. Ceea ce stă la baza activității umane, drept spirit al limbii, trebuie înțeles cu simț artistic.
Toate acestea n-au putut fi prezentate decât în câteva linii generale. Dacă știm însă că în omenire lucrează un artist, care creează limba, vom înțelege ‒ oricât de diferite ar fi între ele limbile existente în lume ‒ că până și în diversele limbi ale omenirii a acționat, în cele mai diferite moduri, simțul artistic. Vom înțelege atunci că acest spirit al limbii ‒ hai să numim acum „spirit al limbii” această entitate care lucrează în mediul aerului ‒, când s-a manifestat în om pe o treaptă relativ inferioară, a lucrat la fel ca spiritul atomist, care ar vrea să compună orice din diferitele sale părți izolate. Aici avem, așadar, posibilitatea ca o limbă să fie astfel structurată încât întreaga propoziție să se compună din îmbinarea diferitelor sunete articulate.
Dacă, de exemplu, avem în limba chineză sunetele schi și king, în ele avem atomi din care se formează vorbirea. Prima silabă, schi = cântec, imn; cealaltă va însemna: carte. Dacă am îmbina cele două sunete: schi-king, vom fi făcut la fel cum am îmbina, în limbă germană, cuvintele Lied-Buch, atunci prin această atomizare ar rezulta ceva care ‒ înțeles ca un tot ‒ devine Lieder-Buch (rom. „carte cu cântece” ‒ n. trad.). Am avea astfel un mic exemplu de felul cum limba chineză își formează noțiunile și reprezentările.
Dacă vom prelucra în sufletele noastre cele auzite astăzi, vom putea înțelege, de asemenea, cum trebuie privită, de exemplu, în spiritul ei, o limbă atât de minunat structurată cum e limba semită. În limba semită există, ca punct de plecare, anumite sunete muzicale, care constau, de fapt, numai din consoane. Iar omul introduce acum în aceste sunete muzicale vocalele. Dacă luăm, să zicem, ca să explicăm lucrurile printr-un exemplu, consoanele q, t, l și intercalăm un a și apoi iar un a, atunci prin adăugarea vocalei ar lua naștere cuvântul qatal = a ucide, pe când cuvântul format numai din consoane este o simplă imitare a unei impresii lăsate de un sunet articulat exterior.
Avem astfel aici o întrepătrundere ciudată, deoarece cuvântul „a ucide”, ca sunet muzical, a luat naștere prin faptul că, pur și simplu, procesul exterior a fost imitat de către organele vorbirii; acesta este sunetul muzical inițial. Apoi, ceea ce sufletul trebuie să formeze mai departe, lucru care nu poate fi viețuit decât lăuntric, este modelat în continuare, din interior mai adăugându-se ceva. Sunetul muzical este dezvoltat în continuare, pentru ca verbul „a ucide” să aibă un subiect. În acest mod s-a format, propriu-zis, întreaga limbă semită și în ea se exprimă ceea ce am enumerat drept colaborare între diversele elemente ale procesului de formare a limbii, în întregul edificiu al vorbirii. În activitatea bazată pe simboluri a limbii, care acționează mai ales în limba semită ‒ așadar, ceea ce am găsit activând, drept spirit al limbii, în corpul eteric ‒, ni se arată întregul specific al limbii semite, care modelează mai departe toate diferitele imagini sonore și, prin intercalarea de vocale, le transformă în simboluri.
De aceea, în fond, toate cuvintele limbii semite au fost formate în așa fel încât ele se referă, drept simboluri, la ceea ce ne înconjoară în lumea exterioară. În schimb, tot ceea ce apare în limbile indo-germanice, este stimulat mai mult de ceea ce am numit manifestare interioară a corpului astral, a entității interioare. Corpul astral este ceva care are legătură cu conștiența. Dacă ne situăm față în față cu lumea exterioară, suntem ceva distinct de lumea exterioară. Dacă ne raportăm la lumea exterioară numai din punctul de vedere al corpului eteric, ne contopim cu ea, suntem una cu ea. De-abia când lucrurile se oglindesc în conștiență ne deosebim de lucruri. Această muncă a corpului astral, cu toate trăirile sale interioare, este minunat exprimată în limbile indo-germanice, spre deosebire de cele semite, prin faptul că posedă verbul a fi, constatarea a ceea ce există fără participarea noastră. Așa ceva este posibil prin faptul că ne deosebim cu conștiența noastră de ceea ce ne face o impresie exterioară. Dacă, de exemplu, într-o limbă semită, ar trebui să fie exprimat următorul lucru: Dumnezeu este bun ‒, acest lucru nu s-ar putea face în mod direct, deoarece verbul este, care exprimă existența, nu este redat, din cauză că el provine de la opoziția creată între corpul astral și lumea exterioară. Corpul eteric așează lucrurile, pur și simplu, undeva. De aceea, în limba semită ar trebui să spunem: Dumnezeu, cel bun. ‒ Nu este caracterizată opoziția dintre subiect și obiect. Aceste limbi care se deosebesc de lumea exterioară, care conțin, drept ceva esențial, faptul că peste lumea exterioară e așternut un covor de percepții, sunt, în special, limbile indo-germanice. Ele acționează, la rândul lor, asupra omului, în așa fel încât sprijină interioritatea, deci, tot ceea ce poate fi numit predispoziția de a dezvolta o individualitate puternică, un eu puternic. Acest aspect este exprimat deja în limbă.
Tot ceea ce v-am putut oferi astăzi, va fi primit de mulți doar ca niște aluzii nesatisfăcătoare, din simplul motiv că ar fi necesar să vorbim timp de paisprezece zile, dacă am vrea să descriem mai amănunțit tot ceea ce ține de acest domeniu. Dar cel care a audiat mai des aceste conferințe și a pătruns deja în spiritul limbii, își va da seama că un imbold ca cel dat astăzi nu e deloc neîndreptățit. El are rostul doar de a arăta în ce fel poate fi incitată o studiere spiritual-științifică a limbii, care duce, în fond, la concluzia că limba nu poate fi înțeleasă decât dacă încercăm să ne apropiem de ea cu simț artistic, pe care trebuie să ni-l fi însușit mai înainte. De aceea, va da greș întreaga erudiție, dacă nu e dispusă să re-creeze ceea ce a făcut în om artistul vorbirii, înainte ca eul să fi putut lucra în noi. Numai un simț artistic poate sesiza tainele vorbirii, cum, de fapt, numai un simț artistic poate să re-creeze ceva. Abstracțiunile erudite nu vor putea înțelege niciodată o operă de artă. Își proiectează lumina în operele de artă numai acele idei care, ca idei, sunt în stare să re-creeze în mod fecund ceea ce artistul a exprimat cu alte mijloace, folosind culori, sunete ș.a.m.d. Numai simțul artistic îl înțelege pe artist, iar artiștii limbii sunt singurii care înțeleg spiritul creator care plăsmuiește limba. Acesta este unul dintre lucrurile pe care știința spirituală trebuie să le realizeze în ceea ce privește vorbirea.
Celălalt lucru își are importanța lui în viața practică. Dacă înțelegem că limba, vorbirea, a luat naștere dintr-un artist interior, care l-a precedat pe om, ne vom putea înălța până la gândul că acolo unde vrem să rostim ceva ori vrem să descriem ceva cu ajutorul vorbirii, ceva care are pretenția de a avea o valoare, trebuie să lăsăm să acționeze acest simț artistic. Dar în epoca noastră actuală, care n-a ajuns prea departe în ceea ce privește perceperea vie a vorbirii [Nota 7], există prea puțină receptivitate la aceasta. Astăzi, fiecare crede ‒ dacă știe să vorbească în general, că are voie să exprime orice. Dar nouă trebuie să ne fie clar faptul că e necesar să creăm în sufletul nostru o legătură nemijlocită între ceea ce vrem să exprimăm cu ajutorul vorbirii și felul cum exprimăm acest conținut. Trebuie să-l retrezim, în toate domeniile, pe artistul din noi. Astăzi, oamenii sunt foarte mulțumiți dacă au reușit să exprime ceea ce vor să spună, într-o formă oarecare. Câți oameni au o idee despre ceea ce e neapărat necesar în domeniul științei spirituale, și anume, despre faptul că pentru orice fel de expunere e necesar un simț artistic! Ia încercați să examinați niște expuneri adevărate ale materialului spiritual-științific! [Nota 8] Veți constata că cel care a scris asemenea lucruri ca cercetător spiritual autentic, adevărat, a și lucrat, într-adevăr, la modelarea artistică a fiecărei propoziții, și că aici un verb nu stă, în mod arbitrar, la sfârșitul sau la începutul propoziției. Veți constata că fiecare asemenea propoziție este o naștere, deoarece ea nu trebuie viețuită doar ca gând, ci în mod sufletesc, interior, ca formă nemijlocită. Dacă urmăriți întregul context a ceea ce a fost prezentat azi, ca un tot unitar, veți vedea că la trei propoziții care urmează una după alta, cea din mijloc nu e atașată doar de prima, iar a treia de cea dinaintea ei, ci veți constata că cel ce prezintă materiale spiritual-științifice are deja gata formată nu numai prima propoziție, ci și pe a treia, înainte de a da formă celei din mijloc, pentru că efectul propoziției mijlocii trebuie să depindă de efectul lăsat de prima propoziție și trebuie să poată trece, la rândul ei, spre propoziția următoare.
În știința spirituală nu se poate face nimic fără un simț artistic al limbii. Tot restul este rău. Aici ne eliberăm din situația de sclavi ai încătușării de cuvinte. Dar nu ne putem elibera din această stare dacă ne închipuim că gândul pe care-l avem ar putea să fie exprimat printr-un cuvânt oarecare, fiindcă atunci suntem deja în eroare în ceea ce privește cultura limbii. Din cuvintele care au fost formate cu totul pentru a exprima realitățile lumii senzoriale, nu vom putea să obținem niciodată ceea ce trebuie să fie expresie a unor realități suprasenzoriale. Cine este în stare să întrebe: Cum putem exprima corpul eteric sau corpul astral, în realitate, în mod absolut concret, printr-un cuvânt? ‒ n-a înțeles încă nimic din toate acestea. A înțeles ceva de-abia cel care pornește la lucru în așa fel încât întreabă: Voi afla ce este corpul eteric dacă voi asculta mai întâi, dintr-o direcție, ceea ce mi se spune despre el, fiind conștient de faptul că e vorba de niște imagini-reflex plăsmuite în mod artistic, și pe urmă ascult cum același lucru este descris din celelalte trei direcții. ‒ Atunci am descris unul și același lucru din patru direcții diferite, astfel încât în descrierile pe care le dăm cu ajutorul vorbirii, dând ocol, ca să zicem așa, lucrului respectiv, de jur împrejur, oferim niște imagini-reflex artistice ale fenomenului respectiv.
Dacă nu suntem conștienți de aceasta, nu vom obține decât niște abstracțiuni și o redare osificată a ceea ce știm deja. De aceea, în cadrul științei spirituale, evoluția va merge întotdeauna mână în mână cu dezvoltarea neîntreruptă a simțului interior și a forței interioare de modelare a vorbirii noastre.
În acest sens, știința spirituală va fertiliza stilul vorbirii actuale, va avea un efect de modelare în forme noi a îngrozitorului nostru stil de a vorbi actual, când nimeni nu are habar despre ceea ce este o facultate artistică de a folosi vorbirea. Fiindcă, de n-ar fi așa, n-ar exista atâția oameni care de-abia știu să scrie și să vorbească, dar încep să desfășoare o activitate literară. Azi s-a uitat cu desăvârșire faptul că, de exemplu, a scrie proză e un lucru cu mult mai înalt decât a scrie versuri; atâta doar că proza care se scrie astăzi este, bineînțeles, o proză de calitate inferioară. Dar știința spirituală există pentru a da impulsuri noi pe acele tărâmuri care au legătură cu cele mai adânci sectoare ale vieții omenirii. Fiindcă știința spirituală va acționa pe aceste tărâmuri în așa fel încât va aduce la îndeplinire ceea ce vor fi visat cele mai mari personalități. Știința spirituală va putea cuceri lumile suprasensibile prin gând, ea va dezvolta facultatea de a turna gândul în imaginea sonoră în așa fel încât și vorbirea noastră să poată deveni un mijloc de comunicare a ceea ce sufletul vede în suprasensibil [Nota 9]. Și atunci știința spirituală va fi aceea care va face ca pe o arie foarte întinsă să se adeverească ceea ce spune, pentru unul dintre cele mai importante domenii ale sufletului uman, maxima:
