Ultima dată am arătat deja [Nota 22] că în povestea despre Cain și Abel se ascunde o sumă întreagă de taine oculte. Asupra câtorva aș dori să mă opresc astăzi, însă trebuie să accentuez de la bun început că raportul Cain – Abel este – desigur, înțeles în profunzimea sa – o alegorie pentru taine deosebit de profunde [Nota 23], iar noi nu vom fi în stare, prin premisele pe care le avem, să cunoaștem decât câteva.
Dacă urmărim cele cinci Cărți ale lui Moise, vom găsi în ele o mulțime de date, care ne arată evoluția omenirii începând din era lemuriană. De exemplu, povestea despre Adam și Eva și urmașii lor nu trebuie tratată nicidecum ca ceva simplist și naiv. Vă rog în acest sens să țineți seama că, în special în cele cinci Cărți ale lui Moise, în Enoch [Nota 24], în Psalmi și în alte câteva capitole importante din Evanghelie, în Scrisoarea către evrei, în unele Scrisori ale lui Pavel și în Apocalipsă avem de-a face în general cu scrieri ale unor inițiați, astfel încât în aceste scrieri trebuie să căutăm un sâmbure ocult. Peste tot în școlile oculte s-a vorbit despre acest sâmbure. Cel care nu citește Biblia lipsit de gânduri – în sens mai înalt lipsit de gânduri – poate fi izbit de multe afirmații. Și eu aș vrea să vă atrag atenția asupra unui lucru care poate fi foarte ușor trecut cu vederea, însă el trebuie luat pur și simplu textual, așa cum este, pentru a vedea că în Biblie nimic nu este pus degeaba, și că acolo poți foarte ușor să treci cu vederea ceva.
Luați prima frază din capitolul cinci al Cărții întâi a lui Moise [Nota 25]: „Aceasta este cartea neamului omenesc. Când l-a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu: bărbătesc-femeiesc [androgin n.t.] i-a făcut, i-a binecuvântat și le-a pus numele «om», în ziua în care i-a făcut. Pe când Adam avea o sută treizeci de ani, a zămislit după asemănarea sa, după chipul său un fiu, și i-a pus numele «Set»”.
Trebuie luat totul așa cum se citește. Adam însuși este numit de-a dreptul om. Bărbătesc-femeiesc i-a făcut Dumnezeu; nu încă sexuali, ci asexuali. Și cum i-a făcut? După asemănarea lui Dumnezeu.
În afară de aceasta, în fraza a doua, se spune: „După atâția și atâția ani” – aici trebuie să ne imaginăm intervale lungi de timp – „Adam a zămislit un fiu, Set, după chipul său”. La începutul perioadei adamice îl avem pe om după chipul lui Dumnezeu, la sfârșitul perioadei adamice, după chipul lui Adam, după chip omenesc. Anterior, omul fusese creat după chipul lui Dumnezeu. Mai târziu el a fost creat după chipul lui Adam.
Așadar, la început avem oameni care sunt toți la fel și sunt toți creați după chipul Dumnezeirii. Ei s-au perpetuat pe cale asexuală. Nouă trebuie să ne fie clar, că ei toți aveau încă aceeași formă pe care o aveau la origini, astfel încât fiul arăta precum tatăl și nepotul precum fiul. Ce a făcut ca pentru prima dată oamenii să se schimbe, să se diferențieze? Prin ce au devenit diferiți? Prin faptul că perpetuarea s-a făcut prin participarea a doi indivizi. Fiul sau fiica se aseamănă pe de o parte tatălui, pe de altă parte mamei.
Imaginați-vă acum că dumneavoastră ați avea o rasă originară divină și că ea s-ar perpetua nu în mod sexual, ci asexual: Urmașul se aseamănă mereu generației precedente. Nu intervine încă o încrucișare. Diferențierea a apărut abia odată cu perioada-Set. În perioada dintre Adam și Set se întâmplă însă altceva. Și anume, înainte să aibă loc tranziția de la Adam la Set se nasc doi indivizi, și ei reprezentanți importanți: Cain și Abel. Ei stau la mijloc, sunt exemplare de tranziție. Ei nu s-au născut încă în perioada în care exista bine conturat caracterul perpetuării sexuale. Aceasta o puteți deduce din ceea ce înseamnă „Abel” și „Cain”. „Abel” pe grecește înseamnă „pneuma”, iar pe nemțește „spirit” și, dacă luăm semnificația sexuală, acesta are un caracter categoric feminin [Nota 26]. „Cain”, dimpotrivă, înseamnă aproape textual „masculinul”, astfel încât în Cain și Abel stau față în față masculinul și femininul. Nu încă în mod pur organic: pe o treaptă superioară, spirituală, ei tind spre diferențiere.
Vă rog deci să rețineți asta exact. La origini omenirea a fost androgină. Mai târziu ea a fost separată în sexe, masculin și feminin. Masculinul, materialul, îl avem în Cain, femininul, spiritualul în Abel-Set. Diferențierea a fost săvârșită. Acest lucru este simbolizat în cuvintele: Cain era un lucrător al pământului, iar Abel un păstor de oi (Cartea 1 a lui Moise, 4, 2).
„Pământ” avea în limbile străvechi aceeași semnificație cu planul fizic, iar cele trei stări de agregare ale planului fizic sunt: pământul solid, apa și aerul. „Cain a devenit un lucrător al pământului”, aceasta însemna la începutul începuturilor că el a învățat să trăiască pe planul fizic, că a devenit om pe planul fizic. Aceasta era caracteristica masculinului. Ea consta în faptul că el era suficient de robust și puternic pentru a lucra glia planului fizic, iar apoi să se reîntoarcă de la planul fizic la planurile superioare.
„Abel era un păstor de oi.” Ca păstor iei viața așa cum ți-a hărăzit-o Creatorul. Nu exploatezi turmele, ci doar le păzești. Prin aceasta el este reprezentantul acelui gen ce dobândește spiritul nu prin intelect, lucrând autonom, ci ca o revelație primită direct de la Divinitate, el doar păzindu-l. Păzitorul turmei, păzitorul a ceea ce este transplantat pe Pământ, acesta este Abel. Cel care își câștigă prin propriile puteri un bun, acesta este Cain. Cain pune bazele căutatului din citeră și al altor arte (Moise, Cartea întâi, 4, 21, 22).
Și vine acum felul opus în care se comportă cei doi față de Divinitate. Abel primește spiritualul și oferă drept jertfă tot ce poate fi mai bun, fructul cel mai de preț al spiritului. Dumnezeu, bineînțeles – deoarece acest fruct era ceea ce el însuși a sădit pe Pământ –, își întoarce cu plăcere fața spre această jertfă. Cain apelează la altceva. El vrea să se îndrepte spre Divinitate cu produsele intelectului său. Acest ceva cucerit de om în libertate este cât se poate de străin Divinității.
Cain este omul care are afinitate pentru arte și științe. Inițial, aceasta nu are nimic în comun cu Divinitatea. Prin aceasta s-a spus un adevăr profund. Cel care are experiență în domeniul ocult, știe că artele și științele, deși i-au făcut liberi pe oameni, nu au fost cele care i-au condus pe oameni spre spiritual; ele au fost chiar cele care i-au îndepărtat pe oameni de la spiritualul propriu-zis. Artele sunt ceva crescut funciarmente pe solul propriu al omului, pe planul fizic. Aceasta nu poate fi inițial pe placul Divinității. De aici și contradicția care se naște prin faptul că „fumul”, spiritul, pe care Dumnezeu însuși l-a sădit în Pământ, se ridică de la Abel spre Divinitate, în timp ce celălalt, „fumul” de la Cain, rămâne pe Pământ. Autonomia, spiritul de independență, rămâne pe Pământ, precum fumul lui Cain.
Aceasta este și opoziția dintre elementul feminin și cel masculin. Feminin este ceva inspirat de ceea ce este primit direct de la Divinitate. Pneuma este cucerită prin concepție*. Ceea ce are de oferit Cain este doar munca omenească pe planul fizic. Aceasta este contradicția dintre spiritul feminin și cel masculin. Acestea două sunt la origini opuse.
* Germ. Empfängnis = concepție, receptoare. Etimologic, cuvântul provine de la verbul empfangen = a primi.
Fiecare om este, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual, bărbat și femeie simultan; el este în același timp spirit receptor, care se lasă inspirat, și factor intelectual ce prelucrează, combină elementul inspirat. Acum acestea s-au separat – în cele ce urmează, în aspectul feminin și în cel masculin noi trebuie să vedem doar un simbol principiul inspirativ a trecut de partea acelora care se situau pe poziția și punctul de vedere al lui Abel, a acelora care au rămas păstori și preoți. Principiul inspirativ nu s-a răspândit și asupra celorlalți; ei au devenit oameni de știință și artiști orientați spre latura lumească și s-au mărginit exclusiv la planul fizic.
Acestea n-ar fi putut avea loc fără ca și în om să se producă o schimbare. Atâta timp cât omul era încă bărbat-femeie, i-ar fi fost imposibil să efectueze separarea între înțelepciunea spirituală și știința intelectuală. Creierul a fost adus în stadiul de a putea acționa, doar prin aceea că omul a fost definitiv separat în două sexe, doar prin faptul că omenirea a fost împărțită după apartenența sexuală. Creierul a devenit masculin [Nota 27], ființa mai profundă rămânând feminină. Omul poate produce [și se poate reproduce n.t.] doar în cadrul naturii sale fizice. Acolo produce el ceva, și anume urmași. Spiritul însă, atâta timp cât rămâne în creier, este masculin și limitat, din punct de vedere productiv, la planul fizic*. Pentru aceasta, în Cain și Abel avem o descriere reprezentativă.
* Vezi notele de mai jos.
Așadar, prin faptul că a intervenit această disociere, s-a întâmplat ca în perpetuarea neamului omenesc urmașii să nu mai arate identic cu strămoșul, ci să se diferențieze. Vă rog să vă puneți în față ceea ce urmează. Cu cât factorul sexual capătă o mai mare importanță, cu atât mai pronunțat se produce diferențierea. Dacă noi am avea doar perpetuare asexuată, atunci generațiile următoare s-ar asemăna cu cele precedente. În decursul timpului nu ar apărea nicio deosebire. Deosebirea ia naștere doar prin faptul că are loc încrucișarea. Și prin ce a fost făcută posibilă această încrucișare? Prin faptul că masculinul s-a dedicat planului fizic. Cain a devenit cel care a arat și a modificat pământul. Diferențierea exterioară a generațiilor nu ar fi intervenit dacă o parte dintre oameni nu ar fi coborât până la planul fizic. Atunci n-a mai fost precum înainte, când producția [reproducția n.t.] a coborât de pe planurile superioare. Acum, prin faptul că omul și-a însușit ceva din planul fizic, în el s-a întrețesut ceva. Acum el devine un chip asemenea cu cele ce a agonisit pe planul fizic; iar omul le duce sus, pe planurile superioare. Fizicul este semnul lui Cain. Planul fizic, în acțiunea lui asupra omului, îi este imprimat ca semn al lui Cain.
Acum omul s-a unit total cu pământul, astfel încât opoziția dintre Cain și Abel este o opoziție între fiul zeilor și fiul planului fizic, unde fiii lui Abel-Set reprezintă fiii zeilor, iar fiii lui Cain fiii planului fizic.
Acum veți înțelege de ce episodul Cain și Abel pică între Adam și Set. Atunci a intrat în oameni un nou principiu, principiul eredității, al păcatului originar, al neasemănării cu generația premergătoare.
Fiii zeilor au rămas însă în continuare. Nu toți Abelii au fost eradicați din lume. Și vedem acum ce a apărut pe Pământ atunci când Cain, la întrebarea: „Unde este Abel, fratele tău?” răspunde: „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?” – Mai înainte nici un om n-ar fi spus așa ceva. Aceasta o spune doar un intelect ce reacționează cumva acustic [?] la spiritual. Acum, în principiul iubirii se amestecă principiul luptei, principiul opoziției; acum s-a născut egoismul: „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”
Abelii care au rămas, aceștia erau fiii zeilor; ei au rămas înrudiți cu divinul. Dar acum ei trebuiau să se ferească de a intra în teluric. Prin acesta a fost inaugurat principiul, care pentru acela care s-a dedicat divinului devine principiul ascezei. Dacă el se unește cu aceia care s-au consacrat pământului, aceasta devine un păcat. Este un păcat dacă „fiii zeilor găsesc plăcere la fiicele oamenilor [Nota 28] din neamul lui Cain”.
De aici a rezultat un neam, care de obicei nu este deloc menționat în cărțile oficiale ale Vechiului Testament, ci este doar sugerat [Nota 29]: un neam ce nu este vizibil pentru ochii fizici. În limbajul ocult el este numit „Rakshasași”, și este asemănător cu „Asurașii” indienilor [Nota 30]. Aceștia sunt ființe diavolești, care au existat cu adevărat și au acționat în mod ispititor asupra oamenilor, astfel încât neamul omenesc însuși a decăzut. Acest „amor” al fiilor zeilor cu fiicele oamenilor a dat naștere unui neam, care a devenit deosebit de seducător pentru a patra subrasă a atlanteenilor, turanienii, și a condus la pieirea neamului omenesc. Câțiva au fost salvați și au continuat să trăiască în noua lume. Potopul este viitura care a distrus Atlantida. Oamenii care au fost ispitiți de către Rakshasași treptat, treptat au dispărut.
Acum trebuie să spun ceva ce, în orice caz, vi se va părea foarte curios, dar care este infinit de important a fi știut, ceva care este de o importanță cu totul deosebită și care a fost de-a lungul a multor secole un secret ocult pentru lumea exterioară și care va apărea incredibil pentru intelectul majorității oamenilor, dar care totuși este adevărat. Vă pot asigura că orice ocultist se convinge adesea de acest adevăr, dacă este așa sau nu, în ceea ce noi numim Cronica Akasha. Însă așa este.
Acești Rakshasași există, ei au existat cu adevărat – în mod activ – ca ispititori ai oamenilor. Ei au acționat asupra pasiunilor omenești până la momentul în care Christos s-a încarnat în Iisus din Nazareth, și principiul Buddhi însuși a devenit prezent pe Pământ într-o corporalitate omenească. Puteți acum să credeți sau să nu ceea ce spun: aceasta are o importanță cosmică, o importanță ce depășește planul terestru. Nu degeaba Biblia exprimă aceasta astfel: Christos s-a coborât în limbul Infernului. – Acolo nu mai erau ființe omenești, el avea de-a face cu ființe spirituale. Ființele Rakshasașilor au intrat prin aceasta într-o stare de paralizie și letargie [Nota 31]. Ele au fost ținute oarecum în frâu, astfel încât au devenit inerte. Aceasta s-a putut întâmpla doar prin faptul că asupra lor s-a acționat dinspre două laturi. Lucrul n-ar fi fost posibil dacă în Iisus din Nazareth n-ar fi fost îmbinate două naturi: pe de o parte vechiul Chela, care era totalmente unit cu planul fizic, care putea acționa și pe planul fizic și prin forțele lui îl putea ține în echilibru, și pe de altă parte Christos însuși, o ființă spirituală pură. Aceasta este problema cosmică care stă la baza Creștinismului. În acea perioadă s-a întâmplat ceva pe plan ocult; este vorba de exilarea dușmanilor umanității, al cărei ecou a dăinuit în legenda despre Antichrist, care a fost încătușat, dar care va reapărea dacă lui nu i se va opune din nou principiul creștin în forma sa originară.
Întregul ocultism al Evului mediu s-a străduit să nu lase să se dezvolte acțiunea Rakshasașilor. Aceia care puteau privi pe planurile superioare au prevăzut de multă vreme că momentul ca aceasta să se întâmple poate interveni la răspântia secolelor XIX-XX. Nostradamus [Nota 32], care lucra într-un turn ce era descoperit în partea superioară, care a ajutat și la tratarea ciumei, a fost în stare să prevadă viitorul. El a scris un număr de versete profetice, în care dumneavoastră puteți identifica Războiul din 1870 și unele lucruri despre Maria-Antoaneta [Nota 33], ca profeții deja împlinite. În aceste centurii ale lui Nostradamus stau scrise și următoarele (centuria 10, 75): Când secolul XIX se va fi sfârșit, va apărea un frate al lui Hermes din Asia și va uni din nou omenirea. – Societatea Teosofică nu este altceva decât o împlinire a acestei profeții a lui Nostradamus. Strădania Societății teosofice este aceea de a acționa împotriva Rakshasașilor și de a reîntemeia Misteriile originare.
Dumneavoastră știți că, după moarte, Christos a mai rămas pe Pământ încă zece ani [Nota 34]. „Pistis-Sophia” [Nota 35] conține cele mai profunde învățături teosofice, ea este mult mai profundă decât „Budismul esoteric” al lui Sinnett [Nota 36]. Iisus s-a încarnat mereu și mereu. Lui îi revine misiunea de a reînsufleți principiul misterial. În spate nu se află un fapt de istorie a culturii sau unul fizic, ci faptul de care v-am pomenit, bine-cunoscut ocultiștilor: lupta împotriva Rakshasașilor. După cum vedeți, aici stă ascuns un mare și important secret ocult.
Mă puteți acum întreba: De ce acest lucru este spus sub formă alegorică și nu într-un limbaj deschis? – Aici trebuie să atrag atenția că aceia care au fost mari învățători ai omenirii, precum Moise, Rishii indieni, Hermes, Christos, primii învățători creștini, s-au situat pe punctul de vedere al principiului reîncarnării. Iar acest fel alegoric al comunicării are un bun temei. De exemplu, când preoții druizi povesteau de „Nebelheim” (Țara negurilor) sau de „Uriașul Ymir” [Nota 37] și așa mai departe, aceasta nu era, desigur, o versificație populară. Preotul druid știa mult mai multe: spiritul omenesc, căruia îi întipăresc eu azi în memorie basmele, va fi, după ce se va reîncarna, pregătit să cuprindă adevărul într-o formă mai perfectă. Toate aceste basme sunt făcute în ipoteza că spiritul se reîncarnează, pentru ca apoi, mai târziu, să înțeleagă cu atât mai ușor adevărul. La baza acestor basme nu stă credința, ci cunoașterea, experiența reîncarnării. Chiar și tăgăduirea reîncarnării – care a început din secolul al III-lea al Creștinismului – s-a făcut în aceeași ipoteză a reîncarnării, deoarece s-a vrut să se tragă în jos oamenii în Kama-Manas [Nota 38], până când, aproximativ, întreg spiritualul a trecut prin încarnare. Din acest motiv, timp de 1500 de ani Creștinismul n-a avut știință de reîncarnare. Dacă în continuare noi am vrea să tăinuim învățătura despre reîncarnare, am ascunde pentru a doua oară față de oameni această cunoaștere. Aceasta însă ar fi un mare păcat, o greșeală față de omenire. Prima dată această tăinuire a fost necesară, căci oamenilor trebuia să li se inoculeze, de asemenea, conștiența valorii unei singure vieți dintre naștere și moarte.
