Așa cum s-a dorit, vom vorbi astăzi câte ceva despre Francmasonerie. Aceasta însă nu poate fi înțeleasă dacă nu vom discuta mai înainte despre curentele spirituale care stau la originea ei, care stau în legătură cu ea de așa manieră, încât Francmasoneria, să zicem așa, a putut să se nască din ele. Un curent spiritual chiar mai important decât Curentul rosicrucienilor a fost Maniheismul. Va trebui deci să vorbim mai întâi despre această mișcare mult mai importantă, pentru ca mai târziu să putem arunca o lumină și asupra Francmasoneriei.
Ceea ce am de spus despre aceasta, are legătură cu diferite lucruri ce intervin în viața spirituală prezentă și viitoare. Și pentru a vă arăta că dacă activezi în aceste domenii trebuie necontenit să te referi la ceva, chiar dacă este ascuns, aș dori să amintesc, doar ca introducere, că eu în repetate rânduri am definit problema-Faust [Nota 52] ca una deosebit de importantă pentru viața spirituală modernă. Din această cauză, și în primul caiet al lui „Lucifer” Mișcarea spirituală modernă a fost pusă în legătură cu problema-Faust. După cum am menționat în articolul meu „Lucifer” [Nota 53], nu fără un anumit temei s-a făcut referire la problema-Faust.
Pentru a pune în ordine lucrurile despre care este vorba aici, va trebui așadar să pornim mai întâi de la o direcție spirituală, care din punct de vedere istoric ne apare pentru prima dată în secolul al III-lea. Această direcție spirituală este cea care și-a găsit în sfântul Augustin [Nota 54] pe marele ei contestatar, cu toate că înainte să treacă la Biserica catolică a fost adeptul acestei direcții. Trebuie să vorbim despre Maniheism, care a fost întemeiat de către o personalitate ce s-a intitulat ea însăși Mani și a trăit aproximativ în secolul al III-lea [Nota 55] după nașterea lui Christos. Mișcarea a pornit dintr-o regiune stăpânită pe atunci de regii din Asia de Sud-Vest; ea a pornit deci din ținuturile din vestul Asiei Mici. Acest Mani a întemeiat un curent spiritual, care constituia la început o mică sectă, dar care a devenit un curent spiritual puternic. Albigenzii, valdenzii și catarii din Evul Mediu sunt continuarea acestui curent spiritual, de care aparține și Ordinul templier, despre care vom mai discuta în mod separat [Nota 57], și de asemenea – printr-o înlănțuire ciudată de evenimente – Francmasoneria [Nota 56]. Francmasoneria intră propriu-zis în același curent, cu toate că ea s-a aliat și cu alte curente, cum ar fi de exemplu Rosicrucianismul [Nota 58].
Istoria exterioară care ne vorbește despre Mani este extrem de laconică* [Nota 59]
* Vezi notele de la sfârșit
Se spune că în regiunile din Asia de Sud-Vest trăia un negustor, care era extraordinar de învățat. El a compus patru lucrări importante: în primul rând Mysteria, în al doilea rând Capitola, în al treilea rând Evanghelium și în al patrulea rând Thesaurus. În continuare se povestește că la moartea sa el a lăsat aceste scrieri văduvei sale, care era de naționalitate persană. La rândul ei, această văduvă le-a lăsat moștenire unui sclav, pe care ea l-a răscumpărat și l-a eliberat. Acesta ar fi fost Mani amintit mai sus, care apoi și-a extras din aceste scrieri înțelepciunea, dar a mai fost inițiat în plus în Misteriile serviciului religios al lui Mithra [Nota 60]. Ulterior el a chemat la viață această mișcare a Maniheismului. Mani mai este numit și „Fiul văduvei”, iar adepții săi „Fiii văduvei”. Mani însuși se numea pe sine „Paraclet”, Spiritul Sfânt promis de Christos omenirii. Aceasta trebuie înțeleasă în sensul că el se considera o încarnare a acelui Spirit Sfânt [Nota 61]; nu avea însă în vedere că el ar fi unicul Spirit Sfânt. El își imagina că acest Spirit Sfânt apare în reîncorporări, și s-a desemnat pe sine drept o astfel de reîncorporare a spiritului.
Învățătura pe care el o propovăduia a fost combătută în modul cel mai vehement de Augustin, după ce acesta s-a convertit la Biserica catolică. Augustin a contrapus concepția sa catolică doctrinei maniheiste, pe care o personifică printr-o ființă pe care o numește Faust [Nota 62]. Faust, în sensul lui Augustin, este luptătorul împotriva Creștinismului. Aici se află originea Faustului lui Goethe și a concepției sale despre rău. Numele „Faust” își are sorgintea în această veche învățătură augustină.
Despre doctrina maniheistă se spune de obicei că ea s-ar deosebi de Creștinismul apusean prin concepția sa diferită asupra răului, în timp ce Creștinismul catolic este de părere că răul s-ar datora unei apostazii de la originea divină, a unei răzvrătiri a spiritelor inițial bune față de Dumnezeu, Maniheismul ar propovădui că răul ar fi tot atât de veșnic precum binele; că nu ar exista nicio înviere a trupului și că răul ca atare nu ar avea sfârșit. El nu ar avea deci un început, ci ar avea aceeași origine ca și binele, și nu ar cunoaște un sfârșit.
Dacă dumneavoastră faceți cunoștință în acest fel cu Maniheismul, el apare într-adevăr ca ceva profund necreștinesc și ca ceva complet de neînțeles.
Să purcedem însă la fondul chestiunii conform tradițiilor care provin de la Mani însuși, și să examinăm despre ce este vorba aici de fapt. Un punct de sprijin în această cercetare ni-l oferă legenda Maniheismului, o legendă asemănătoare cu Legenda Templului, relatată recent de mine. Toate aceste curente spirituale ce au de-a face cu inițieri, se exprimă exoteric prin legende. Numai că legenda Maniheismului este o legendă cosmică grandioasă [Nota 63], o legendă de natură suprasensibilă.
În ea ni se relatează că odinioară spiritele întunericului au vrut să atace imperiul luminii. Ele s-au apropiat realmente de granița imperiului luminii și au vrut să-l cucerească. Dar nu au reușit să facă nimic împotriva imperiului luminii. Atunci ele urmau să fie – și aici există un aspect deosebit de profund, de care vă rog să luați aminte – urmau să fie pedepsite de către imperiul luminii. Dar în imperiul luminii nu exista nimic cât de cât rău, ci numai bine. Așadar, demonii întunericului n-ar fi putut fi pedepsiți decât cu ceva bun. Ce s-a întâmplat deci? S-au întâmplat următoarele: Spiritele imperiului luminii au luat o parte din propriul lor imperiu și au introdus-o în imperiul material al întunericului. Prin faptul că o parte a imperiului luminii a fost amestecată cu imperiul întunericului, în acest imperiu al întunericului ar fi luat naștere un fel de maia, de ferment, care a antrenat imperiul întunericului într-un dans haotic, turbionar, prin care s-a obținut un nou element, și anume moartea. Așa încât el se devorează continuu pe sine, purtând în sine germenele propriei nimiciri. În continuare se povestește că prin aceasta, prin faptul că s-a întâmplat așa ceva, a luat naștere însuși neamul omenesc. Omul primordial ar fi exact acel ferment trimis de imperiul luminii pentru a se amesteca cu imperiul întunericului, ca să învingă prin moarte ceea ce nu trebuie să existe în imperiul întunericului; să-l învingă în el însuși.
Ideea profundă existentă aici este aceea că imperiul luminii trebuia să învingă imperiul întunericului nu printr-o pedeapsă, ci prin blândețe, prin bunătate; nu prin contrapunerea față de rău, ci prin amestecul cu el, spre mântuirea lui. Prin faptul că o parte a luminii s-a amestecat în rău, răul însuși este învins.
La baza acestei concepții despre rău stă ideea pe care eu am expus-o adesea drept una teosofică. Ce este răul? Nu este nimic altceva decât un bine inadecvat cu epoca. Pentru a da un exemplu, menționat adesea de mine, să presupunem că avem de-a face cu un pianist excepțional și cu un tehnician de piane excepțional, ambii desăvârșiți în felul lor. Mai întâi tehnicianul trebuie să construiască instrumentul și apoi să-l predea instrumentistului. Dacă acesta este un bun interpret, îl va utiliza într-un mod corespunzător, și astfel ambii sunt într-un fel binele. Dacă însă tehnicianul vrea să meargă în sala de concert în locul interpretului și să apese ici și colo pe clape, el s-ar afla la locul nepotrivit. Binele ar deveni astfel rău. Vedem de aici că răul nu este altceva decât un bine la locul nepotrivit.
Dacă acel lucru, care la un anumit moment este extraordinar de bun, ar vrea să se mențină pe mai departe, să se conserve și deci să lezeze lucrul deja avansat în mersul său, el devine fără îndoială ceva rău, deoarece s-ar opune binelui. Să presupunem că forțele diriguitoare ale perioade lunare, care atunci erau desăvârșite în felul lor și ar fi trebuit să-și încheie activitatea, s-ar amesteca în continuare în cadrul evoluției. Atunci ele ar trebui să reprezinte în evoluția pământească răul. Astfel, răul nu este altceva decât Divinul, căci într-o altă epocă, ceea ce într-un moment nepotrivit este răul, era expresia perfecțiunii, a Divinului.
În acest sens profund trebuie să înțelegem concepția maniheistă, că în esența lor binele și răul sunt de aceeași natură, că în fond ele sunt la fel la începutul lor și la fel al sfârșitul lor. Dacă priviți în acest fel această concepție, veți înțelege ce a vrut să incite de fapt în oameni Mani. Pe de altă parte noi trebuie să clarificăm mai întâi de ce Mani însuși s-a numit pe sine „Fiul văduvei” [Nota 64] și de ce adepții săi se numeau „Fii ai văduvei”.
Dacă mergem înapoi în timpurile cele mai vechi, înaintea actualei noastre rase-rădăcină, felul în care oamenii dobândeau atunci cunoștințe era diferit. Din descrierea pe care am făcut-o erei atlanteene, iar acum, în următorul număr al foii „Lucifer”, și din descrierea erei lemuriene [Nota 65], vă puteți da seama că pe atunci întreaga știință, întregul mod de cunoaștere era – parțial este și în epoca actuală – influențat de ceea ce stă deasupra omenirii. Eu am menționat adesea că abia acel Manu [Nota 66] care va apărea în următoarea rasă-rădăcină va fi un adevărat frate al oamenilor, în timp ce Manii anteriori erau supraoameni, un fel de ființe divine. Omenirea abia acum se maturizează pentru a avea propriul ei frate uman drept Manu, care, începând de la mijlocul erei lemuriene, a însoțit-o în toate stadiile ei de evoluție. Așadar, ce se întâmplă propriu-zis în timpul evoluției rasei-rădăcină a cincea? Se întâmplă că această revelație, revelația de sus, conducerea sufletului de sus, se retrage treptat, iar omenirea este lăsată să-și urmeze propriile căi, așa încât ea devine propriul ei conducător.
Sufletul, în toate esoterismele (misticile) a fost numit „Mama”; instructorul sau îndrumătorul, „Tatăl”. Tată și Mamă, Osiris și Isis, sunt cele două puteri ce există în suflet: îndrumătorul, cel care reprezintă Divinul direct inspirator, Osiris, este Tatăl; sufletul însuși, Isis, concepe, receptează Divin-spiritualul, el este Mama. În timpul celei de-a cincea rase-rădăcină, Tatăl se retrage. Sufletul este văduvit, urmează să devină văduv. Omenirea trebuie să se bizuie pe ea însăși, să fie de sine stătătoare. Ea trebuie să caute în propriul suflet lumina adevărului, pentru a se conduce singură. Tot ceea ce ține de sufletesc a fost dintotdeauna exprimat prin simboluri feminine. De aceea, acest sufletesc – care astăzi există în germene, iar în viitor va fi deplin dezvoltat – acest sufletesc care se autoconduce, care nu mai are în fața sa pe fecundatorul divin, este numit de către Mani „văduvă”. Și de aceea el s-a numit singur pe sine „Fiul văduvei”.
Mani este cel care pregătește acea treaptă a evoluției sufletești a omenirii care caută propria lumină spirituală a sufletului. Tot ceea ce provine de la el a fost un apel la propria lumină spirituală a sufletului și totodată o împotrivire vehementă împotriva a tot ceea ce nu pornea din suflet, a ceea ce nu venea din propria observație a sufletului. De la Mani provin cuvintele frumoase [Nota 67], și ele au fost laitmotivul adepților lui în toate epocile. Auzim: Voi trebuie să vă dezbărați de tot ce este manifestare sau revelație exterioară, pe care o primiți pe cale senzorială! Trebuie să renunțați la tot ceea ce vă transmite autoritatea exterioară; atunci veți deveni maturi pentru a contempla propriul suflet!
Augustin, dimpotrivă, a susținut – într-o discuție în care se prezintă drept adversar al acelui maniheu, Faust – următoarele: Eu nu aș accepta învățătura lui Christos [Nota 68], dacă ea nu s-ar baza pe autoritatea Bisericii. – Maniheul Faust însă spune [Nota 69]: Voi nu trebuie să acceptați nicio învățătură ce se bazează pe autoritate; noi vrem să primim o învățătură doar în libertate. – Aceasta este împotrivirea vehementă a luminii spirituale ce se bizuie doar pe sine, care a fost în mod atât de frumos exprimată și în legenda despre Faust.
Această opoziție o vedem și în legendele de mai târziu ale Evului Mediu. Pe de o parte legenda despre Faust [Nota 70], pe de altă parte legenda despre Luther [Nota 71]. Luther este continuatorul principiului autoritar [Nota 72], Faust, dimpotrivă, este cel care se împotrivește vehement, care se bizuie pe lumina spirituală interioară. Legenda despre Luther spune că el îi aruncă Diavolului călimara cu cerneală în cap. Ceea ce lui i se năzare drept rău, este înlăturat. Pe de altă parte, avem pactul lui Faust cu răul. Din împărăția luminii este expediată scânteia către împărăția întunericului, pentru ca pătrunzând în întuneric, întunericul să se mântuiască, să se elibereze prin sine însuși, să învingă răul prin blândețe. Dacă îl concepeți în acest fel, veți vedea de asemenea că acest Maniheism se împacă foarte bine cu concepția pe care noi am exprimat-o despre rău.
Cum trebuie să ne reprezentăm conlucrarea dintre bine și rău? Trebuie să ne-o explicăm prin armonizarea vieții cu forma [Nota 73]. Prin ce ajunge viața să ia formă? Prin faptul că întâmpină o rezistență; prin faptul că ea nu se exprimă dintr-o dată într-o formă. Observați odată cum viața într-o plantă, un crin să zicem, trece rapid de la o formă la alta. Viața crinului a edificat, a dezvoltat o formă de crin.
Când această formă este complet dezvoltată, viața transcende forma, trece în germene, pentru ca mai târziu aceeași viață să renască într-o nouă formă. Și în felul acesta viața pășește mai departe, din formă în formă. Viața în sine nu are formă, este amorfă și nu s-ar putea desfășura perceptibil prin sine însăși. Viața crinului, de exemplu, este în primul crin, pășește în continuare în al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea. Întotdeauna este aceeași viața, care apare, propagată prin țesere, într-o formă delimitată. Faptul ca ea apare într-o formă delimitată, aceasta este o înfrânare a acestei vieți, viață ce se revarsă peste tot în torente. Dacă viața nu ar fi înfrânată, dacă nu ar fi reținută în forța ei revărsată în toate părțile, nu ar exista nicio formă. Forma în marele Cosmos rezultă tocmai din ceva ce a rămas în urmă, din ceva ce aceluia aflat pe o treaptă superioară i se par a fi niște cătușe.
Întotdeauna acel ceva ce este viața, este înconjurat ca formă de ceva ce a existat ca viață într-o epocă anterioară. De exemplu, Biserica catolică. Viața ce trăiește în Biserica catolică de la Augustin până în secolul al XV-lea este viață creștină. Viața din interiorul ei este Creștinism. Această viață palpitantă iese mereu și mereu la suprafață (mistici). Forma, de unde provine această formă? Ea nu este altceva decât viața vechiului Imperiu roman. Ceea ce mai era încă viață în acest vechi Imperiu roman, a încremenit în formă. Ceea ce a fost la început republică, apoi imperiu cezaric, ceea ce a trăit acolo în aspectele sale exterioare ca stat roman, a predat viața sa încremenită în formă – până și capitala, Roma, care a fost anterior capitala Imperiului roman – Creștinismului de mai târziu. Chiar și funcționarii provinciali romani s-au perpetuat prin presbiteri și episcopi. Ceea ce mai înainte era viață, devine mai târziu formă pentru o treaptă superioară a vieții.
Nu se întâmplă exact la fel și cu omul? Ce este viața omenească? Fecundarea manasică este astăzi viața interioară a omului, care a fost implantată la mijlocul erei lemuriene. Forma este ceea ce ne-a parvenit drept sămânță din stadiul lunar. Pe atunci, în perioada lunară, viața omului era o evoluție kamică; acum ea este învelișul, forma. Întotdeauna viața unei epoci anterioare este forma epocii ulterioare. În armonizarea formei și vieții ne este dată totodată cealaltă problemă: problema binelui și a răului, prin aceea că binele unei epoci anterioare este unit cu binele unei noi epoci. Și aceasta, în fond, nu este altceva decât o consonanță a elementului progresist cu propriul său element inhibitor. Aceasta este totodată posibilitatea apariției materiei, posibilitatea de a se ajunge la existența vizibilă, manifestă. Aceasta este existența noastră omenească în cadrul Pământului mineral-solid: viața interioară și viața din epoca anterioară rămasă în urmă, anchilozată în formă, inhibitorie. Aceasta și este doctrina maniheismului despre rău.
Dacă, pornind de la acest punct de vedere, ne întrebăm în continuare: Ce vrea deci Mani și ce semnifică cuvintele sale, că Paracletul ar fi Spiritul, Fiul văduvei? Nu înseamnă altceva decât că el vrea să pregătească acea epocă în care, în a șasea rasă-rădăcină, omenirea se va conduce prin ea însăși, prin propria lumină sufletească și va transcende formele exterioare, le va metamorfoza în spirit.
Mani vrea să creeze un curent al spiritului cu bătaie mai lungă decât a Rosicrucianismului [Nota 74], care să meargă mai departe decât curentul rosicrucienilor. Acest curent al lui Mani țintește mai departe, până într-a șasea rasă-rădăcină, care este pregătită de la întemeierea Creștinismului. Creștinismul va ajunge să se exprime în forma sa deplină abia în a șasea rasă-rădăcină. Abia atunci el va fi cu adevărat prezent. Viața creștină interioară ca atare transcende orice formă, se perpetuează prin Creștinismul exterior și trăiește în toate formele diferitelor confesiuni. Cel care caută viață creștină o va găsi întotdeauna. Ea creează forme și sparge forme în diferitele sisteme religioase. Important nu este să căutăm peste tot o uniformizare în formele exterioare de exprimare, ci să simțim curentul de viață interior, ce ființează pretutindeni sub suprafață. Ceea ce însă mai trebuie încă creat, este o formă pentru viața celei de-a șasea rasă-rădăcină. Aceasta trebuie creată anterior, căci ea trebuie să existe deja, pentru ca viața creștină să poată curge înăuntru. Această formă trebuie pregătită prin oameni, care vor crea o astfel de organizare, o astfel de formă încât viața autentic creștină a celei de-a șasea rase-rădăcină să-și găsească loc în ea. Iar această formă socială exterioară trebuie să izvorască din intenția lui Mani, din minusculul grup pe care îl pregătește Mani. Aceasta trebuie să fie forma organizatorică exterioară, comunitatea, în care mai întâi scânteia creștină va putea să se instaleze cât mai ferm.
Puteți deduce de aici că acest Maniheism va încerca înainte de toate să dea o formă pură vieții exterioare; căci el trebuie să atragă oameni care să ofere în viitor un vas adecvat. De aceea s-a pus un accent atât de mare pe o ținută morală necondiționat-pură și pe castitate. Catarii erau o sectă care a apărut meteoric în secolul al XII-lea. Ei se numeau așa, deoarece catari înseamnă „cei puri”. Erau oameni care trebuiau să fie puri în ce privește modul lor de viață și comportament moral. Ei trebuiau să caute catharsisul în interior și exterior, pentru a forma o comunitate pură, care să fie un vas curat. Aceasta este ceea ce urmărește Maniheismul. Se pune mai puțin accent pe cultivarea vieții interioare – viața va curge mai departe și în alt mod – ci mai mult pe cultivarea formei exterioare de viață.
Să aruncăm acum o privire spre ceea ce va fi în rasa-rădăcină a șasea. Binele și răul vor continuă să formeze o opoziție, însă cu totul diferită față de cea de astăzi. Ceea ce se va întâmpla pentru toată omenirea în runda a cincea [Nota 75] [regnul vegetal* n.t.], când fizionomia exterioară, pe care și-o creează fiecare, va fi o expresie nemijlocită a ceea ce a făcut Karma până atunci din om, va răsuna ca un preludiu în spiritual în rasa-rădăcină a șasea. La aceia la care Karma a produs un exces de rău, acest rău va ieși în relief cu deosebită acuitate în cadrul spiritualului. Pe de o parte vor exista atunci oameni de o puternică bunătate interioară, de o genialitate în iubire și bunătate; dar pe de altă parte va exista și contrariul. Răul va exista ca mentalitate, ca ținută morală, fără niciun fel de mască la un mare număr de oameni, nedisimulat, fără a se mai ascunde. Cei răi se vor făli cu răul ca ceva deosebit de valoros. La unii oameni geniali se profilează deja un fel de voluptate în afirmarea acestui rău, a acestui demonic din rasa-rădăcină a șasea. „Bestia blondă” a lui Nietzsche [Nota 76] este, de exemplu, un semn prevestitor.
* Actualmente ne aflăm în runda sau regnul al patrulea (mineral), globul sau starea de formă a patra (fizică), rasa-rădăcină sau era a cincea (ariană) și subrasa sau epoca de cultură a cincea, postatlanteeană. Până la ruda a cincea (regnul vegetal), de care se vorbește mai sus, mai sunt de parcurs două subrase sau epoci de cultură din rasa-rădăcină sau era a cincea a globului sau stării de formă a patra (fizică), și încă trei globuri sau stări de formă din runda sau regnul al patrulea (mineral).
Acest rău cras trebuie aruncat afară din curentul evoluției cosmice ca pe o zgură. El va fi împins afară în sfera a opta [Nota 77]. Astăzi stăm nemijlocit înaintea unei epoci în care va avea loc o confruntare conștientă a celor buni cu răul.
A șasea rasă-rădăcină va avea sarcina să integreze din nou, pe cât posibil, prin blândețe și generozitate răul în curentul progresist al evoluției. Va lua naștere atunci un curent spiritual care nu se va opune răului, deși răul va apărea în lume în forma sa demonică. În cei care sunt discipolii Fiilor văduvei se va fi fortificat conștiența că răul trebuie din nou integrat în evoluție, dar că el nu poate fi învins prin luptă, ci doar prin blândețe. Misiunea curentului spiritual maniheist este de a pregăti cu perseverență acest lucru. El, acest curent spiritual, nu va muri, va apărea în multiple forme. El va apărea în forme pe care mulți și le pot imagina, dar care astăzi nu este nevoie să fie numite explicit. Dacă acest curent s-ar rezuma exclusiv la cultivarea unei concepții morale interioare, el nu ar atinge ceea ce trebuie să atingă. El trebuie să se exprime prin întemeierea de comunități, care privesc ca ceva hotărâtor și caută să răspândească înainte de toate pacea, iubirea, neîmpotrivirea [prin luptă] la rău. Căci ele trebuie să creeze un vas, o formă pentru viață, care se perpetuează oricum și fără ele.
Acum veți înțelege de ce Augustin, spiritul cel mai important al Bisericii catolice, care în „statul său divin” a configurat de-a dreptul forma Bisericii, a creat forma pentru prezent, din care cauză el a trebuit în mod necesar să fie adversarul cel mai înverșunat al formei care pregătește viitorul. Aici stau față în față doi poli: Faust și Augustin. Augustin, care se bizuie pe Biserică, care construiește pe forma actuală a Bisericii; Faust, care vrea să pregătească simțul pentru forma viitorului pornind din lăuntrul omului.
Aceasta este opoziția ce se dezvoltă în secolele al III-lea și al IV-lea după Christos. Ea se menține și își găsește expresia în lupta Bisericii catolice împotriva cavalerilor templieri, a rosicrucienilor, albigenzilor, catarilor și așa mai departe. Aceștia toți sunt exterminați în planul fizic exterior, însă viața lor interioară acționează în continuare. Mai târziu, opoziția se manifestă din nou, într-o formă atenuată însă destul de puternică, prin două curente născute din însăși cultura occidentală: Iezuitismul (Augustinismul) și Francmasoneria [Nota 78] (Maniheismul). Cei care pe duc lupta de o parte, catolicii și iezuiții de grade mai înalte, sunt toți conștienți de aceasta; de cealaltă parte, cei care duc lupta în spiritul lui Mani, la ei doar câțiva, foarte puțini, sunt conștienți de aceasta – doar vârful mișcării.
Astfel, în secolele mai târzii, Iezuitismul (Augustinismul) și Francmasoneria (Maniheismul) stau [Nota 79] unul împotriva celuilalt. Aceștia sunt copiii vechilor curente spirituale. Așa se face că în Iezuitism, ca și în Francmasonerie, dumneavoastră aveți o continuare a acelorași ceremonii de inițiere ca în cadrul vechilor curente. Inițierea Bisericii în Iezuitism are cele patru trepte: coadjutores temporales, scholares, coadjutores spirituales, professi. Gradele de inițiere în Francmasoneria ocultă propriu-zisă sunt asemănătoare. Ele merg paralel, urmăresc însă direcții complet diferite.*
* Vezi notele de la sfârșit.
