Astăzi ne vom ocupa de o alegorie importantă, și vom trata un subiect, care în doctrinele oculte este numit de obicei simbolul sau învățătura despre Templul pierdut și Templul care trebuie reconstruit. În conferințele anterioare eu am explicat [Nota 134] de ce în doctrina ocultă trebuie pornit de la astfel de simboluri; astăzi vom vedea că o sumă enormă de reprezentări obțin prin acest simbol o scurtătură, o prescurtare. Va trebui totodată să ating și o temă, care este foarte greșit înțeleasă de către cei care știu puține lucruri despre Teosofie su nu știu chiar nimic. Există oameni care nu știu că Teosofia și practica sunt strâns legate între ele, că ele trebuie să conlucreze toată viața. Va trebui deci să vorbesc despre relațiile Teosofiei cu întreaga practică a vieții. Căci, în principal, la tema despre Templul pierdut și Templul care trebuie reconstruit trebuie să vorbim despre munca obișnuită, de zi cu zi.
În acest demers mă voi afla, ce-i drept, în postura unui profesor care vrea să-i pregătească pe elevii săi pentru construcția unui tunel. Când vrei să construiești un tunel, lucrul acesta este, desigur, ceva eminamente practic. Cineva poate spune foarte bine că un tunel este ușor de construit. Se începe de la un capăt să se sape în munte, se continuă apoi cu săpatul până ce gaura străpunge în celălalt capăt. – Că a crede așa ceva este o nebunie, își dă oricine seama. Numai că nu întotdeauna se ține cont de asta în alte domenii ale vieții. Cel care vrea să construiască un tunel trebuie, bineînțeles, să stăpânească în primul rând matematica superioară. Apoi se învață cum procedezi din punct de vedere tehnic. Fără cunoștințele practice inginerești, fără arta geodeziei nu reușești să menții o direcție atunci când sapi în interiorul muntelui. Mai trebuie să cunoști apoi noțiunile de bază din geologie, să cunoști dispunerea straturilor de roci, direcția de curgere a vinelor de apă și a filoanelor metalifere în munte, și așa mai departe. Ar fi o nechibzuință să crezi că fără aceste cunoștințe preliminare ai fi în stare să construiești un tunel și că un zidar obișnuit ar putea săpa un întreg tunel.
O nechibzuință la fel de mare ar fi să crezi că te poți apuca de construirea societății omenești cu un punct de vedere luat din viața obișnuită. Această nechibzuință nu numai că este comisă de foarte mulți oameni, ci este propagată prin nenumărate cărți. Fiecare se crede astăzi chemat să poată ști și hotărî cum ar putea fi reformată cel mai bine ordinea socială, cum ar putea fi reformat statul. Abia au ajuns să învețe câte ceva, și și scriu cărți groase despre cum ar trebui modelată cel mai bine forma de societate, și se mai simt apoi îndreptățiți să trezească la viață mișcări reformatoare. Așa se face că astăzi există mișcări reformatoare în toate domeniile posibile. Însă tot ceea ce se face aici este ca și cum cineva ar vrea să străpungă un tunel cu ciocanul și dalta. Toate acestea provin din necunoașterea faptului că există legi majore ce stăpânesc lumea și că ele provin din lumea spirituală. Nenorocirea epocii noastre constă propriu-zis în această necunoaștere a faptului că pentru construirea organismului social și de stat omenesc există legi la fel de mari ca și pentru construirea unui tunel, pe care trebuie mai întâi să le cunoști pentru a îndeplini minimul necesar, lucrul cel mai banal în organismul social. După cum la construcția unui tunel trebuie să cunoști mai întâi conlucrarea tuturor forțelor naturii, tot astfel cel care chiar și numai se gândește să se ocupe cu reformele sociale trebuie să cunoască legile conlucrării sociale. El trebuie să se intereseze de acțiunea sufletului asupra sufletului și să ajungă la spirit. De aceea, Teosofia este cea care trebuie să stea la baza oricărei activități practice în viață. Teosofia este practica propriu-zisă a vieții; și doar cel care pornește de la principiile teosofice și de aici trece în viața practică se poate simți chemat să acționeze în viața socială.
De aceea Teosofia ar trebui să pătrundă în toate ramurile vieții. Oamenii de stat, reformatorii sociali și așa mai departe, sunt nimic fără elementele teosofice de bază, fără principiile teosofice. De aceea întreaga lucrare pe acest tărâm, tot ceea ce se face pentru construirea corpului social, este pură cârpăceală, un haos desăvârșit pentru cel care înțelege chestiunea. Pentru cel care cunoaște cum stau lucrurile, ceea ce fac reformatorii sociali astăzi se prezintă ca și când cineva cioplește niște pietre, le pune de-a valma una peste alta și crede apoi că prin aceasta s-a construit de la sine o casă. Mai întâi trebuie făcut măcar un plan al casei. La fel se întâmplă însă și în viața socială, dacă ai vrea să afirmi că lucrurile se formează de la sine. Nu poți reforma societatea fără să cunoști legile Teosofiei.
Acel fel de a gândi care lucrează în conformitate cu un plan, se numește Francmasonerie. Francmasonii Evului Mediu, care negociau cu preoțimea și încheiau contracte despre cum trebuie construit, nu voiau altceva decât de a da vieții exterioare – odată cu Domul gotic – o formă, care să fie o reflectare a marelui edificiu Spiritual al lumii. Luați, de exemplu, Domul gotic. El prezintă o mulțime, mii și mii de detalii, însă este construit după o idee care este mult mai cuprinzătoare, mult mai generală decât Domul în sine. Viața divină trebuie să se reverse în Dom întru deplină unitate, după cum lumina solară pătrunde în el prin vitraliile multicolore. Iar atunci când predicatorul Evului Mediu vorbea din amvon, astfel încât lumina divină pătrundea în inimile auditoriului său, așa cum pătrunde lumina în biserică prin geamurile multicolore, vibrațiile ce luau naștere prin cuvântul predicatorului rezonau cu marea viață divină. Iar în Domul în sine, viața unei astfel de predici născută din viața spirituală continua să trăiască. În același mod, întreaga viață exterioară ar trebui să se preschimbe într-un Templu al Pământului, într-o imagine a întregii construcții a Cosmosului.
Dacă mergem și mai mult în urmă, vom vedea că tocmai acest fel de a gândi este cea mai străveche concepție a neamului omenesc. Voi da un exemplu, pentru a arăta cum este întocmită această concepție la care mă refer. Epoca noastră este o epocă a unei conlucrări haotice a oamenilor. Fiecare vrea să se îndeplinească ceea ce-i trece prin cap. Epocii actuale i-a premers o alta, cea a statelor preoțești. Am vorbit adesea de subrasele rasei-rădăcină a cincea, în care ne aflăm în prezent. Prima sub rasă a fost vechea cultură hindusă, a doua cea medo-persană, a treia cea babilono-asiro-caldeo-egipto-semitică, a patra cea greco-latină. Acum noi suntem în a cincea.
Abia de la a patra și a cincea subrasă avem culturi întemeiate pe inteligența omului individual. Un mare monument în amintirea biruirii vechii culturi preoțești prin puterea inteligenței omului individual îl avem în artă: în grupul statuar Laocoon [Nota 135]. Prin preotul Laocoon biruit de șerpi – șerpii sunt simbolul înțelepciunii, al inteligenței – este reprezentată biruința culturii inteligenței practice asupra vechii culturi preoțești, în care existau alte concepții despre adevăr și înțelepciune și despre ceea ce ar trebui să se întâmple. A fost învingerea subrasei a treia de către subrasa a patra. Într-un alt simbol, cel al Calului troian [Nota 136], ni se înfățișează același lucru. Inteligența lui Ulise a construit Calul troian, care a dus la prăbușirea culturii preoțești troiene.
Nașterea vechiului stat roman din străvechea cultură preoțească troiană ne este zugrăvită în legenda lui Enea. Acesta a fost unul dintre cei mai vajnici apărători ai Troiei, care după aceea a emigrat în Italia. Acolo, urmașii săi au pus temelia vechii Rome. Fiul său Ascanius a întemeiat Alba Longa, iar istoria a consemnat paisprezece regi până la Numitor și Amulius. Numitor este deposedat de tron de către fratele său Amulius, fiul său este omorât, iar fiica sa Rhea Silvia este destinată drept preoteasă zeiței Vesta, pentru a stinge neamul lui Numitor. Când Rhea Silvia a dat naștere gemenilor Romulus și Remus, Amulius dă poruncă ca ei să fie aruncați în Tibru. Copiii sunt salvați de o lupoaică, care îi alăptează, și sunt crescuți de ciobanul regesc Faustulus.
În istorie se vorbește apoi de șapte regi ai Romei: Romulus, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus.
Acești primi șapte regi ai Romei au fost acceptați înainte ca fiind niște personalități reale, pe baza celor scrise de Livius [Nota 137]. Astăzi istoricii știu că acești regi nu au existat niciodată. Este vorba deci de o legendă, dar despre ce are ea la bază, aceasta istoricii nu au habar. Dedesubturile ei sunt următoarele:
Statul preoțesc Troia a întemeiat o colonie, colonia preoțească Alba Longa (Alba = veșmânt preoțesc [Nota 138]). Era o colonie pentru un stat preoțesc, iar Amulius este ultima dinastie preoțească a acesteia. De aici pornește o cultură preoțească mai tânără, care ulterior este înlocuită de o cultură a inteligenței practice. Istoria nu vorbește nimic mai mult despre această cultură preoțească. Vălul ce se așterne peste cultura preoțească a primei istorii romane este ridicat de Teosofie. Cei șapte regi romani nu reprezintă altceva decât cele șapte principii, așa cum le cunoaștem din Teosofie [Nota 139]. După cum organismul omenesc este compus din șapte elemente sau mădulare – Sthula-Sharira, Linga-Sharira, Kama-Rupa, Kama-Manas, Manasul superior, Buddhi și Atma [Nota 140] – tot astfel era gândit și organismul social, ce se edifică succesiv în timp într-o succesiune de șapte elemente. Iar el poate prospera doar dacă este construit după legea numărului șapte, aflată la baza întregii naturi. Curcubeul are și el șapte culori: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet. Tot astfel există șapte tonuri: prima, secunda, terța, quarta, quinta și așa mai departe, și de asemenea masele atomice în chimie urmează periodicitatea numărului șapte. Și aceasta străbate întregul Univers. De aceea, pentru păzitorii vechii înțelepciuni era de la sine înțeles că și structura societății omenești ar trebui să fie reglată după o asemenea lege. Șapte etape, șapte componente, sunt acești șapte regi romani, conform unui plan absolut precis. Așa și nu altfel era inaugurată atunci o epocă istorică. Se stabilea dinainte un plan, căci lipsa acestuia era considerată o nerozie, și se scria o lege pentru acesta. Acest plan a existat într-adevăr la început. Fiecare știa că istoria lumii era dirijată după un plan foarte precis. Cu toții știau: Dacă mă aflu în secțiunea a treia a epocii a patra, trebuie să mă ghidez după asta și asta. – Astfel, în vechea Romă a existat încă de la început un stat preoțesc, cu un plan drept idee de bază a culturii, care a fost notat în cărțile numite sibiline. Acestea nu sunt altceva decât planul inițial, la baza căruia stă legea epocii compusă din șapte perioade, și care mai era încă consultat la începutul Imperiului roman, dacă era nevoie.
Ca model pentru structura de bază a statului s-a luat corpul fizic. Acesta nu este ceva irațional. Astăzi suntem înclinați să considerăm corpul fizic drept ceva inferior. Se privește fizicul de sus, cu o atitudine oarecum disprețuitoare. Acest lucru însă nu este just, căci corpul nostru fizic este partea cea mai elevată din noi. Luați, de exemplu, un singur os. Priviți măcar o dată așa cum trebuie un femur. Veți putea observa în ce mod minunat este alcătuit. Nici cel mai bun inginer, nici cel mai mare tehnician nu ar putea produce ceva atât de desăvârșit, dacă i s-ar cere să obțină capacitatea portantă maxim posibilă cu consumul minim de material. Și în acest cel mai desăvârșit mod posibil este alcătuit întregul corp omenesc. Acest corp fizic este realmente tot ceea ce poate fi imaginat mai desăvârșit. Anatomistul va vorbi și el întotdeauna cu cea mai mare admirație despre inima omenească, care funcționează într-un mod minunat, cu toate că omul aproape toată viața nu face altceva decât să consume otrăvuri pentru inimă. În primul rând alcoolul, ceaiul, cafeaua și așa mai departe exercită atacuri de necrezut asupra inimii. Cu toate acestea, inima este atât de minunat construită, încât le face față până la o vârstă înaintată.
Corpul fizic, acest cel mai de jos corp, are deci gradul cel mai mare de desăvârșire. Mai nedesăvârșite sunt în schimb corpurile superioare, care în decursul evoluției nu au avansat încă atât de mult în perfecțiune: corpul eteric și corpul astral greșesc continuu față de corpul fizic prin atacurile poftelor, pasiunilor și dorințelor noastre. Urmează apoi pe locul patru, bebe-ul propriu-zis, Eul omenesc, care, ca un copil neastâmpărat, rătăcește de colo colo, trebuind să aștepte ca abia în viitor să primească în sine niște legi care să îi ofere un fir călăuzitor precum cel al corpului fizic, care îl are deja de mult timp.
Când defalcăm acum organismul social, trebuie să avem mai întâi elementul care dă soliditate temeliei. De aceea legenda îl face pe Romulus, primul rege roman, care reprezintă primul principiu, să fie zeificat și ridicat la ceruri drept zeul Quirinus. Al doilea rege, Numa Pompilius, al doilea principiu, corespunde ordinii sociale; el a adus legi pentru viața în comun. Al treilea rege, Tullus Hostilius, corespunde pasiunilor. Sub domnia lui încep să se dea atacuri împotriva naturii divine, care alungă pacea și provoacă luptă, război, prin care Roma a devenit de altfel mare. Sub al patrulea rege, Ancus Marcius, apar artele, acele activități ce se nasc din Kama-Manas.
Cele patru principii inferioare nu pot crea din sine principiile superioare, cel de al cincilea, al șaselea și al șaptelea principiu. Și acest lucru este înfățișat în istoria romană. Al cincilea rege roman, Tarquinius Priscus, nu s-a născut din constituția fizică a societății romane, ci din ceva superior, din cultura etruscilor transplantată în cultura romană. Al șaselea rege, Servius Tullius, corespunde celei de-a șasea componente a legii ciclicității omenești, Buddhi. Ea are posibilitatea să regleze Kama, corelatul fizic-senzorial al lui Buddhi. Ea reprezintă canonul, cea care dă legea. Al șaptelea rege, Tarquinius Superbus, principiul cel mai elevat, este cel care trebuie să cadă, deoarece este imposibil ca elevarea să mențină linia ordinii sociale.
În istoria romană găsim exprimat faptul că la baza structurii statului trebuie să existe un plan, ca la orice altă construcție din lume. Că lumea este un Templu, că viața socială trebuie și ea structurată și organizată, să aibă coloane precum un Templu și că marii înțelepți trebuie să fie coloanele acestui Templu: aceasta este concepția care străbate înțelepciunea străveche. Nu este o înțelepciune pe care să o înveți pur și simplu, ci una care trebuie introdusă în societatea omenească. Cele șapte principii au fost împărțite în mod just. Doar acela care asimilează în el întreaga știință, întreaga înțelepciune, poate lucra la construcția societății. Ca teosofi nu facem mare lucru dacă doar privim omul prin prisma alcătuirii sale și nu mergem mai departe. Ne îndeplinim datoria abia atunci când noi înșine transpunem [în viața curentă] principiile Teosofiei. Ele trebuie astfel mânuite, încât fiecare priză a mâinii, fiecare mișcare de deget, fiecare pas în viață să fie expresia, amprenta peceții spiritului. Atunci noi vom lucra la Templul care a fost pierdut.
De aceasta ține și faptul de a deveni conștienți de ceea ce am spus nu demult, că este necesar să primim în noi ceva din măreția și universalitatea legilor cosmice. În obișnuințele noastre de gândire trebuie să trăiască înțelepciunea, care de la general ne conduce la particular, după cum și la construcția unei case nu punem o piatră peste cealaltă înainte ca întregul plan al casei să fie gata. Trebuie pusă această condiție, dacă este ca lumea noastră să nu devină un haos. Noi, ca teosofi, vom recunoaște că legea trebuie să domnească în lume, atunci când vom recunoaște că fiecare pas, fiecare acțiune este o amprentă a sigiliului lumii spirituale. Atunci noi lucrăm la construirea Templului. Semnificația construirii Templului este ca ceea ce ne propunem să facem, să fie legic.
Omenirea a pierdut din ce în ce mai mult cunoașterea faptului că omul trebuie să se integreze în marele Templu cosmic. În ziua de azi oamenii se pot naște și muri fără să aibă habar că în noi se exprimă niște legi, că tot ceea ce facem este stăpânit de legi ale Cosmosului. Întreaga epocă prezentă este un timp pierdut, deoarece oamenii nu știu că ei trebuie să trăiască conform legilor. De aceea, înțelepții-preoți ai epocilor trecute au gândit modalități prin care să salveze ceva din marile legi ale lumii spirituale pentru noua cultură. Un șiretlic, ca să zicem așa, al marilor înțelepți a fost acela de a încripta ordinea legică în multe ramuri ale vieții, chiar și în jocurile de care se folosesc oamenii pentru a se relaxa după grija zilei. În cărțile de joc, în piesele de șah și în regulile de joc noi găsim o imitație, chiar dacă una palidă, a ceea ce eu am numit ordine legică. Când dumneavoastră vreți să vă așezați împreună cu cineva la masa de joc, nu veți putea rămâne dacă nu cunoașteți regulile jocului, cum și în ce fel se joacă. Iar acestea sunt într-adevăr o imitație a marilor legi cosmice. Ceea ce în Kabbala se numește Sephirot, ceea ce noi numim cele șapte Principii, sub diversele lor înfățișări, le găsiți, de asemenea, în felurile și chipurile în care trebuie așezate cărțile una peste alta la jocul de cărți. Până și în atracția pe care o exercită jocurile au înțeles înțelepții să inoculeze marile legi, pentru ca cel puțin prin joc oamenii să aibă o imitație de înțelepciune. Pentru acela care cel puțin poate juca cărți, actualele sale încarnări n-au fost cu totul în van. Felul cum intervin marii înțelepți în angrenajul mersului timpurilor este un secret. Dacă se spune oamenilor că ei trebuie să se ghideze după marile legi, ei nu o vor face. Dacă însă legile se inoculează în lucruri acolo unde ei nu observă, este posibil uneori să mai picuri în ei o picătură din acest fel de a gândi. Dacă dumneavoastră aveți acest fel de a gândi, căpătați o reprezentare despre ceea ce este simbolizat în marea alegorie despre Templul pierdut.
În Ordinele secrete, de care aparține și Ordinul francmason, prin Legenda Templului s-a creat ceva ce are legătură cu acest Templu pierdut și care trebuie reconstruit. Legenda Templului este foarte profundă, însă nici francmasonii de azi nu au, în mod obișnuit, habar despre ea. Francmasonul, nici el nu se deosebește azi cu mult de majoritatea oamenilor; de obicei, nici el nu ia cu el prea mult în noua viață. Dacă lasă însă să trăiască în sine Legenda Templului, face deja mult. Căci cine primește în el Legenda Templului, primește ceva ce formează, ce modelează legic, într-un anume fel, gândirea sa. Și tocmai această gândire legică este ceea ce importă. Această Legendă a Templului este următoarea:
Odinioară, unul dintre Elohimi s-a cununat cu Eva, și de aici a rezultat Cain. Un alt Elohim, Adonai sau Iehova – Iahve, l-a creat după aceea pe Adam. Acesta s-a căsătorit la rândul lui tot cu Eva, iar din această căsătorie a provenit Abel. Adonai a sădit vrajba între cei ce aparțineau familiei lui Cain și cei ce aparțineau familiei lui Abel, ceea ce a avut drept urmare omorârea lui Abel de către Cain. Dar din noua legătură a lui Adam cu Eva a ieșit neamul lui Set.
Avem așadar două spițe de oameni. Unii, fiii lui Cain, care se mai numesc și Fiii focului, sunt vlăstarele originare ale lui Elohim. Ei sunt cei care ară, care cultivă pământul, care creează lucruri din pământul lipsit de viață și îl transformă prin arta oamenilor. Enoch, unul din urmașii lui Cain, i-a învățat pe oameni arta de a ciopli pietre, de a construi case, de a organiza societatea, de a întemeia societăți civile. Un alt urmaș al lui Cain este Tubal-Cain, care prelucra metalele. Din acest neam se trage și constructorul Hiram-Abiff.
Abel era un păstor de vite. El se rezuma la ce găsea de-a gata și lua lumea așa cum era. Aceasta este opoziția care a existat întotdeauna între oameni. Unii se rezumă la lumea așa cum este ea, ceilalți vor să formeze din neviu, prin artă, din nou ceva viu. Alte popoare îl au reprezentat pe strămoșul acestor Fii ai focului în Legenda lui Prometeu [Nota 141]. Fiii focului sunt cei care, din vastele gânduri cosmice, trebuie să încorporeze în lume înțelepciune, frumusețe și bunătate, pentru a face din lume un Templu.
Regele Solomon era un vlăstar din neamul lui Abel. El nu putea construi Templul singur; îi lipsea arta. De aceea l-a chemat pe arhitectul Hiram-Abiff, un vlăstar din neamul lui Cain. Solomon era de o frumusețe zeiască. Când regina din Saba a venit la el, ea a crezut că vede o statuie din aur și fildeș. Ea a venit pentru a se căsători cu el.
Iehova se mai numește și Dumnezeul formei [Nota 142], Dumnezeul care a transformat viul în putere vie, în opoziție cu celălalt Elohim, care lucrează pentru a scoate prin vrajă viul din neviu. Cui îi aparține viitorul? – aceasta este marea întrebare a Legendei Templului. Dacă oamenii s-ar dezvolta conform religiei iehoviste, întreaga viață ar sucomba în formă. În știința ocultă aceasta se numește trecerea în sfera a opta [Nota 143]. Acum însă a sosit timpul ca omul însuși să trezească la viață neviul. Aceasta se întâmplă prin Fiii lui Cain, prin aceia care nu se lasă în seama a ceea ce există deja, ci pun ei înșiși în forme. Fiii lui Cain dau ei înșiși forme la construcția lumii.
Când regina din Saba vede Templul și întreabă cine este constructorul, i se spune că acesta ar fi Hiram. Iar când ea îl vede, înțelege imediat că el este de fapt cel care îi este destinat. Regele Solomon devine îndată gelos; da, el se aliază cu trei calfe, care nu erau apte să devină maiștri, pentru a zădărnici capodopera cea mai desăvârșită a lui Hiram, „Marea de bronz”. Această lucrare magistrală, cea mai măreață operă de Maestru, trebuia să fie o piesă turnată. Spiritul omenesc trebuia să se unească cu metalul. Dintre cele trei calfe, una era un meseriaș-constructor sirian, a doua era un dulgher fenician, iar a treia un săpător evreu. Conspirația reușește: ei au distrus turnatul, turnând în el apă.Totul s-a împroșcat în toate direcțiile. În disperare, Hiram vrea să se arunce el însuși în văpaia focului. Atunci el a auzit o voce venind din centrul Pământului. Era de la însuși Cain, care îi striga: Ai aici ciocanul înțelepciunii cosmice divine, cu care poți să realizezi din nou întregul. Și Cain i-a înmânat ciocanul. – Spiritul omului este cel care construiește în om corpul astral, dacă omul nu l-a păstrat așa cum l-a primit. – Această construcție trebuie s-o ridice acum Hiram. Se atentează însă la viața lui. Vom explica mai departe aceasta data viitoare.
Am dus legenda până aici, pentru a arăta cum în Frățiile oculte originare trăia ideea că omul are o misiune; și anume, misiunea de a zidi, de a edifica lumea nevie și să nu se mulțumească cu ceea ce există deja aici. Înțelepciunea există prin faptul că ea s-a revărsat în lumea lipsită de viață, a devenit faptă, pentru ca lumea să fie un reflex al spiritualității din veșnicii.
Înțelepciune, frumusețe, tărie sunt cele trei cuvinte de bază din toate Francmasoneriile. A transforma lumea exterioară astfel încât ea să fie un veșmânt al spiritualului, aceasta este misiunea lor. Acest lucru nu-l mai înțeleg astăzi nici chiar masonii, și cred că omul ar trebui să lucreze la Eul său propriu [Nota 144]. Ei se cred deosebit de deștepți atunci când spun că în Evul Mediu, masonii liberi* n-ar fi fost masonii operativi**. Dar tocmai masonii lucrativi au existat dintotdeauna, deoarece construcția exterioară trebuia să fie o reflectare a spiritualului, a Templului lumii, și ea trebuia ridicată din înțelepciunea intuitivă. Acest gând a fost pus dintru început la baza marilor construcții și urmărit până în cele mai mici amănunte.
* Germ. die freien Maurer
** Germ. die Werkmaurer
Aș vrea să vă arăt printr-un exemplu superioritatea înțelepciunii asupra intelectului. Să luăm un Dom gotic vechi și să observăm acustica sa minunată. Astăzi ea nu mai poate fi imitată, deoarece s-a pierdut acea știință profundă despre aceasta.
Renumitul lac Moeris din Egipt a fost de asemenea o minune a spiritului omenesc. El nu a fost un lac natural, ci construit artificial conform intuițiilor înțelepților, pentru ca apa, atunci când curgea din abundență, să fie acumulată, iar atunci când lipsea să poată fi trimisă în toată țara. Aceasta era o minune a tehnicii de canalizare.
Când omul va ajunge să creeze conform aceleiași înțelepciuni după care forțele divine au creat natura când au clădit lumea fizică, atunci Templul va fi ridicat. Nu este important în ce măsură suntem noi, în particular, în stare să creăm din înțelepciunea noastră, ci să avem convingerea că doar din înțelepciune poate fi construit Templul omenirii.
Dacă astăzi mergem așa, prin orașe, vedem acolo un magazin de încălțăminte, alături o farmacie, lângă ea o prăvălie cu brânzeturi și, lângă, o firmă de bastoane. Dacă nu vrem să cumpărăm ceva anume, ce ne-ar mai putea interesa? – Ce puțin reușește viața exterioară a unui asemenea oraș să continue ceea ce percepem, gândim și simțim, și ce diferit era aceasta în Evul Mediu. Când omul mergea atunci pe străzi vedea fațadele caselor construite în stilul mentalității și caracterului locuitorilor respectivi. Fiecare broască de ușă exprima ceea ce omul modelase din iubire, corespunzător spiritului său. Mergeți, de exemplu, printr-un oraș precum Nürnbergul: veți mai găsi încă nucleul de case din acea vreme. Și în opoziție cu aceasta, luați apoi abstracțiunea modernă, care nu mai are nici în clin nici în mânecă cu omul. Aceasta este epoca materialistă și modul ei haotic de a crea, la care s-a ajuns treptat după o epocă spirituală anterioară.
Omul a fost zămislit de către o natură, la care zeii au lucrat odinioară dând formele pe care le vedem, astfel încât totul s-a îmbinat armonios în marele edificiu cosmic, în marele Templu. Odinioară a existat o vreme, în care dumneavoastră n-ați fi putut privi nicio porțiune de pe acest Pământ fără să trebuiască să vă spuneți: Ființe divine au construit acest Templu, până la treapta la care a fost definitivat corpul fizic omenesc. După aceea, principiile superioare (forțele fizice) l-au luat în stăpânire, și de aici a intrat în lume dezordinea, haosul. Dorințele, poftele, pasiunile au introdus dezordine în Templul lumii. Când prin voință omenească legitatea își va spune din nou cuvântul, într-un mod mai înalt și mai frumos decât au făcut-o odinioară Zeii cu natura, când omul îl va lăsa pe Dumnezeu să învie în el astfel încât el va lucra precum un Zeu la construirea Templului, abia atunci el va recâștiga Templul pierdut.
Dacă noi am gândi că ar trebui să construiască numai aceia care pot construi, nu ar fi un lucru just. Nu, importantă este atitudinea, ținuta morală, chiar dacă știm foarte multe lucruri. Dacă avem însă atitudinea morală, hotărârea de a gândi în această direcție și apoi trecem la reforme sociale, tehnice și juridice, atunci lucrăm la construirea Templului care a fost pierdut și trebuie reconstruit. Dacă începi să faci reforme, oricât de bine intenționate ar fi ele, fără această atitudine morală, nu faci decât să perpetuezi haosul. Căci o piatră singură nu folosește la nimic dacă nu se integrează în planul general. Faceți orice reformă doriți, în justiție, religie sau alt domeniu, atâta vreme cât nu se vede decât individualul fără să avem în vedere întregul, nu facem decât să dărâmăm.
De aceea Teosofia nu este doar teorie, ci și practică, tot ce poate fi mai practic pe lume. A crede că teosofii sunt niște pustnici ce nu construiesc lumea, este o eroare. Dacă am putea face ca oamenii să întreprindă reforme sociale pe o bază teosofică [Nota 145], s-ar obține mult mai repede și mai sigur ceea ce își doresc ei. Căci, fără a spune ceva împotriva mișcărilor individuale practicate singular, ele nu conduc la altceva decât la fanatism. Toate eforturile reformatoare individuale – Apostolii păcii, Vegetarienii, Protectorii animalelor și așa mai departe – ajută doar dacă toate se adună și merg împreună. Propriu-zis, ele își pot avea idealul doar într-o mișcare generală mare, care în alianță conduce spre Templul universal.
Aceasta este ideea care stă la baza alegoriei despre Templul pierdut și care trebuie reconstruit.
Notițe din răspunsurile la întrebări
Întrebare: Cum era aceasta cu fiii lui Cain și fiii lui Abel?
Răspuns: Fiii lui Cain sunt aceia mai nematuri, fiii lui Abel sunt cu prisosință de maturi. Fiii lui Abel se îndreaptă către sferele superioare, dacă au aceste încarnări în spatele lor. Fiii lui Abel sunt Pitrișii solari; fiii lui Cain sunt Pitrișii lunari cei mai maturi.
Întrebare: De ce s-au format atât de multe alianțe mistice și masonice?
Răspuns: Orice muncă mai înaltă se poate presta doar într-o alianță. Masa rotundă a lui Artur a cuprins de regulă doisprezece.
Întrebare: Cunoașteți opera lui Albert Schäffle?
Răspuns: Albert Schäffle a scris o lucrare despre sociologie [Nota 146], iar expunerea pe care o face este mult mai francmasonă decât ceea ce provine din Lojile francmasonice.
