După ce am vorbit în câteva rânduri despre Creștinism și evoluția sa în prezent și viitor, am ajuns, în sfârșit, să putem analiza astăzi și semnificația simbolului crucii – nu atât din punct de vedere istoric, cât mai ales faptic-real.
Cunoașteți, desigur, ce semnificație vastă are simbolul crucii pentru Creștinism; iar astăzi aș dori să lămuresc tocmai legătura simbolului crucii cu semnificația istoric-universală a Templului lui Solomon.
Există, da, o așa-numită legendă sfântă cu privire la întreaga evoluție a crucii [Nota 158], în care de fapt este vorba mai puțin de simbolul crucii sau simbolistica cosmică generală a crucii, cât mai ales de acea cruce despre care vorbește Christos, acea cruce reală pe care a fost crucificat Christos-Iisus. Dumnevoastră mai știți însă și că crucea este un simbol general-uman și că el se găsește nu numai în Creștinism, ci și în concepțiile religioase și în simbolurile tuturor popoarelor, astfel încât semnificația sa trebuie să fie una general-umană. Dar ceea ce ne interesează în mod special astăzi este modul cum a ajuns simbolul crucii să capete această semnificație fundamentală în creștinism.
Legenda creștină despre cruce este cea care urmează; de la ea pornim mai departe.
Lemnul sau pomul din care a fost luat lemnul crucii nu este un simplu lemn, ci – așa spune legenda – inițial a fost un lăstar din pomul vieții, care a fost tăiat pentru Adam, primul om. Acest lăstar a fost sădit în Pământ de către fiul lui Adam, Set, iar această mlădiță tânără a dat la iveală trei trunchiuri, care au crescut strâns unite între ele. Mai târziu Moise și-ar fi confecționat renumitul toiag [Nota 159] tot din acest lemn. Ulterior, același lemn joacă în legendă încă un rol, legat de Templul din Ierusalim al regelui Solomon. Și anume, el trebuia să fie folosit la clădirea Templului ca un stâlp important. Dar atunci s-a ivit ceva curios. S-a arătat că el nu voia cu niciun chip să se potrivească, nu se lăsa încorporat în Templu. Și atunci el a fost pus drept punte peste un râu. Aici nu a ajuns să fie apreciat prea mult, până într-o zi când a venit regina din Saba, care, atunci când a mers pe el, a văzut despre ce era vorba la acest lemn de pod. Încă o dată ea a văzut prima importanța acestui lemn de pod care era pus acolo între cele două tărâmuri, cel de pe malul acesta și de pe malul celălalt, pentru traversarea râului. Din acest lemn a fost cioplită crucea de care a fost țintuit Mântuitorul, și apoi a pornit în celelalte peregrinări ale sale.
Vedeți așadar că în această legendă este vorba de ceva ce are legătură cu nașterea și dezvoltarea neamului omenesc. Fiul lui Adam, Set, ar fi lut acel lăstar din pomul vieții, care apoi a dat trei mlădițe. Aceste trei mlădițe simbolizează cele trei principii, cele trei puteri veșnice ale naturii, Atma, Buddhi, Manas, care au concrescut și formează acea Treime ce constituie baza întregii deveniri și întregii evoluții. Foarte caracteristic este că Set, acel fiu al lui Adam care a luat locul lui Abel, cel omorât de Cain, a sădit acest lăstar în Pământ.
După cum știți, noi avem de-a face pe de o parte cu curentul lui Cain și pe de altă parte cu curentul urmașilor lui Abel-Set. Fiii lui Cain, care prelucrează lumea exterioară, cultivă cu predilecție științele, artele. Ei sunt aceia care aduc pietrele de construcție pentru Templu. Templul trebuia să fie construit prin arta lor. Descendenții din neamul lui Abel-Set sunt așa-numiții fii ai lui Dumnezeu, care cultivă spiritualul propriu-zis al naturii omenești. Aceste două curente au fost întotdeauna într-un fel de opoziție. Avem pe de o parte îndeletnicirile lumești, laice ale omului, dezvoltarea acelor științe care slujesc în general confortului omenesc sau vieții exterioare; și avem pe de altă parte pe fiii lui Dumnezeu, care se ocupă de dezvoltarea atributelor superioare ale oamenilor.
Nouă trebuie să ne fie clar, că acea concepție din care a provenit sfânta Legendă a crucii face o deosebire netă între munca la construcția pur exterioară a Templului prin știință și tehnică, și ceea ce acționează ca specific religios pentru sfințirea întregului Templu al omenirii. Clădirea exterioară devine un înveliș pentru interiorul spiritual, în care sunt cultivate țelurile superioare ale omenirii, doar dacă acest Templu al omenirii primește o misiune superioară, dacă, să zicem așa, această clădire exterioară, care servește doar unui scop pur utilitar, devine o expresie a casei Domnului. Ea își atinge desăvârșirea doar dacă tăria aspiră către virtutea divină, dacă forma exterioară năzuiește către frumusețe, dacă cuvântul care servește comunicării exterioare a oamenilor este pus în slujba înțelepciunii divine, așadar doar dacă lumescul este metamorfozat în divin. Când cele trei virtuți, înțelepciune, frumusețe și tărie devin învelișurile divinului, atunci și Templul omenirii va fi terminat. Așa își imagina lucrurile concepția care lucrează în sensul acestei legende.
Noi trebuie deci, în sensul deplin al legendei, să ne reprezentăm că până la apariția lui Christos-Iisus au existat două curente pe Pământ. Unul care a construit Templul lumesc, care și-a pus amprenta pe faptele oamenilor pentru ca mai târziu cuvântul divin, care a venit pe Pământ prin Christos-Iisus, să poată fi primit. Trebuia pregătită o casă a Domnului pentru apariția Cuvântului divin pe Pământ. Divinul însuși trebuia să se dezvolte deocamdată separat, ca un al doilea curent, un fel de curent auxiliar de-a lungul timpurilor. Ca urmare, până ca cele două curente să se cunune, se făcea o deosebire între fiii oamenilor, neamul lui Cain, care trebuiau să pregătească latura lumească, și fiii lui Dumnezeu, fiii lui Abel-Set, care cultivau Divinul. Christos-Iisus a unit aceste două curente. Templul urma să fie edificat mai întâi exterior, până ce el a apărut în Christos-Iisus, care l-a putut ridica din nou în trei zile. Așadar, noi avem pe de-o parte curentul fiilor lui Cain, și pe de altă parte curentul urmașilor lui Abel-Set, ambele pregătind evoluția omenirii, pentru ca ulterior Fiul lui Dumnezeu să poată unifica cele două laturi, să poată uni cele două curente într-unul singur. Acest lucru a fost exprimat în legenda sfântă într-un mod ce ascunde un înțeles profund.
Set însuși este cel care a sădit în pământ acea mlădiță pe care a luat-o din pomul vieții pentru Adam, din care au ieșit trei lăstari ce au crescut ca un singur copac. Ce semnifică acest copac triplu îngemănat? Nimic altceva, într-o primă evaluare, decât Treimea Atma, Buddhi, Manas, natura superioară triplă a omului, care a fost sădită în principiile inferioare. În om ea este însă ca și acoperită de un voal; la început omul, prin cele trei corpuri ale sale, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, este ca un fel de înveliș exterior al Treimii divine propriu-zise, Atma, Buddhi, Manas. Dumneavoastră trebuie deci să vă reprezentați că Treimea corpurilor fizic, eteric și astral este ca un fel de reprezentare exterioară a forțelor superioare Atma, Buddhi, Manas. Si după cum artistul plăsmuiește forme exterioare, după cum el reprezintă în culori o anumită idee, tot astfel și aceste trei învelișuri reprezintă oarecum o operă de artă. Dacă vă imaginați că principiile superioare sunt ca și ideea unei opere de artă, aveți întrucâtva o reprezentare a ceea ce constituie viața acestor trei corpuri.
Omul, așadar, locuiește în învelișurile sale fizic, eteric și astral cu Eul său, prin care trebuie să metamorfozeze această natură triplă, în așa fel încât cele trei principii superioare să primească aici pe Pământ locuința corespunzătoare și să se poată simți ca acasă. De aceasta trebuia să se îngrijească Vechea Alianță. Ea trebuia, prin artele neamului lui Cain, să aducă pe lume fii de oameni, și prin acești fii ai oamenilor trebuia să fie creat întreg exteriorul, care să slujească corpurilor fizic, eteric și astral. Ce înseamnă aceasta?
Ceea ce slujește corpului fizic este în primul rând ceea ce se realizează prin artele tehnice, pentru satisfacerea corpului fizic și spre confortul lui. Apoi, tot ceea ce noi avem ca organizări sociale, de stat și organizații care se referă la conviețuirea oamenilor, tot ceea ce are legătură cu hrănirea și procrearea, slujește pentru construirea corpului vieții. Iar ca acționând asupra corpului astral avem domeniul eticii, al prescripțiilor morale, care pun în ordine pornirile, instinctele și pasiunile oamenilor, care reglează natura astrală și o ridică pe o treaptă superioară.
Astfel, fiii lui Cain au construit de-a lungul întregii Vechi Alianțe acest Templu trietajat. În alcătuirea sa, în organismele sale exterioare – vă puteți gândi aici la locuințele, la instrumentele noastre, la organismele sociale și de stat, la organizațiile cu scop moral – în toate acestea regăsim opera fiilor lui Cain, care slujește componentelor inferioare ale naturii omenești.
În paralel lucra celălalt curent, căruia îi slujesc fiii lui Dumnezeu, discipolii și urmașii lor. Dinspre aceștia ne vin slujitorii ordinii cosmice divine, slujitorii chivotului legii. În cadrul lor avem ceva ce merge în paralel cu slujitorii lumii, ca un cuvânt de sine stătător. Ei au ocupat o poziție specială. Chivotul Legii trebuia instalat înăuntru abia după ce Templul solomonic era terminat, ceea ce înseamnă că toate celelalte trebuiau orânduite în raport cu Chivotul Legii, trebuiau să se grupeze în jurul lui. Tot ceea ce mai înainte era lumesc, trebuia să devină o expresie exterioară, o construcție pentru ceea ce înseamnă pentru omenire Chivotul Legii. Cel mai bine își va face o imagine despre Templul lui Solomon acela care și-l reprezintă drept ceva care, din punct de vedere exterior, ca fizionomie, exprimă ceea ce vrea să fie Chivotul Legii ca suflet.
Ceea ce a însuflețit cele trei corpuri ale omului, ceea ce le-a dat viață, a fost împrumutat de către fiii lui Dumnezeu de la pomul vieții. Simbolic, aceasta se exprimă prin acel lemn de construcție care mai târziu a fost folosit pentru crucea lui Christos. El a fost dat mai întâi fiilor lui Dumnezeu. Ce au făcut ei cu acesta? Ce semnifică, într-un sens mai profund, lemnul crucii? În această legendă sfântă despre lemnul crucii există o semnificație extrem de profundă.
Ce sarcină are deci omul în general în evoluția sa pământească? El trebuie să ridice cu o treaptă mai sus actualele lui trei corpuri, pe care le-a primit. Așadar, el trebuie să ridice corpul fizic într-un regn superior, și de asemenea trebuie să ridice și corpul eteric și corpul astral într-o sferă/regn superioară. Omul are datoria de a realiza această evoluție. Acesta este propriu-zis sensul ei, să facă din cele trei corpuri ale noastre trei mădulare ale întregii ordini cosmice divine.
Mai sus decât ceea ce are omul în primul rând din punct de vedere fizic se află un alt regn. Cărui regn aparține însă omul conform naturii sale fizice? Conform naturii sale fizice el face parte, pe actuala sa treaptă de evoluție, din regnul mineral. În corpul nostru fizic domnesc legile fizice, chimice, minerale. Dar și din punct de vedere al naturii sale spirituale el aparține regnului mineral, căci cu intelectul său el pătrunde doar regnul mineral. Viața ca atare el învață să o înțeleagă abia treptat. Tocmai de aceea știința oficială neagă viața, deoarece ea se găsește încă în această fază a evoluției sale, că înțelege doar ceea ce este mort, mineralul. Ea este în stare să-l înțeleagă în modul cel mai fin. De aceea și înțelege ea corpul omenesc doar în măsura în care el este ceva mort, ceva mineral. Ea îl tratează în principiu ca pe un produs mort, cu care se lucrează precum cu o substanță în laboratorul de chimie. Se introduc în el alte substanțe, așa cum introduci într-o retortă niște substanțe. Chiar dacă medicul, care astăzi este educat complet în cadrul științei minerale, face tot felul de operații pe corpul omenesc, aceasta este ca și cum acest corp n-ar fi altceva decât un produs mașinal.
Așadar, pe această treaptă a regnului mineral noi avem de-a face cu o relație dublă față de corpul omului: conform corpului său fizic, omul este prins în mrejele regnului mineral, iar cu intelectul, separat, el înțelege tot numai regnul mineral. Aceasta este o treaptă intermediară necesară pentru om. Dacă însă el nu se bazează pe intelect, ci pe intuiție, pe forța spirituală, ne vom lămuri că ne îndreptăm către un viitor, în care corpul nostru mort, mineral, lucrează împotriva viului. Iar știința noastră trebuie să meargă aici cu un pas înainte, să pregătească ceea ce trebuie să se întâmple în viitor cu ființa corporală. În viitorul apropiat ea însăși trebuie să devină ceva care să conțină în sine viul, să înțeleagă ceea ce trăiește pe Pământ ca ceva viu. Căci într-un sens mai profund, este adevărat că gândurile oamenilor sunt cele care pregătesc ceea ce va urma. Pe drept cuvânt spune un vechi proverb indian: Ceea ce tu gândești azi, aceasta vei fi mâine.
Întreg Cosmosul, întreaga existență cosmică își are originea nu într-o materialitate moartă, ci într-un mental viu, într-o gândire vie. Ceea ce există în exterior drept materie, este un rezultat al procesului viu de gândire, după cum gheața este un rezultat al apei. Lumea materială este un fel de gânduri înghețate. Noi trebuie să o descompunem din nou în elementele sale superioare, cuprinzând în gândurile noastre viața. Dacă putem dirija mineralul în sus, spre viu, dacă metamorfozăm gândul cu privire la întreaga natură omenească, vom ajunge ca știința noastră să fie o știință a vieții și nu a substanței moarte. Vom împinge atunci principiul cel mai de jos în sus, în următorul regn – mai întâi în înțelegerea noastră și mai târziu în realitate. Și la fel putem împinge cu o treaptă mai sus fiecare componentă a naturii omenești – cea eterică și de asemenea cea astrală.
Ceea ce a fost omul cândva, aceasta noi numim în limbajul teosofic cele trei regnuri elementare. Acestea premerg regnului nostru mineral în care trăim astăzi, adică regnului în care se pierde, în care se epuizează știința noastră și în care trăiește corpul nostru fizic. Cele trei regnuri elementare sunt stadii deja scurse. Cele trei regnuri superioare care se ridică pe regnul mineral – regnul vegetal, regnul animal și regnul uman – sunt însă abia la începuturile lor.
Principiul cel mai de jos al omului trebuie să mai parcurgă toate aceste trei regnuri, după cum astăzi parcurge regnul mineral. După cum omul locuiește astăzi, conform naturii sale fizice, în regnul mineral, tot astfel în viitor va locui în regnul vegetal și apoi va urca în regnuri și mai înalte. Astăzi noi ne aflăm, conform naturii noastre fizice în stadiul de tranziție de la regnul mineral la regnul vegetal, conform naturii noastre eterice în stadiul de tranziție de la regnul vegetal la regnul animal și conform naturii noastre astrale în stadiul de tranziție de la regnul animal la regnul uman. Și ne vom înălța deasupra celor trei regnuri mai sus, în regnul divin, doar cu ajutorul a ceea ce noi avem ca predispoziție, ca un rudiment din sfera înțelepciunii, din care noi ne înălțăm cu propria noastră natură deasupra a ceea ce este natură astrală.
Așa este deci înțeles omul, într-o continuă ascensiune. Dar nu o organizare exterioară, nu o construcție exterioară va determina aceasta, ci viul însuși care se trezește în noi, care nu doar pune una peste alta cărămizile exterioare, ci acționează modelând, crescând. Această forță a vieții trebuie să intervină în evoluție, și ea trebuie să cuprindă în primul rând interiorul omului; viața sa religioasă trebuie să fie cuprinsă de elementul viu. De aceea, ceea ce au făcut fiii lui Cain în cursul Vechii Alianțe pentru componentele inferioare ale naturii omenești a fost ca un fel de pregătire, iar ceea ce au făcut profeții, păzitorii chivotului legii, a fost ca o indicație profetică a viitorului. Divinul trebuia însă să coboare apoi în Chivotul Legii, în suflet, pentru a locui în Templul însuși ca Sfântă a Sfintelor.
Aceste forțe vii, ce acționează schimbând și metamorfozând, forțele care acționează viu în transformarea naturii, ele au fost încredințate de la bun început primului om, Adam, din pomul vieții. Dar ele nu au fost încredințate celor care se ocupau cu construcția exterioară, ci fiilor lui Dumnezeu, fiilor lui Abel și Set. Prin Creștinism aceste forțe urmau să devină un bun general. Cele două curente trebuiau să se unească. Și în fond, creștin este astăzi tot ceea ce pornește de la concepția că nicio construcție exterioară, niciun Templu, nicio casă, nicio organizare socială nu poate ființa dacă nu este încinsă până la incandescență de focul vieții interioare, de forța de vivifiere, în locul forței minerale care doar combină sau adună la un loc pietre.
Prima încercare care a fost făcută de a ridica natura inferioară a omului la o natură mai înaltă, a fost, așa cum am văzut, Templul solomonic. La intrare putea fi văzut pentagonul ca un mare simbol, căci omul ar trebui să năzuiască spre al cincilea principiu, cu alte cuvinte, natura omenească ar trebui să se dezvolte ascendent, din principiile inferioare, către un „mai înalt”, ar trebui să-și înnobileze fiecare parte componentă a sa.
Iar aici ajungem la acea semnificație profundă pe care o are crucea și care a făcut ca ea să primească drept simbol în Creștinism acea semnificație principială și reală. Căci ce este crucea? Natura omenească tinde în sus spre trei regnuri: regnul vegetal, regnul animal și regnul uman. Astăzi omul este înglodat în regnul mineral, din care fac parte și plantele, animalele, oamenii. Concepeți acest lucru așa cum se spune în toate confesiunile bazate pe înțelepciune, și anume că omul, ca ființă spiritual-sufletească, este o parte a sufletului cosmic, a ceea ce, de exemplu, Giordano Bruno a numit sufletul lumii [Nota 160]. Fiecare suflet, probabil, este ca o picătură a sufletului lumii, pe care noi îl gândim ca o mare. Dar și Platon a vorbit despre acest lucru, că sufletul lumii [Nota 161] a fost crucificat pe trupul lumii.
Sufletul lumii, așa cum se reliefează el în om astăzi, este întins, este dilatat peste întreg regnul mineral. El trebuie să se ridice deasupra acestuia și să se modeleze, acomodeze în cele trei regnuri superioare. Pentru aceasta el trebuie, în următoarele trei runde, să se mai încorporeze în regnurile vegetal, animal și uman. Runda a patra nu este altceva decât o încorporare a sufletului omului în regnul mineral, runda a cincea o încorporare în regnul vegetal, cea de a șasea una în regnul animal, și abia în a șaptea rundă are loc încorporarea în regnul uman propriu-zis, în care omul va fi în întregime un chip al Dumnezeirii. Până atunci el trebuie să mai ia de trei ori trupul lumii ca veșmânt al său.
Dacă privim spre acest viitor al omului, el ni se înfățișează ca o triplă substanțialitate sau materialitate: vegetală, animală, umană. Această din urmă substanțialitate, cea omenească, nu este însă cea pe care o avem noi astăzi, căci aceasta este cea minerală, căci omul a ajuns astăzi abia în ciclul mineral. Când regnul uman va fi cel mai de jos regn, când nu vor mai exista alte ființe inferioare, când omul va mântui sau salva prin forța propriei vieți toate celelalte ființe, abia atunci va ajunge în runda a șaptea, unde odihnește Dumnezeu, unde omul însuși creează. Atunci va fi ziua a șaptea a Creațiunii, în care omul va fi devenit un chip al lui Dumnezeu. Acestea sunt treptele de evoluție din cadrul istoriei Creațiunii.
Planta, animalul și omul, așa cum le vedem noi astăzi, sunt abia niște germeni a ceea ce urmează să devină ele. Planta, astăzi, este doar o sugerare simbolică a ceea ce urmează să apară într-o glorie și claritate superioară abia în următorul ciclu de evoluție al omenirii. Iar dacă omul va fi învins, dacă va fi lepădat complet animalitatea, el va fi ceva despre care astăzi abia dacă își poate face o imagine. Așadar, omul mai are de parcurs încă trei regnuri materiale, regnurile vegetal, animal și uman; ele sunt trupul lumii lui, iar sufletul va trebui să fie crucificat de acest trup al lumii.
Faceți-vă acum clară opoziția dintre plantă, animal și om. Planta este contraimaginea exactă a omului. Există o semnificație foarte profundă atunci când considerăm planta contraimaginea perfectă a omului și pe om drept natura răsturnată a plantei. Știința exterioară nu se preocupă de astfel de lucruri, ea ia lucrurile așa cum se arată ele simțurilor exterioare. Știința care are ceva de-a face cu teosofia, analizează însă semnificația lucrurilor în corelație cu tot restul evoluției. Căci orice lucru, așa cum spune Goethe, trebuie conceput doar ca un simbol [Nota 162].
Planta își are rădăcinile în pământ și dezvoltă frunzele și organele florale către Soare. Soarele are astăzi în sine forța care a fost unită odată cu Pământul. Soarele s-a separat, desigur, de Pământul nostru. Întreaga forță solară este deci ceva cu care Pământul a fost îmbibat odinioară. Atunci forța Soarelui trăia în Pământ. Planta, prin faptul că își ține organele sale florale îndreptate spre Soare, caută încă și astăzi spre acele timpuri în care forța solară era unită cu Pământul. Forța eterică a plantei este deci forță solară. Prin îndreptarea organelor de reproducere spre Soare, planta arată profunda sa înrudire cu Soarele; principiul ei de reproducere, din punct de vedere ocult, este înrudit cu forța solară. Capul plantei în schimb, care este vârât în întunericul pământului, este înrudit totodată cu Pământul. Pământul și Soarele sunt doi poli opuși în cadrul evoluției.
Omul este planta inversată; ea are organele sexuale întoarse spre Soare, capul spre în jos. La om este exact invers: el ține capul în sus, îndreptat către lumile superioare, pentru a primi spiritul; organele sexuale le are îndreptate în jos. Animalul se află situat la mijloc, între plantă și om. El a făcut abia o jumătate de întoarcere și formează astfel un fel de transversală față de linia plantă-om. El are coloana vertebrală pe direcție orizontală, intersectând astfel în formă de cruce linia formată de plantă și om. Dacă vă imaginați regnul vegetal crescând în jos, regnul omenesc crescând în sus și regnul animal orizontal, ați format din regnurile vegetal, animal și uman crucea.
Acesta este simbolul crucii.
Ea reprezintă cele trei regnuri de viață în care trebuie să intre omul. Regnurile vegetal, animal și uman sunt următoarele trei regnuri materiale. Din regnul mineral crește totul; el este astăzi baza. Regnul animal se situează ca un fel de baraj între regnul vegetal și regnul uman, iar planta este un fel de contraimagine a omului. Cu aceasta se corelează faptul că viața omului, ceea ce trăiește fizic în om, își găsește cea mai bună înrudire cu ceea ce trăiește în plantă. Aceasta s-ar putea argumenta profund doar în multe conferințe. Astăzi eu nu pot să fac decât să atrag atenția asupra acestui lucru. Dacă omul vrea să-și mențină funcția vitală a trupului său fizic, cel mai bine o poate face printr-o alimentație vegetală, deoarece el primește atunci ceva care la origine se înrudește cu funcția vitală a Pământului. Soarele este purtătorul forței vitale, iar planta este ceea ce crește în direcția forței solare. Omul trebuie să unească ceea ce trăiește în plantă cu forța sa vitală. În felul acesta, substanțele sale nutriționale sunt, din punct de vedere ocult, echivalente cu planta. Regnul animal reprezintă o stavilă, o stagnare. De aceea el întrerupe în forma crucii mersul evoluției, pentru a începe un nou stadiu.
Omul și planta sunt entități opuse, însă, indirect, înrudite. Animalicul însă – iar ceea ce se exprimă în primă instanță în corpul astral este de natură animalică – este o intersectare a celor două principii ale vieții. Corpul eteric omenesc va oferi, pe o treaptă superioară, baza pentru omul nemuritor, care nu va mai fi supus morții. Astăzi, corpul eteric al omului se descompune după moarte. Cu cât omul se desăvârșește însă mai mult și se purifică dinspre interior, cu atât mai mult câștigă în rezistență, cu atât mai puțin se distruge. Orice muncă efectuată asupra acestui corp eteric, contribuie la nemurirea lui. În acest sens este justificată afirmația: Cu cât dezvoltarea este mai naturală și cu cât ea este dirijată mai mult spre forțele vieții – excepție făcând aici genitalul și pasionalul animalului –, cu atât mai mult nemurirea se înstăpânește în om.
Animalicul este un curent care întrerupe viața omenească, el a fost elementul de încetinire, necesar pentru inversarea curentului de viață. Omul a trebuit să se unească un timp cu animalicul, deoarece trebuia să aibă loc inversarea. Dar el trebuie să se elibereze din nou de el și să reintre pe făgașul vieții.
La începutul devenirii noastre ca om ne-a fost conferită forța vieții. Acest lucru este exprimat simbolic în legenda care spune că fiul lui Adam, Seth, ia din pomul vieții mlădița, pe care ulterior fiii zeilor o cultivă mai departe, acea natură omenească triplă ce urmează să fie înnobilată. Din acest lemn al vieții Moise își confecționează apoi toiagul său. Acest toiag al lui Moise nu este nimic altceva decât legea exterioară. Ce este însă legea exterioară?
Lege exterioară există atunci când acela care vrea să ridice o construcție exterioară își face un plan – prin acest plan se trec pe hârtie relațiile legice –, iar apoi se fasonează și se îmbină unele cu altele pietrele de construcție exterioare conform planului făcut. Chiar și ceea ce stă la baza unui plan statal drept lege este lege exterioară. Oamenii se află sub imperiul toiagului lui Moise. Chiar și cel ce urmează din frică sau speranță de răsplată legile morale, urmează doar legea exterioară. Dar și acela care privește știința doar într-un mod exterior urmează doar legea exterioară. Căci ce altceva are el la dispoziție decât niște legi exterioare! Toate legile pe care le cunoaștem în cadrul științei sunt astfel de legi exterioare. Prin acestea însă nu putem să găsim acea trecere către natura omenească superioară, ci doar să urmăm legea Vechii Alianțe, care este toiagul lui Moise. Dar această lege exterioară ar trebui să fie un prototip pentru legea interioară. Omul trebuie să învețe să urmeze legea în interior. Această lege interioară trebuie să devină la om impulsul vieții, el trebuie să învețe din legea interioară să urmeze legea exterioară. Nu cel care întocmește un proiect de construcție împlinește legea interioară, ci acela care construiește Templul dintr-un impuls interior, în așa fel încât sufletul lui a intrat cu totul în îmbinarea pietrelor de construcție. Trăiește în legea interioară nu acela care doar urmează legile statale, ci acela căruia ele îi sunt impulsul vieții lui, pentru că ele au concrescut cu sufletul lui. Și este un om moral nu acela care urmează din frică poruncile morale sau pentru că așteaptă o răsplată, ci acela ce le urmează pentru că le iubește.
Atâta timp cât oamenii nu erau copți să primească în interior legile, atâta timp cât toiagul lui Moise exista în lege și îi ținea cu forța pe oameni sub un jug, legea zăcea în Chivotul Legii. Aceasta până când într-o zi peste oameni a venit principiul paulinic, principiul harului, și a dat posibilitatea omului să se elibereze de lege. În aceasta constă profunzimea concepției paulinice, în faptul că ea face o diferență între lege și har*. Dacă legea este încinsă până la incandescență de către iubire, dacă iubirea s-a unit cu legea, atunci ea, legea, este harul. În acest fel trebuie înțeleasă deosebirea paulinică dintre lege și har.
* Germ. Gnade, care înseamnă și milă, îndurare, iertare.
Să urmărim acum și în continuare ce spune Legenda crucii. Lemnul este utilizat ca punte între două maluri, deoarece el nu era bun de stâlp în Templul lui Solomon. Aceasta era o etapă pregătitoare. Chivotul Legii era în Templu, însă Cuvântul devenit carne nu era încă acolo. Lemnul crucii este pus ca punte peste un râu, însă abia regina din Saba a recunoscut valoarea lemnului pentru Templu, care trebuie să trăiască în conștiența întregului suflet omenesc. Și același lemn se folosește pentru a se confecționa din el crucea pe care este țintuit Mântuitorul. Cel care unifică cele două curente anterioare, care face să conflueze curentul lumesc și curentul spiritual, Christos, este unit el însuși cu crucea vie. De aceea, el poate purta lemnul crucii ca pe ceva pe care îl ia în spinare, ca pe ceva ce trăiește în afara lui. El însuși este unit cu lemnul punții, de aceea el poate lua asupra sa lemnul mort.
Acum omul și-a făcut intrarea în natura superioară. Mai înainte el trăia în natura inferioară. În sensul Creștinismului, el trăiește acum în natura superioară, iar crucea – natura inferioară – el o poartă mai departe ca pe un corp străin, prin forța sa interioară vie. Acum religia devine în lume o forță vie, acum viața în natura exterioară încetează, crucea devine complet lemn. Trupul exterior devine acum vehiculul forței interioare vii. Se împlinește marea taină: crucea este luată în spinare.
Foarte frumos și cu semnificație a exprimat marele nostru poet Goethe ideea punții în „Basmul despre șarpele verde și frumoasa floare de crin” [Nota 163], în care el vede această punte realizată de un șarpe, care se întinde precum un pod viu pese râu. Toți inițiații mai avansați folosesc același simbol pentru unul și același lucru.
Am făcut astfel cunoștință cu Legenda sfântă despre cruce, în semnificația ei profundă. Am văzut cum s-a pregătit marea cotitură, care s-a realizat prin Creștinism și care, prin încreștinarea lumii, trebuie să se îndeplinească din ce în ce mai mult în perioada care urmează. Am văzut cum crucea, ca imagine a celor trei corpuri exterioare, moare, cum ea nu mai poate realiza decât o legătură exterioară între cele trei regnuri inferioare și cele trei regnuri superioare, între cele două maluri, care sunt separate de un fluviu – lemnul crucii nu a putut deveni coloană în Templul lui Solomon, până ce omul nu o recunoaște ca propriul lui simbol. Legătura dintre cele două curente este posibilă abia atunci când el se jertfește pe sine, când face din propriul lui corp un Templu și devine capabil să poarte singur crucea.
De aceea și bisericile creștine au deja din construcție semnul crucii. Prin aceasta vrea să se exprime faptul că în construcția exterioară a Templului este încifrată crucea vie. Acele două curente însă, pe de o parte curentul dumnezeiesc al viului și pe de altă parte curentul lumesc al mineralului, s-au împreunat într-unul singur în Mântuitorul care atârnă pe cruce, principiile superioare aflându-se în Mântuitorul însuși, iar cele inferioare în cruce. Și faptul că de aici înainte această legătură trebuie să fie una organică, vie, o exprimă deosebit de profund Apostolul Pavel. Fără aceste explicații pe care le-ați auzit astăzi, nu pot fi înțelese scrierile Apostolului Pavel. Lui i-a fost clar, că acea Veche Alianță, care creează o opoziție între om și lege, trebuie să ia sfârșit. Când omul va uni cu sine legea, când o va lua și o va purta în spate, nu va mai exista nicio contradicție între natura omenească interioară și legea exterioară. Atunci s-a atins ceea ce Creștinismul vrea să se atingă.
„Păcatul a venit în lume prin intermediul legii” [Nota 164]. Aceasta este o zicere profundă a lui Pavel. Când există păcatul în lume? Tocmai atunci când există o lege ce poate fi încălcată. Dacă însă legea este în așa fel unită cu natura omenească încât ceea ce face omul este binele, atunci nu poate exista niciun păcat. Omul contravine legii crucii atâta timp cât ea nu trăiește în el, cât ea este exterioară. De aceea Pavel vede în Christos pe cruce biruirea legii și biruirea păcatului. Este o ocară să atârni pe lemnul crucii, adică să cazi sub puterea legii. Păcatul și legea sunt legate între ele conform Vechii Alianțe, legea și iubirea sunt legate între ele conform Noii Alianțe. Există o lege negativă legată de Vechea Alianță și o lege pozitivă care trăiește, dar care este legea Noii Alianțe. A învins legea Vechii Alianțe doar acela care a unit-o cu propria sa viață. Dar acela a și sfințit-o.
Aceasta s-a subînțeles prin acele cuvinte paulinice ce se găsesc în Scrisoarea către Galateni (cap. 3, 11-13): „Iar acum, că prin Lege nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu, este lucru lămurit, deoarece dreptul din credință va fi viu. Legea însă nu se întemeiază pe credință, ci omul care o face va fi viu prin aceasta. Christos însă ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem; pentru că este scris: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn.”
Prin cuvântul „lemn” Paul unește noțiunile pe care le-am tratat noi astăzi. Astfel, noi trebuie să pătrundem tot mai adânc în cele ce au spus marii inițiați. Ne apropiem de Creștinism nu prin adecvarea lui, să zicem așa, la cerințele noastre, adecvare la intelectul materialist de astăzi, căruia îi repugnă cele înalte, ci prin ridicarea noastră perseverentă în înălțimile spiritului. Căci Creștinismul s-a născut din lăuntrul inițierii, iar noi vom putea înțelege și crede că în Creștinism sunt ascunse adâncimi infinite, atunci când nu ne vom mai iluziona că ar trebui să adaptăm Creștinismul la raționalismul actual, ci când intelectul materialist, care respinge îndreptarea spre cele înalte, se ridică din nou spre Creștinism. Actualul raționalism, dacă vrea să înțeleagă Creștinismul, trebuie să se ridice de la mineralul mort la spiritualul viu.
Am prezentat în fața dumneavoastră toate aceste idei, pentru a ajunge la noțiunea de Noul Ierusalim.
Răspunsuri la întrebări*
Întrebare: Această legendă este foarte veche?
Răspuns: În Misterii, această legendă exista deja structurată ca atare, însă nu sub formă scrisă. Misteriile antiohiene erau Misterii ale lui Adonis. În ele se serba crucificarea, punerea în mormânt și învierea, ca reflectare exterioară a inițierii. Acolo apare deja jeluirea femeilor lângă cruce, care la noi a reapărut în Maria și Maria din Magdala. Aici a fost adoptată o versiune asemănătoare cu cea din legendă, dar care se poate regăsi și în Misteriile lui Apis și Misteriile lui Mitras, iar mai târziu în Misteriile lui Osiris. Ceea ce acolo este încă apocaliptic, în Creștinism s-a împlinit. După cum Ioan în Revelația [Apocalipsa n.t.] sa înfățișează viitorul, tot astfel vechile apocalipse se transformă în legende noi.
* Primul text se bazează pe notițele lui Seiler, cel de al doilea pe notițele lui Reebstein.
***
Din punct de vedere istoric, legenda apare în Evul Mediu, însă ea a fost reținută în scris în toate detaliile ei de către gnostici. Acolo se indică și drumul următor al crucii. Dar și în legenda din Evul Mediu sunt aluzii la aceasta. Legendele din Evul Mediu arată mai puțin clar drumul spre ființa/esența misterială, însă noi le putem urmări pe toate în trecut. Această legendă se conectează la Misteriile lui Adonis, la legenda antiohiană. Acolo, crucificarea, punerea în mormânt și învierea erau o reflectare a inițierii interioare. De asemenea, acolo apar deja femeile care jelesc, aici fiind adoptată o versiune care este foarte asemănătoare cu legenda lui Osiris. Tot ceea ce în aceste legende este apocaliptic, în Creștinism a fost împlinit. Regina din Saba este cea care privește mai profund, care recunoaște înțelepciunea propriu-zisă.
