Printre alegoriile și simbolurile despre care voiam să vorbim în aceste ore, face parte și simbolul așa-numitului Cuvânt pierdut și care trebuie redobândit. Am vorbit despre Templul pierdut și care trebuie redobândit. Cu atât mai mult vom putea adăuga astăzi la aceasta o scurtă considerație despre Cuvântul pierdut și care trebuie redobândit, cu cât această temă are puțin o legătură cu semnificația simbolică a sărbătorii Rusaliilor. De fapt, acum un an am prezentat deja [Nota 165] într-o conferință multe din lucrurile pe care vi le voi expune astăzi. Întrucât însă printre noi se află și câțiva care probabil nu au auzit conferința de anul trecut, nu ar fi inutil să ne referim din nou la aceste lucruri, în primul rând pentru că în fiecare an suntem mai apți să abordăm o astfel de chestiune și să o tratăm mai temeinic și mai în amănunțime. Multe lucruri care cu un an în urmă nu a fost posibil să fie spuse, pot fi spuse probabil astăzi, deoarece între timp noi am învățat multe lucruri în plus.
Sărbătoarea Rusaliilor are o anume legătură cu acel simbol, care atât în Biserică, cât și în Francmasonerie este cunoscut drept simbolul despre Cuvântul pierdut și care trebuie redobândit. Prin aceasta noi atingem însă mistere creștine de o profunzime cu adevărat extraordinară. Noi atingem încă o dată, și anume mai profund decât s-a putut în urmă cu opt zile, tema misiunii înțeleptului Solomon și întreaga importanță a adevărului creștin pentru viitor.
Sărbătoarea Rusaliilor este într-o strânsă legătură cu concepția despre ființa cea mai intimă a omului, așa cum a existat ea și în Creștinismul originar, dar care încet, încet s-a pierdut în Creștinismul care trăiește în diferitele biserici ale Apusului. Sărbătoarea Rusaliilor este sărbătoarea care în fiecare an vrea să amintească din nou oamenilor eliberarea lor, să amintească de ceea ce noi numim libertatea sufletului omenesc.
Cum a ajuns omul în realitate la ceea ce noi numim libertatea sa, adică la posibilitatea de a face deosebire între bine și rău, de a face în libertate binele sau, de asemenea, răul? Dumneavoastră știți că omul, înainte de a ajunge pe treapta pe care stă astăzi, a parcurs un lung șir evolutiv și că noi am depășit mijlocul evoluției. Aproximativ la mijlocul rasei atlanteene, care a premers rasei noastre, se situează și mijlocul întregii evoluții omenești. Acum noi am depășit deja acest mijloc, și prin acesta suntem primii misionari ai celei de a doua jumătăți a unui arc – panta suitoare –, în timp ce până în epoca atlanteeană omenirea se afla pe panta coborâtoare a arcului [Nota 166], într-un fel de evoluție descrescătoare. După ce a atins punctul cel mai de jos în viața materială, ea urcă acum din nou spre o evoluție spirituală.
Ceea ce noi nu am posedat înainte de mijlocul evoluției pământești, a fost libertatea de alegere între bine și rău. La regnurile naturale inferioare, de asemenea, noi nu putem, vorbi despre bine și rău. Ar fi ridicol să vorbim de faptul că un mineral vrea să se cristalizeze sau nu. El se cristalizează dacă există condițiile pentru aceasta. De asemenea ar fi ridicol să întrebăm dacă crinul vrea să înflorească sau nu, sau dacă leul vrea de bună voie să renunțe la a mai omorî alte ființe și a le mânca. Vorbim despre libertate de alegere abia la om, și abia în faza noastră de evoluție. Noi atribuim posibilitatea de a face deosebire între bine și rău doar omului. Iar felul în care omul a primit această facultate de discernere este înfățișat în Biblie prin marele simbol al căderii în păcat, prin actul ispitirii, în care Evei îi apare în față Diavolul sau Lucifer și o convinge să mănânce din pomul cunoașterii. Prin aceasta a venit peste om libertatea de alegere, și totodată el a pășit în a doua parte a drumului său evolutiv. Pe cât de puțin putem vorbi de bine și rău la mineral, plantă și animal, tot atât de puțin putem vorbi de libertate, de bine și rău la om înainte de acel mijloc al evoluției cosmice. Cu aceasta are legătură un alt fapt.
În orice esoterism, lumea noastră actuală și ceea ce are legătură cu ea este denumită Cosmosul iubirii. Iar acest Univers al iubirii a fost precedat de Cosmosul sau Universul înțelepciunii. Acest lucru îl vom analiza într-un sens ceva mai profund.
Dumneavoastră știți că din punct de vedere cosmologic, evoluției noastre pământești i-a premers [Nota 167] evoluția lunară. Un străbun și mai îndepărtat al Pământului nostru a fost Soarele, și unul și mai îndepărtat Saturn. Omul a parcurs aceste trei faze de evoluție: Saturn, Soare, Lună. Pământul nostru a străbătut până acum trei cicluri, în care în prima rundă a repetat evoluția saturneană, în a doua rundă evoluția solară și în a treia rundă evoluția lunară. Fiecare astfel de rundă începe prin aceea că planeta se dezvoltă într-o materialitate extrem de fină, substanța mentală. Într-o astfel de materialitate s-a aflat Pământul la începutul celei de-a patra runde a sa, așadar în actualul ciclu. El a început deci prin a repeta mai întâi cele trei runde precedente: ciclul Saturn în Arupa, ciclul Soare în Rupa și apoi runda lunară sau ciclul lunar în Astral.
Așadar, înainte ca Pământul nostru să atingă actualul stadiu de densificare, cel fizic, el a trecut încă o dată prin stadiile materiale anterioare. Înaintea actualului stadiu el era astral. Globul [Nota 168] astral, de asemenea, noi îl desemnăm tot ca pe un fel de Cosmos, un Cosmos al înțelepciunii. Fiecare Cosmos (glob) se divide și el în șapte perioade. Avem astfel în globul nostru șapte rase (ere): rasele polară, hiperboreană, lemuriană, atlanteeană și apoi cea ariană, în care ne aflăm azi. Rasele a șasea și a șaptea urmează. După aceea, Pământul va intra din nou în ciclul astral. Aceste cicluri rasiale reprezintă șapte perioade succesive ale evoluției noastre pe Pământ. Tot în șapte perioade succesive, corespunzătoare celor șapte rase, se prezintă și predecesoarea fază (glob) astrală. Aici însă nu este cu totul potrivit să vorbim de rase. Formele care au trăit atunci nu pot fi numite rase. A vorbi mereu de rase, înseamnă să mergem prea departe cu analogia. Erau alte forme. În limbajul esoteric, aceste perioade astrale anterioare sunt numite sfera înțelepciunii, iar formele ei sunt numite cele șapte perioade ale înțelepciunii, în care au domnit cei șapte regi ai înțelepciunii, cei șapte regi ai dinastiei lui Solomon. Căci în fiecare dintre aceste perioade a trăit o ființă de același tip ca și sufletul lui Solomon, ca și sufletul care a fost încarnat în Solomon. Acest Cosmos al înțelepciunii a fost înlocuit de Cosmosul propriu-zis pământesc, de Cosmosul iubirii.
După toată această prezentare, să ne lămurim acum ce s-a întâmplat în timpul plăsmuirii pământești. Când Pământul a început să se formeze, el era unit încă cu Soarele și ceea ce noi numim acum Lună. Pământul forma împreună cu aceste două corpuri un singur corp. Mai întâi s-a separat Soarele de Pământ. Prin aceasta, întreaga viață de pe Pământ s-a schimbat. În timp ce mai înainte nu putea fi vorba despre moarte, deoarece acolo exista o viață materială continuă, acum a intervenit moartea. Era aproximativ ceva asemănător cu forma pe care noi o cunoaștem la un corp vegetal compus din celule. Cât timp planta constă dintr-o singură celulă, nu intervine descompunerea, atunci când se naște următoarea celulă. Alta este situația atunci când s-a format un întreg organism. Acesta se descompune în părțile sale componente, iar fiecare parte nu mai este viața întreagă. O astfel de moarte a intervenit pentru prima dată atunci când Soarele s-a detașat de Pământ. În urma detașării Lunii de Pământ, la mijlocul rasei (erei) lemuriene, s-a produs divizarea sexelor. Separarea Lunii a provocat împărțirea androginului într-un doar masculin și un doar feminin. Prin aceasta oamenii au căpătat și forma pe care ei o au acum în lume.
Ce s-a întâmplat acum în timpul acestor evenimente cosmice importante, când mai întâi s-a desprins Soarele și apoi Luna? Dacă vrem să ne clarificăm cu privire la aceasta, va fi bine să amintim că pe atunci Pământul s-a transformat dintr-o materie diafană, foarte rarefiată însă deja fizică, într-una din ce în ce mai densă. Prima materie fizică, în care toți oamenii au existat pe Pământ, a fost materia eterică, o materie foarte fină, mai fină decât gazul nostru.
Acum noi deosebim pe Pământul nostru trei tipuri de materie: cea solidă, cea lichidă și apoi corpurile gazoase, care înainte erau numite aer. Apoi, din punct de vedere esoteric, noi deosebim cele patru tipuri de eter: în primul rând eterul focului, care face corpurile să poată fi străbătute de căldură; în al doilea rând eterul luminii; în al treilea rând eterul chimic, care face ca atomii să se combine după anumite legi aritmetice – afinitate electivă a atomilor –, și în al patrulea rând eterul fizic sau eterul vieții. Așadar, patru tipuri de eter ce însuflețesc Pământul. Inițial, Pământul s-a dezvoltat în principal în cadrul acestor tipuri de eter. Apoi el s-a condensat pornind de la acest eter. Această condensare s-a produs abia în timpul epocii lemuriene. Anterior avem de-a face cu un Pământ eteric, care era accesibil unor forțe complet diferite de cele existente astăzi pe Pământul nostru fizic. Permiteți-mi să vă explic aceasta.
Când eu spun că acest Pământ eteric era accesibil unor forțe diferite, fiți convinși că și toate ființele care trăiau atunci, plante, animale și oameni erau accesibile, în interiorul lor cel mai adânc, acestor forțe. Eterul este susceptibil la ceea ce noi, în limbaj esoteric, denumim „Cuvânt”, „Cuvânt cosmic”. Vă pot explica poziția eterului față de ceea ce noi numim „Cuvânt” și pe baza unui proces al inițierii. După cum știți, omul constă dintr-un corp fizic, un corp eteric și un corp astral, și apoi din Eul propriu-zis. Corpul eteric devine vizibil dacă îndepărtăm prin autosugestie corpul fizic. Omul, așa cum este el astăzi, nu poate influența însă sub nicio formă corpul său fizic. El nu poate mișca nici cea mai mică particulă de sânge. Corpul fizic este stăpânit de forțe cosmice înalte. În ziua de azi, ființe de natură superioară sunt cele care au puterea de a acționa aici; omul va putea face aceasta mai târziu. Când oamenii vor ajunge să-și stăpânească forțele propriului lor corp fizic, despre care materialistul vorbește ca despre forțe ale naturii, atunci ei vor fi devenit precum Dumnezeu. A-i atribui aceasta omului astăzi, ar fi o idolatrie, căci în realitate avem de-a face cu entități superioare care influențează corpul fizic.
Dacă oamenii pot stăpâni materia eterică a focului, ei pot stăpâni tot ceea ce este fizic. Dacă ei stăpânesc fizicul omenesc, ei vor putea stăpâni și restul fizicului. Această forță este desemnată drept forță-Tată, drept „Tatăl”. Așadar, orice acțiune prin care o ființă intră în legătură cu Pământul nostru, prin care ea poate stăpâni materia fizică, este o forță-Tată. Dacă un om ajunge să exercite astfel de forțe-Tată până la nivelul corpului fizic, aceasta o desemnăm prin cuvântul Atma. Astfel, Atma se atribuie fizicului.
A doua componentă ființială a omului este corpul eteric, care corespunde principiului-Fiu sau Logosului, „Cuvântului”. După cum corpul fizic este influențat de Atma, tot așa acest corp eteric poate fi mișcat, poate fi plăsmuit interior, pus în vibrație de Buddhi, de principiul-Fiu.
A treia componentă este corpul astral. La început noi nu-l putem stăpâni nici pe el. Foarte puțini oameni au deocamdată o putere semnificativă asupra corpului lor astral. În măsura în care omul poate stăpâni dinspre interior corpul astral, se cheamă că el este dotat cu Manas.
La mijlocul erei lemuriene omul a început să lucreze asupra corpului lui astral. Dacă dumneavoastră ați putea privi un om aflat pe treapta la care începea rasa lemuriană, deci rasa bisexuată, veți găsi că corpul acestuia este construit dinspre exterior. Începând de la mijlocul erei lemuriene omul începe să lucreze el însuși la corpul său astral. Tot ceea ce omul lucrează interior, dinspre Eul său, tot ceea ce el face din poruncă sau datorie pentru a-și învinge poftele și pasiunile brute, contribuie la înnobilarea corpului astral. După ce el va fi pătruns în întregime de munca Eului propriu, putem să nu-l mai numim corp astral, atunci el a devenit Manas. Când întregul corp astral s-a transformat în Manas, omul poate începe să lucreze în interiorul corpului eteric, să-l transforme în Buddhi. Ceea ce introduce el în acest corp eteric nu este altceva decât Cuvântul individualizat, pe care esoterismul Creștin îl numește și „Fiu” sau „Logos”. Dacă corpul astral devine Manas, el îl numește „Spirit sfânt”, iar dacă corpul fizic a devenit Atma el îl numește „Tată”.
Ceea ce se întâmplă aici în mic cu omul, s-a întâmplat în mare și cu Cosmosul, afară. Aceste evenimente cosmice s-au petrecut deja în Misterii în cadrul inițierii, s-a petrecut ceea ce toți oamenii vor ajunge să fie abia într-un viitor îndepărtat. Deja în Misteriile egiptene nu putea fi inițiat decât cel care și-a prelucrat întregul său corp astral, astfel încât corpul astral să poată fi dirijat în totalitate dinspre Eu. Un astfel de om ajungea înaintea hierofantelui, a preotului inițiator, fiind în următoarea situație: el nu avea nicio influență asupra corpului fizic și de asemenea nici asupra corpului eteric; însă corpul său astral era propria lui creație, propria lui operă. I se arăta deci cum poate să acționeze asupra corpului eteric și asupra corpului fizic. Corpul fizic fusese transpus într-o stare letargică – trei zile și trei nopți el trebuia să rămână în această stare –, iar corpul eteric, în tot acest timp, era ridicat în afară. Și întrucât cel care trebuia inițiat devenise puternic în privința corpului astral, el putea dobândi acum puterea de a acționa asupra corpului eteric. El putea învăța cum să imprime în corpul eteric ceea ce avea în astral. Acestea erau cele trei zile ale punerii în mormânt și învierii într-un corp eteric, care ajunge să fie îmbibat cu totul de ceea ce se numește Spiritul Sfânt. Un astfel de inițiat era denumit drept un om dotat cu Logos, cu „Cuvântul”. Acest „Cuvânt” nu este altceva decât înțelepciunea, Manasul care a fost inserat prin efort propriu în corpul astral. Înțelepciunea nu poate ajunge niciodată în corpul eteric dacă corpul astral nu a fost străbătut anterior de aceasta.
Pentru Pământ a fost ceva similar. Acest proces nu a putut interveni înainte ca întregul Pământ să avanseze suficient în astral. Starea în care trebuia să se afle candidatul la inițiere în Misteriile egiptene, corespunde acelei perioade a globului astral, despre care am spus că este precursorul nemijlocit al Pământului. Acesta este globul înțelepciunii. Atunci s-a încorporat în Pământ întreaga înțelepciune de către puterile cosmice. Iar această transpunere a înțelepciunii în însăși globul terestru a făcut posibil ca după scindarea Soarelui și a Lunii de Pământ, să poată coborî din nou ceva de sus, din sferele mai înalte, așa cum se întâmpla în cadrul inițierii. În mare, procesul s-a petrecut la fel cum se petrecea, în mic, în cadrul inițierii.
Globul astral pământesc a fost guvernat de șapte ori de către înțelepți în genul lui Solomon. După aceasta Pământul s-a înconjurat din exterior cu corp eteric și s-a cristalizat, s-a constituit materia pământească. Atunci a fost coborât înăuntru „Cuvântul”. Acest Cuvânt este de atunci ca și îngropat în materia terestră, dar el trebuie din nou înviat. Acesta și este frumosul sens din mitul despre zeul Dionysos. Înțelepciunea sfântă a precursorului nostru terestru a fost introdusă în toate ființele pământești ale Cosmosului nostru terestru. Luați aceasta atât de profund, pe cât vă stă în putință. Luați corpul eteric omenesc, așa cum îl are orice om. Dacă dumneavoastră îl priviți ca un clarvăzător, veți vedea că are aproximativ forma corpului fizic. Când omul moare, corpul fizic se descompune, și corpul eteric de asemenea; corpul fizic se descompune în lumea fizică și corpul eteric în eterul cosmic universal. Acest corp eteric a fost construit însă foarte ingenios pentru om de către înțelepciune, care l-a introdus anterior în el pe globul astral. Acest corp eteric se pulverizează după moarte. Doar acel corp eteric care a fost clădit din interior, acela este un corp eteric viu, unul ce rămâne veșnic. Este corpul eteric de Chela, iar acesta nu se descompune după moarte. Dacă priviți un om al culturii actuale după ce moare, veți mai observa un timp corpul lui eteric, după care el se descompune. La Chela el rămâne. Renunțarea lui Chela la Devahan constă în aceea că el se oprește în planul astral, iar acolo face uz de corpul său eteric. La omul obișnuit, la fiecare nouă naștere trebuie să fie format un nou corp eteric; ca să poată fi construit un corp eteric, trebuie să ajungi în Devahan. Corpul eteric pe care Chela și l-a construit dinspre interior nu se mai pierde, în schimb cel construit de înțelepciunea cosmică dinspre exterior se pierde, căci el se dizolvă din nou. La fel se întâmplă și cu corpul eteric al plantelor și al animalelor. Corpul eteric care mai există încă astăzi, a fost construit din forțele cosmice care s-au revărsat în el pe acest glob astral al Pământului nostru. Această înțelepciune, pe care dumneavoastră o regăsiți în Pământul astral, este exprimată în mitul lui Dionysos.
Așadar, în era lemuriană s-a configurat elementul mai dens. Atunci a trebuit inserat principiul-Tată. Aceasta este cea din urmă substanțialitate ce s-a înstăpânit în Pământul nostru. Ceea ce s-a inoculat atunci este adânc ascuns în lumea fizică. Mai întâi s-a înglobat în materia astrală Spiritul Sfânt. Apoi, Spiritul, unit cu materia astrală, a pătruns în materia eterică; acesta este Fiul. Și apoi urmează Tatăl, care stăpânește materia fizică densă. Astfel, Macrocosmosul este edificat în trei trepte: Spirit, Fiu și Tată, iar omul, prin muncă interioară, se ridică din nou, de la Spirit, prin Fiu, la Tatăl. Toate acestea se întâmplă în evoluția de pe Pământ sub o conducere.
Până în era lemuriană, a existat doar o evoluție exterioară. Atunci a pătruns această trinitate în evoluția noastră fizică. În era ariană, în reprezentarea oamenilor a pătruns sub formă de religie ceea ce s-a întâmplat anterior și s-a repetat în trepte.
Noi ne aflăm actualmente în subrasa a cincea a celei de-a cincea rase-rădăcină (ariană). Anterior au mai existat patru subrase. Prima subrasă este vechea subrasă indiană. Această străveche și venerabilă rasă a fost condusă de sfinții Rishii. Despre ei nu ne putem face decât o foarte slabă reprezentare. Despre religia lor noi avem cunoștință din informațiile care ne-au parvenit prin intermediul Vedelor. Învățătura Rishilor era însă mult mai măreață și mai impunătoare decât ceea ce a ajuns la noi astăzi ca moștenire. Însemnările care ni s-au păstrat în Vede au fost făcute abia în cursul celei de-a treia subrase. Religia originară a Rishilor avea tradiții solide de la înaintașii divini ai oamenilor, inițiații astrali ai dinastiei lui Solomon. Marile intuiții, care nu doar ne dau niște vești și ne aduc cunoștințe despre legile Pământului, ci ne revelează tablourile originare, arhetipurile, sunt înțelepciunile care au fost create de însăși aceste entități. Aceste arhetipuri, care au fost prima religie, cea a Spiritului Sfânt, au trăit în spiritul vechilor Rishi ai Indiei.
A doua religie a fost cultivată în Asia de sud-vest. Atunci a fost venerat, ca o repetiție a vremurilor în care Fiul și-a exercitat pentru prima dată influența sa pe Pământ, al doilea principiu. Atunci, pe lângă principiul Fiului, au apărut simultan anumite entități decăzute. Nu există dezvoltare superioară fără ca alții să nu fie împinși în jos, în adânc. Regnurile mineral, vegetal și animal au fost împinse în jos în felul acesta. Aceasta este marea tragedie, că cel care se dezvoltă superior ia asupra sa o enormă responsabilitate. Fiecare sfânt atrage după sine faptul că un mare număr de ființe sunt împinse în jos. Dacă nu ar exista o astfel de alungare în adânc a altor ființe, nu ar avea loc nicio evoluție. Însuși omul, pentru a se dezvolta superior, trebuie să împingă continuu în jos alte ființe. De aceea, orice dezvoltare, dacă se produce doar spre folos propriu, este rea și reprobabilă; ea este îndreptățită dacă se produce de dragul dezvoltării celorlalte ființe. Capabil de a evolua este doar acela care vrea să-i ridice din nou pe cei de sub el. Astfel, acea evoluție care a apărut pe Pământ și care a fost pregătită deja pe alte corpuri cosmice, aceea evoluție pentru dotarea corpului eteric cu Logosul, cu Cuvântul, a fost strâns legată de împingerea în jos a altor ființe ce au legătură cu evoluția pământească. Acestea, oamenii și le-au reprezentat drept Potrivnicul sau Necuratul, drept principiul luciferic. Așa încât chiar în religia persană avem această dualitate, vedem apărând alături de principiul binelui, principiul răului. Dacă un om, sau în general orice ființă, se adâncește manasic în sine, aceasta este ceva bun. Întotdeauna lui i se opune răul. Ormuzd și Ahriman, aceștia sunt în religia persană denumiri pentru bine și rău.
A treia treaptă ne întâmpină la caldeeni, babilonieni, asirieni și egipteni, unde avem de-a face, din punct de vedere spiritual, cu o repetare a celei de-a treia trepte, a Dumnezeirii. De aceea aici, și de atunci la toate popoarele, ne întâmpină treimea, Trinitatea Dumnezeirii. Cea de-a doua subrasă nu avea încă o Dumnezeire trinitară, iar prima subrasă cu atât mai mult. În această treime se pregătește acum treptat, treptat urcarea pentru întreaga omenire. Inițiații fac ei mai înainte drumul... [lipsă text] [Nota 169].
În primele trei subrase am avut niște reflectări ale unor procese care s-au produs în Macrocosmos. Acum urmează o nouă construcție: mai întâi înțelepciunea, apoi Fiul și în cele din urmă Tatăl. Străfulgerarea înțelepciunii s-a întâmplat în cea de a patra subrasă, la poporul semit, care s-a dezvoltat în cea de a treia subrasă și a trecut într-a patra, în care a apărut apoi Creștinismul. La inițiații poporului evreu întâlnim, repetată încă o dată la nivel de intelect, întreaga desfășurare a proceselor din trecutul Pământului care s-au derulat în mare în Macrocosmos. În intelect se dezvoltă ceea ce noi numim Kama-Manas, spiritul inferior, care trebuie din nou înzestrat cu o altă forță. Această facultate cu care trebuie înzestrat intelectul, este Christos însuși, Cuvântul devenit carne, care indică viitorul Cuvânt, prin care toți oamenii vor fi în stare să-și guverneze corpul eteric pornind dinspre corpul astral, dacă vor antrena în corpul eteric Cuvântul, astfel încât el să devină în ei un Cuvânt viu. Posibilitatea acestei evoluții în viitor a fost prefigurată prin apariția într-a patra subrasă a Cuvântului devenit carne. Pentru ca Logosul să se poată încarna în corpul eteric, trebuie ca întreaga omenire să dobândească deplina stăpânire asupra eterului. Aceasta a pornit, ca un prim impuls, de la Christosul întrupat în carne. Atunci când omul va fi izbutit aceasta prin forța Fiului, el ajunge la Tatăl.
Trebuie urcate deci din nou treptele prin care, treptat, treptat, se va atinge de către întreaga omenire ceea ce, într-un fel, a apărut la Christos în carne. În Spiritul care s-a dezvoltat în iudaism a trebuit să fie aprins Manasul superior. De atunci începe noua eră, odată cu coborârea Spiritului Sfânt, care îi va conduce pe oameni într-acolo încât în a șasea subrasă, ceea ce astăzi este indicat doar aluziv în Creștinism – principiul christic – își va găsi împlinirea. „Nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin mine”, spune Fiul. El a trimis omenirii Spiritul, care trebuia să-i pregătească pe oameni pentru timpul în care, în a șasea subrasă, binele și răul se vor despărți. Omul nu ar putea dezvolta niciodată această latură în afara celeilalte, pe care noi am numit-o principiul așa-zis rău. Omul a trebuit să capete o voință liberă, după care intelectul său
a putut fi chemat să hotărască între bine și rău. Acest impuls al coborârii Spiritului s-a produs la Rusalii.
Spirit, Fiu și Tată sunt ca și îngropați în pământ: în corpul fizic Tatăl, în corpul eteric Fiul și în corpul astral Spiritul. Dar omul și-a dezvoltat „Eul”, a devenit conștient de sine. El trebuie acum să învețe să acționeze în jos, până în fizic. Acest lucru se va întâmpla în viitor. În prezent omul lucrează în interiorul corpului său astral. Simbolul pentru aceasta este turnarea Spiritului Sfânt în capetele celor ce urmează să fie conducătorii omenirii. Acea parte din om care a primit acest Spirit, este ceva înrudit cu acest Spirit.
Înainte ca Fiul să poată acționa, a trebuit ca din principiul spiritual universal să fie expulzată o parte – lucru întâmplat în era hiperboreană – să fie împinsă în jos și să apuce alte căi. Aceasta a fost exprimată prin șarpe, simbolul cunoașterii, principiul luciferic. Această scânteie a spiritului este cea care l-a făcut pe om o ființă liberă și l-a împuternicit ca din proprie inițiativă să vrea binele. Acest Spirit, care a coborât la oameni la marea sărbătoare a Rusaliilor, este înrudit cu acel Spirit care a fost împins în jos, care a fost degradat, să zicem așa, și care s-a încorporat și în Prometeu, care a aprins din nou scânteia, pentru ca Eul nostru să se poată decide să urmeze Spiritului, după cum mai târziu va urma Fiului, și și mai târziu Tatălui. Omul a ajuns să fie rău, dar pe de altă parte doar cu acest preț, că a putut deveni rău, a putut fi condus din nou în sus, spre lumea Zeilor, din care de fapt provine. Aceasta este legătura sărbătorii Rusaliilor cu principiul luciferic. Din această cauză sărbătoarea Rusaliilor este și sărbătoarea lui Prometeu și și sărbătoarea libertății.
Veți înțelege acum și legătura celor șapte regi solomonici din perioada care a premers Pământului – din care regele Solomon din Biblie apare ca descinzând – cu fiii lui Cain. Înțelepciunea a fost transmisă mai întâi omenirii dinspre exterior. După aceea ea trebuie să izvorască din interior. Solomon a construit Templul, însă numai cu ajutorul lui Hiram-Abiff. În alianță cu acest fiu al lui Cain el și-a însușit artele, care sunt necesare pentru construirea Templului. Astfel, curentele care merg separat în lume confluează din nou.
Când Soarele s-a detașat de Pământ, Cuvântul a fost îngropat în pământ. El va învia din nou, atunci când Pământul va fi avansat până la a șasea rasă-rădăcină. Omul va trezi din pământ acest Cuvânt. Dar mai înainte trebuie ca în el să trăiască Spiritul, care face să răsune în el însuși Cuvântul. Acestea au ajuns să dobândească Apostolii la sărbătoarea Rusaliilor. În cartea „Lumină pe cale” stă scris [Nota 170]: „Dobândește cunoașterea, și vei primi limba” – limba vine împreună cu cunoașterea adevărată, care coboară precum scânteia de foc asupra Apostolilor la sărbătoarea sfântă a Rusaliilor. Atunci când vine Cuvântul interior, care este înrudit cu Cuvântul sfânt, divin, și care se coboară în întregul eteric pentru a da viață și a însufleți, omul nu mai vorbește din el însuși, ci din Spiritul divin. Atunci el este un mesager al Dumnezeirii și vorbește din liberă voință Cuvântul interior al Dumnezeirii.
Așa a devenit Cuvântul interior la Apostoli viu; așa a acționat Cuvântul de la ei în exterior. Ei au propovăduit Cuvântul de foc și s-au simțit mesageri ai Dumnezeirii. De aceea Spiritul Sfânt plutește deasupra lor sub forma limbilor de foc. Ei pregătesc omenirea pentru primirea Logosului. Marele inițiat, Christos Iisus, a premers. Spiritul Sfânt a urmat și a fecundat corpurile astrale, astfel încât ele au devenit mature spre a face nemuritor corpul lor eteric. Dacă s-a realizat aceasta, atunci principiul – Christos și-a făcut intrarea în omenire. Așa își închipuiau și inițiații care vorbeau despre aceasta, oarecum în sensul în care vorbea Heraclit: Dacă, scăpat de tot lumescul [Nota 171], spre liberul eter te-nalți – în credința nemuririi/Vei fi un spirit nemuritor, de jugul morții – de fizic – eliberat.
La mijlocul celei de-a șasea rasă-rădăcină fiecare om va atinge acest punct. Acum el se mai află încă sub domnia morții, deoarece corpul lui eteric nu a dobândit încă nemurirea. În Creștinism este conținută taina, că omul se poate ridica treptat până la capacitatea de a învia corpul eteric. Aici, această a treia sărbătoare, din cele trei mari sărbători creștine, este în strânsă legătură cu celelalte două.
Am vrut să expun aici și să arăt odată profunzimea infinită a sărbătorii Rusaliilor, faptul că omul dobândește treptat sentimentul viu pentru lumea înconjurătoare, că el este înrudit cu toate lucrurile aflate în jurul lui și cu tot ceea ce se petrece în jurul lui. În denumirea zilelor săptămânii [Nota 172] dumneavoastră aveți înscris ceea ce s-a petrecut anterior în jurul nostru.
Omul serbează cel mai bine Rusaliile atunci când îi devine clar ce adevăruri adânci au sădit înțelepții într-o astfel de sărbătoare, precum cea a Rusaliilor. Și a serba o sărbătoare, înseamnă de fapt: Să te unești în spirit cu Spiritul lumilor.
