Astăzi aș dori să spun câteva lucruri, care pot fi considerate o continuare la unele probleme care s-au ridicat în fața sufletului dumneavoastră în aceste zile. Astăzi aș dori să explic unele lucruri care au putut fi suscitate, eventual, de unele remarci din zilele anterioare. S-a vorbit mult despre legăturile ocultismului cu Teosofia, ale esoterismului cu Teosofia și așa mai departe, însă nu s-a spus încă nimic despre relația Teosofiei cu viața de zi cu zi. În urmă cu opt zile am indicat deja [Nota 200] că aș dori să mai spun câteva cuvinte tocmai privitor la această temă. Și anume, astăzi aș dori măcar să atrag atenția nu neapărat asupra unor puncte de vedere înalte, cât mai ales asupra modului în care cunoștințele oculte intervin nemijlocit în viața curentă, și de asemenea, că prin concepția teosofică despre lume privirea noastră este îndreptată nu numai spre timpuri și spații îndepărtate, că prin noțiunile ocultismului putem câștiga o cu totul altă deschidere față de problemele vieții de zi cu zi decât ar fi posibil în lipsa acestor noțiuni. Vom vedea apoi cât de eronată este părerea cu care ne confruntăm adesea, și anume că ocultismul ar fi ceva nepractic și extrem de îndepărtat de viața obișnuită de zi cu zi.
Vom mai răspunde și la o altă întrebare, și anume: Cum poate cineva, care nu a ajuns încă atât de departe încât să poată privi în lumile superioare – lucru ce îi va fi hărăzit însă fiecărui om în viitor –, cum poate el, de la nivelul pe care l-a atins cu o instrucție normală, să ajungă la convingerea că învățăturile teosofice sunt adevăruri și că aspirațiile Teosofiei au o îndreptățire reală? Dovezile, nu este câtuși de puțin nevoie să le luăm din observația ocultă, ba chiar nici nu pot fi luate de acolo înainte de a le obține din alt domeniu, cel al vieții de zi cu zi. Aceasta ne pregătește și pentru a ne convinge de realitatea domeniilor superioare ale existenței. Ceea ce s-a întâmplat cândva, se întâmplă mereu și astăzi în viața noastră curentă.
Dacă urmărim omul înapoi, până în timpurile cele mai de demult ale apariției sale, aflăm că el a luat ființă dintr-o materie mult mai fină, mult mai spirituală decât cea din care este alcătuit astăzi. Omul actual ne arată, din punctul de vedere al formei, în principal trei corpuri: corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Corpul eteric este un fel de arhetip al corpului fizic. Corpul astral, învelișul aurie, care îl înconjoară și îl pătrunde pe om, este acea formațiune în care își găsește expresia viața afectivă, viața instinctuală și de pasiuni, precum și orice gând*. În esență, întregul om s-a născut în cursul timpului din corpul astral încă nediferențiat. Dacă mergem suficient de departe înapoi, până la epocile arhaice ale omenirii, vom găsi că substanța fizică și eterică ce îl pătrunde pe omul actual este dizolvată în corpul astral originar al omului, precum un grăunte de sămânță în pământ.
* Simțire, voință, gândire la nivelul fizic-corporal (n.t.).
Omul actual este, să zicem așa, condensat din substanța astrală de bază. Acest proces se petrece și astăzi în mod curent. Atunci când doi oameni stau unul în fața celuilalt, avem în primă instanță cele două corpuri astrale ce se confruntă, în iubire sau ură, bunăvoință sau dezaprobare, bunătate sau mânie, atrăgându-se sau respingându-se. Toate acestea sunt fenomene ce se derulează între corpurile astrale. Comunicarea dintre oameni este un schimb permanent de stări și situații ale corpurilor astrale. Dacă eu stau în fața altui om, corpul meu fizic nu simte nicio schimbare majoră, de asemenea nici corpul meu eteric, dar cu siguranță o simte corpul astral. Dacă un om îmi spune ceva încărcat de ură, curenții încărcați de ură intră în corpul meu astral și îl modifică. Eu trebuie să recepționez în propriul meu corp astral ceea ce se revarsă din celălalt corp astral, el căpătând atunci însușiri complet diferite dacă ceea ce vine spre mine de la celălalt este iubire sau este ură, dacă este răbdare sau este mânie și nerăbdare.
Între educator și copil se petrece ceva absolut identic. Este o mare diferență dacă un educator este plin de iubire sau dacă este un egoist meschin și fără inimă. În corpul astral al unui copil avem ceva ce se prezintă diferit față de corpul astral al unui om matur. Corpul astral al copilului este clar și luminos, el ni se arată ca ceva feciorelnic, în comparație cu corpul astral așa cum se dezvoltă el în cursul unei vieți. Ce este corpul astral al copilului? El apare ca un nor luminos nediferențiat, ce abia treptat prinde formă. În el este încă foarte puțin întipărit ceea ce îl face să devină distinct și tot mai distinct în sine, așa încât totul este încă posibil să se nască din el. El este format prin intermediul reprezentărilor pe care copilul le primește din mediul înconjurător. Ele pătrund în el și-l colorează și îl schimbă.
În funcție de reprezentările pe care le primește copilul, dacă pornesc dintr-un punct de vedere materialist sau unul idealist, în corpul astral al lui năvălesc imagini diferite, care îl formează. După aceea se produce din ce în ce mai mult o umplere a sufletului cu astfel de reprezentări. Dacă copilul este tratat fără iubire, ecoul acestei lipse de iubire apare în corpul lui astral. Corpul astral se închide atunci față de lumea exterioară ca într-o pieliță. Toate acestea ne arată că realmente are loc o transformare continuă a corpului astral și că felul cum comunicăm cu oameni are o mare influență asupra acestei transformări.
Așadar, copilul are încă un corp astral asemănător cu al altor copiii,însă conținând o mulțime infinită de posibilități. Presupuneți corpul astral al unui copil care stă în fața unui educator idealist, cu un suflet armonios alcătuit și care privește cu dăruire în jur și este sensibil la frumusețea și măreția lumii, care este în stare să-și facă în sine o imagine despre frumusețea și sublimul lumii. Un astfel de educator va dezvolta și proprietatea de a pătrunde în predispozițiile sufletului copilului. El va dezvolta atunci în copil formațiuni moi și sensibile și trimite în acestea curenți care sunt dizolvați de substanța astrală proprie a copilului. Un astfel de educator cu o conformație interioară armonioasă, trimite continuu copilului curenți armonioși. Caracterul particular al educatorului se răsfrânge apoi ca de la sine asupra copilului și totodată revarsă asupra lui întreagă acea armonie cosmică pe care a preluat-o din mediul înconjurător într-o formă frumoasă. Măreția pe care el a preluat-o ca om nobil și ca un bun observator, aceasta o trimite ca educator în natura copilului și o aduce prin aceasta la o dezvoltare armonioasă.
Să presupunem contrariul, că educatorul ar sta vizavi de copil ca un om egoist, pedant, ca un om cu reprezentări și noțiuni înguste, bizare. Aceste însușiri provoacă în propriul său corp astral formațiuni care îl fac să pară ca și când ar fi închis într-o coajă dură, care îl fac să fie în întregime o formațiune rigidă, greoaie. Apoi el emite curenți radianți închistați în sine, astfel încât corpului astral al copilului îi este imposibil să-i dizolve. Ele lezează în cel mai înalt grad corpul astral al copilului, precum o săgeată, însă nu pot fi dizolvați, trec pur și simplu prin el.
Sau presupuneți ceva și mai cotidian. Doi oameni vorbesc unul cu altul. Putem observa foarte bine doi astfel de oameni, în ce privește acțiunea corpurilor lor astrale unul asupra celuilalt, într-o discuție în care fiecare monologhează succesiv.
În substanța astrală, în astral, se formează mereu ceva nou. Vreau să vă fac să înțelegeți aceasta în felul următor. Omul, prin reprezentările sale, creează continuu în corpul său astral niște configurații. Acestea se prezintă în cele mai variate forme. Substanța astrală rămasă nefolosită între diferitele configurații se numește substanță astrală intermediară, în opoziție cu aceea care s-a structurat în anumite configurații. Această substanță astrală intermediară se completează continuu din substanța astrală a mediului nostru înconjurător, se revarsă continuu înăuntru și în afară, este înnoită mereu. Însă configurațiile pe care omul le-a dezvoltat prin felul sentimentelor, gândurilor și actelor sale de voință, rămân fixe.
Să presupunem deci doi oameni care stau în fața noastră și poartă între ei o discuție obișnuită. Unul dintre ei a dezvoltat noțiuni rigide, fixe, care de asemenea au produs în substanța astrală formațiuni fixe. Celălalt obiectează și încearcă să-i explice ceva. Pe ce se bazează acest fapt, să-i clarifici ceva cuiva? Se bazează pe aceea că el trimite propria noțiune în substanța astrală a celuilalt om. Această noțiune, acest gând, curge inițial în substanța astrală străină. Acolo ea trebuie mai întâi să se dizolve prin intermediul substanței intermediare și să se creeze, conform formelor deja existente, din nou și să se transforme.
Să presupunem acum că unul din ei încearcă să-i explice celuilalt ceva, de exemplu ceva ce se referă la reîncarnare. Celălalt și-a format deja o idee fixă despre reîncarnare. Să presupunem că el ar fi un spirit îngust și și-ar fi format ideea, că reîncarnarea ar fi ceva nebunesc și absurd. Această idee a plutit în substanța sa astrală. Acum vine ideea primului și se dizolvă în substanța astrală intermediară a celuilalt, dar ar trebui să se poată replăsmui în formele-gând existente deja în el. Aceasta însă nu se întâmplă, deoarece noțiunea sa este prea rigidă, prea fixă. El nu poate transforma gândul, care i-a fost trimis, în forma-gând proprie, și de aceea nu îl înțelege.
Cu cât un om își menține mai mult mobilitatea noțiunilor, astfel încât acestea să poată fi mereu dizolvate de substanța intermediară care le înconjoară, cu atât mai mult va veni în întâmpinarea celuilalt om cu o mai mare înțelegere. Așa se explică de ce este atât de dificil să li se mijlocească oamenilor de formațiune academică o viață teosofică. Noțiunile primite la universitate produc formațiuni rigide, fixe, închise în sine, ce nu sunt ușor dizolvabile. De obicei, academicianul vine la conferința teosofică plin de astfel de formațiuni și este apoi incapabil să înțeleagă viața teosofică. Cu totul alta ar fi situația dacă el ar fi astfel educat încât la orice noțiune să-și spună: da, s-ar putea, probabil, să fie și altfel, căci noi avem doar o experiență redusă, și multe din lucrurile pe care acum le considerăm juste, vor trebui în viitor să fie corectate. – Dacă el ar face asta, atunci sufletul ar putea încă să fie receptiv.
Să mai luăm un alt caz. Un om nutrește față de un altul sentimente de venerație. Cum se prezintă venerația pentru observatorul dotat cu simțuri astrale? Venerație înseamnă să emiți niște gânduri care să se cufunde în substanța corpului astral străin și oarecum să o absoarbă. Și anume, dacă dumneavoastră aveți un gând de venerație față de cineva, atunci acest gând se exprimă prin adresarea de către dumneavoastră a unui curent de căldură persoanei venerate. Acest curent de căldură ce se revarsă din dumneavoastră își are în lumea astrală imaginea sa în oglindă, care se arată într-o nuanță albăstrie drept forma-gând a venerației și devoțiunii. Sentimentul cald de venerație produce o formă-gând ce are un caracter albăstrui.
Ce este însă acel lucru ce apare în nuanță albastră? Aceasta o puteți recunoaște dacă priviți afară, în infinitatea spațiului cosmic întunecat. El vă apare albastru pentru că îl priviți prin pătura luminată a atmosferei. Tot așa, dacă priviți [în astral prin gândurile de venerație] ceva ce înainte era întunecat iar acum este învăluit în lumina sentimentului cald de venerație, veți observa aceeași culoare albăstrie. Dacă înconjuri un spațiu întunecat cu sentimentul de venerație, nucleul întunecat îți apare albăstrui, la fel ca atunci când privești în flacără și îți apare un nucleu albastru care este înconjurat de lumină. Așa se întâmplă și cu gândul de venerație. El este un spațiu gol, spălat de un curent de căldură. Dacă se emite un gând de venerație către o altă persoană, se oferă acestei persoane ocazia de a lăsa să năvălească în acest spațiu gol propria sa ființă. În acest fel se stabilește un echilibru între persoana care venerează și cea care este venerată.
Dacă din contră, vă situați în fața cuiva cu sentimentul de invidie, în dumneavoastră va trăi o altă formă-gând pe care i-o oferiți. Dumneavoastră veți emite atunci forma-gând de culoare roșie a egoismului, a iubirii de sine. Aceasta înconjoară de asemenea la rândul ei o altă formă-gând, care este plină de reprezentarea Sinei proprii, care probabil a fost generată de ambiție. Aceasta nu se exprimă într-un spațiu gol, într-o formațiune vidă, ci într-o formă complet plină, în care nu mai poate intra nimic. Ea este înconjurată de jur împrejur de un sentiment de răceală și are forma-gând opusă, anume un cerc albăstrui de jur împrejur, iar în mijloc un nucleu roșu. Răceala culorii albastre respinge tot ceea ce vrea să intre înăuntru, iar forma-gând vanitoasă de culoare roșie rămâne așa cum este. Ea nu primește, nu acceptă nimic. Așa se situează omul invidios, care este incapabil de venerație, în fața altui om.
După cum observați, ceea ce se petrece în corpul nostru astral nu este altceva decât rezultatul vieții curente. Ceea ce se derulează în corpul astral poate fi văzut doar de cineva antrenat în așa ceva, însă efectele acestor procese din corpul astral sunt perceptibile permanent aici în fizic, iar de ele se poate convinge fiecare prin realitățile vieții. Oricine poate face proba, dacă își spune: Nu discut dacă comunicările ocultiștilor sunt adevărate sau false, însă eu vreau să le verific fără idei preconcepute. Eu pot trăi în viață ca și când aceste comunicări s-ar baza pe ceva just. Eu pot apoi să mă comport față de semenii mei în mod corespunzător cu aceasta și, dacă o fac cu atenție, chiar voi vedea dacă viața îmi confirmă în fiecare caz în parte ceea ce spune ocultistul. Și viața vă va confirma aceasta de fiecare dată. Veți avea enorm de câștigat din aceasta.
Cel care aprofundează aceasta și, ca educator de exemplu, nu se pătrunde doar cu noțiunile și ideile sale pedagogice și nu acționează doar prin ceea ce spune, ci și prin ceea ce simte și gândește, cel care se pătrunde cu conștiența că două corpuri astrale acționează unul asupra celuilalt și știe ce se petrece atunci când două corpuri astrale stau unul în fața celuilalt, știe și că el are obligația de a se face pe sine mai bun și tot mai bun. În măsura în care devine mai bun, va putea exercita și el o influență mai bună asupra predispozițiilor înnăscute ale copilului. El nu omoară aceste predispoziții, ci le scoate la suprafață.
Și este cu totul altceva doar să știi că este adevărat, că este ceva real ceea ce ne vine în întâmpinare prin venerarea unui om ce merită venerat, și altceva să viețuiești: dacă emitem spre alți oameni nenumărate astfel de forme-gând învăluite în căldură, noi creștem prin măreția celuilalt om. Aceasta este ceva cu totul diferit decât doar să înțelegi exterior aceste lucruri cu intelectul, decât doar să știi ce reprezintă ele. Astfel, în ocultism noi învățăm să înțelegem viața cu mare seriozitate, să cunoaștem că și ceea ce nu poate fi apucat cu mâna, ceea ce nu poate fi perceput cu simțurile, are totuși o realitate. Învățăm să înțelegem și să apreciem întreaga importanță și însemnătate a lumii noastre sufletești.
Unul sau altul poate probabil să spună că acestea sunt niște plăsmuiri schematice, imaginare. Nu, nu sunt așa ceva! Noi trebuie să fim pătrunși într-un cu totul alt mod de importanța faptelor noastre și de responsabilitatea pe care ne-o impune viața. Viața cea mai obișnuită poate fi influențată în acest fel de ocultism. Cel care știe ce se petrece în lumea invizibilă ca urmare a gândurilor și sentimentelor, ajunge în cele din urmă să se convingă că este la fel de important pentru el să nu adreseze unui alt om un gând rău, pe cât de important este pentru el să nu-l trateze cu gloanțe de pușcă. El știe că pentru omul astral este la fel de rău să se arunce asupra lui un gând de ură, pe cât de dăunător este pentru un om fizic dacă se aruncă asupra sa o cărămidă.
Lucrul acesta poate fi înțeles foarte repede; îl vor simți și viețui aceia care se regăsesc în astfel de întruniri precum cele teosofice. Dumneavoastră luați cu dumneavoastră de aici un nou izvor de viață. Dumneavoastră puteți să vă spuneți, că pentru ceilalți există o singură realitate, pentru noi una triplă. Celălalt simte realitățile doar din lumea senzorială și nu își imaginează ceva rău dacă spune: Gândurile sunt scutite de vamă! – Cel care a trecut însă prin concepția teosofică despre viață nu mai poate să spună că gândurile sunt scutite de vamă, ci este convins că el este răspunzător de ceea ce gândește și simte față de ceilalți oameni. Duceți afară în lume acest sentiment de responsabilitate, ca cel mai frumos fruct al concepției teosofice despre lume. Chiar dacă suntem încă niște începători, niște pionieri, noi acționăm totuși din lumea ascunsă, ocultă, în cea vizibilă. Noi înfrumusețăm și îmbunătățim lumea pornind de la domeniile ascunse ale existenței.
Aceasta este o latură a felului cum înțelegem noi viața. Mai există însă și altele. Omul nu trăiește singur ca individ în lume, el aparține și unei familii, unui neam, unui popor, deci unei colectivități. El este delimitat propriu-zis doar în privința corpului său fizic și al corpului său eteric. Eu am mai spus deja, că un corp astral are granițe fluide, că substanța intermediară este permanent înclinată să primească curenți din afară și să se înnoiască. Dacă însă reflectăm că noi aparținem unui popor, unui neam, unei familii, chestiunea mai capătă și un alt aspect.
Dacă privim corpul astral al unui om oarecare, el se deosebește, din punct de vedere al nuanței coloristice de fond, de aproape toate celelalte corpuri astrale. El are o anumită patină, care în exterior se manifestă ca temperament. Așadar, temperamentul se exprimă printr-o anumită culoare de fond. În acest fel, omul stă în relație cu întregul său mediu înconjurător, întrucât caracterul familiei, al neamului sau poporului cărora le aparține, se reliefează în culoarea de fond.
Ca ocultist poți face aici observații interesante dacă, de exemplu, vizitezi un oraș după ce, probabil, l-ai mai văzut o dată cu zece ani înainte. Dacă privești corpurile astrale feciorelnice ale copiilor, vei găsi că acestea, în afara culorii de fond personale, mai au și o altă culoare de fond. Dacă la prima vizită s-a observat cu atenție aceste corpuri astrale feciorelnice ale copiilor și după zece ani ele se compară cu cele ale copiilor care trăiesc acum în oraș, vom găsi că aspectul lor s-a modificat. În individualitatea omenească există ceva care progresează la fel cu evoluția orașului, a neamului sau poporului. Aceasta se trage de la faptul că curenții ce provin de la un corp astral colectiv care mă împresoară din exterior, se află într-o permanentă interacțiune cu propriul meu corp astral, care trăiește în acest corp astral colectiv. Din această cauză și noi avem un temperament al poporului, care se exprimă în corpul astral comun al poporului.
Fiecare popor și fiecare comunitate are un astfel de corp astral, iar acesta invadează corpurile astrale ale oamenilor individuali. Acesta este motivul pentru care poate lua naștere o anumită dizarmonie între oamenii individuali și misiunea poporului în ansamblu. Și anume, nu întotdeauna toate predispozițiile evolutive din lume au același curs. Factorul mai cuprinzător, cel mai adesea o ia înaintea celui mai puțin cuprinzător.
Să privim, de exemplu, un popor. Un popor nu este o structură adunată la întâmplare de peste tot în lume, nu este ceva apărut printr-o întâmplare, ci fiecare popor își are misiunea sa bine precizată în evoluția omenirii. Cine analizează un popor dintr-un punct de vedere superior, poate să-și spună că fiecare popor își are o anumită misiune și, de asemenea, că poporului său îi revine obligația împlinirii unei sarcini anume. El poate să își spună: Eu aparțin acestui popor, astfel încât eu trebuie să slujesc împreună cu el sarcinii comune a poporului, iar eu pot sluji acestei sarcini deoarece în mine trăiește o astralitate ce aparține întregului popor. Această menire a poporului este clar exprimată pe planul astral, ea este un gând anumit, este ceva ce trăiește pe planuri mai înalte decât planul astral. Pentru a studia gândurile ordinii cosmice trebuie să ne ridicăm deasupra planului astral, la planul mental.
Cea de a patra subrasă, de exemplu, din care a provenit rasa noastră, s-a dezvoltat dintr-un cerc mic de oameni din Asia și s-a dezvoltat drept rasa ebraico-greco-latină. Aceasta avea ca sarcină împlinirea primei misiuni a Creștinismului, din punctul de vedere al popoarelor. Gândul acestei rase era de a răspândi Creștinismul, într-o primă etapă în Europa și în regiunile învecinate. Acesta este un gând ce ține de popoare.
În epocile anterioare a primat gândul universal, gândul cuprinzător despre reîncarnare și Karmă. A venit apoi o cotitură bruscă, iar oamenii au fost educați să-și reprezinte că viața fizică este una singură și foarte importantă. Acest lucru iese cu claritate la suprafață în arta grecească, grecii dezvoltând cu predilecție simțul pentru forma exterioară. Prin aceasta s-a produs înnobilarea planului fizic pentru simțurile exterioare. În poporul roman a urmat apoi dezvoltarea dreptului, care se consumă exclusiv pe planul fizic. În cele din urmă Creștinismul pătrunde acest drept cu o morală, astfel încât o singură viață pământească capătă o atât de mare importanță, încât de ea depinde o întreagă veșnicie. Aceasta este o idee unilaterală, însă ea a fost corectă și necesară. Popoarele catolice au preluat misiunea răspândirii Creștinismului și l-au dus în nordul Europei, cu care ocazie popoarele germanice au primit o nouă misiune.
Vedem deci că într-un popor în ansamblu trăiește un gând, și că fiecare individ aparține acestui gând. Ceea ce s-a dezvoltat anterior în domeniul artei plastice ca forme frumoase ale lumii senzoriale în cadrul artei grecești, ceea ce s-a dezvoltat ca drept și adâncit mai târziu ca moralitate, aceasta am dus-o în prezent mai departe spre o viață tehnică, spre folosul cetățeanului. S-au întemeiat orașe, ele au crescut și au înflorit și au creat astfel o cultură proprie, cultura burgheziei. Din aceasta a rezultat apoi o morală utilitaristă, care a dat impulsul spre dezvoltarea unei științe unilaterale, care a putut atinge în epoca noastră actuală punctul culminant.
În toate acestea putem recunoaște acțiunea unui principiu devahanic. Acesta este universalul, generalul din toate aceste schimbări de-a lungul evoluției, care ne arată în ce mod acționează un gând propriu unui popor. Felul cum se exprimă acest gând depinde de corpul astral comun al poporului, de temperamentul poporului. Arta, de exemplu, la un alt popor decât poporul grec s-ar fi exprimat într-un mod cu totul diferit.
Și cu toate că gândul poporului trăiește în fiecare individ, nu și fiecare individ se contopește totuși cu gândul poporului. El aduce pe lângă acesta și expresia propriei personalități. Aici ni se arată ceva cu totul curios și paradoxal. Este mai ușor, în primă instanță, pentru un om să se deprindă cu lumea ideatică a poporului său în ce privește determinarea sa devahanică, decât să aducă la un numitor comun sentimentele proprii și sentimentele acestui popor. Acest lucru nu este atât de ușor, în special pentru aceia care au atins o instruire și cultură superioare și un comportament civilizat. Pe treptele mai de jos de dezvoltare, această egalizare a sentimentelor omului cu cele ale poporului este mai curând posibilă, deoarece aici are loc întotdeauna o mai ușoară înrolare a sentimentului individual în sentimentul general al poporului. Cu cât un individ se află mai jos pe treapta evolutivă, cu atât mai puternic iese în evidență la el sentimentul poporului, gândul poporului, în mod asemănător cu animalul, care este o expresie a speciei animale.
Dacă însă omul se dezvoltă, atunci el lucrează la elevarea propriului său corp astral, acesta devine mai diferențiat, mai conturat. Și în cele din urmă este posibil ca și corpul său astral să fie în stare să asimileze acea formă a mentalității care se situează deasupra mentalității propriului popor. Dacă înțelegem intelectual sau mental ceea ce luminează în jos dinspre această treaptă superioară, putem sesiza, putem cuprinde ușor idealurile. Uneori se întâmplă ca sentimentele din corpul astral al unui om să nu fie într-atât de dezvoltate precum gândurile. Gândurile unui popor pot acționa atât de puternic asupra gândurilor unui individ, încât îl cuprind, îl acaparează, înainte ca el să se fi dezvoltat în mod suficient.
Indivizii la care se întâmplă aceasta sunt visători desăvârșiți, sunt martirii pentru progresul unui popor. Ei sunt aceasta deoarece ei înșiși o iau înaintea corpului lor astral propriu-zis, deoarece ei consacră întregul lor suflet mai nobil în mod altruist unui ideal. Când astfel de oameni sfârșesc prin moarte, atunci astralitatea lor neevoluată iese cu atât mai puternic în relief; atunci intră în acțiune ceea ce nu exista în idealul poporului, căci ei urmează a se ocupa doar în viitor cu propria lor evoluție. Când un astfel de om, care în viață a fost un mare idealist, care s-a dedicat idealului poporului său moare, el este năpădit de elementul personal, existent încă în el. Atunci ies în evidență însușirile inferioare ale corpului lui astral. Imaginați-vă că o astfel de ființă omenească a devenit martir. El a făcut lucruri nobile, dar a fost maltratat de poporul său, așa cum se întâmplă uneori cu astfel de naturi avansate. De obicei el, deși în timpul vieții a urmărit cu îndrăzneală și curaj idealul său, nu se va uita nici la dreapta, nici la stânga. Dacă a fost schingiuit sau chiar omorât datorită idealului său, atunci imediat după moartea sa apar gânduri de răzbunare. În Kamaloca rămâne atunci doar ceea ce el a refulat ca sentimente personale.
Un popor care și-a tratat în acest fel idealiștii săi, își creează forțe negative, care se repercutează asupra poporului. Rusia și-a creat astfel de forțe negative. De ani întregi ea și-a maltratat anumite personalități nobile. Forțele inferioare ale acestor personalități sunt acum active în Kamaloca, ca dușmani a ceea ce trăiește în Rusia, ca dușmani ai acelora pentru care ele s-au jertfit în viață. S-a putut observa că astfel de martiri, care au murit de tineri, luptă acum de partea japonezilor împotriva propriului lor popor. Acesta este un fapt real, care ne devine clar atunci când pătrundem cu privirea în forțele care acționează mai adânc în interiorul vieții sufletești. Evenimentele din viitor ne devin clare dacă le privim din acest punct de vedere.
Noi, ca membri ai populațiilor germanice, trăim înconjurați la răsărit de populații slave și la apus de populații anglo-americane. Ambele, atât populațiile americane cât și cele slave, sunt rase în urcare, care au de îndeplinit în viitor țelul lor, rase aflate abia la începutul ideii lor de popor. Caracterul fundamental al popoarelor slave se exprimă printr-o predispoziție spre latura spirituală, încercați să înțelegeți cultura slavă, și veți găsi că ea înclină spre o cultură spirituală, că acolo mijește ceva spiritual. Aceste popoare slave au trebuit inițial să se confrunte cu semințiile situate în răsărit, cu chinezii și japonezii. Acestea sunt rămășițe ale populațiilor anterioare ale atlanteenilor, ca de altfel toți mongolii, care sunt ultimele rămășițe ale culturii atlanteene târzii. Ele au corpuri astrale care ele însele înclină spre spiritualitate. Cu acestea au a se confrunta popoarele slave.
În America avem ceva asemănător. Materialismul este împins aici la extrem și este dezvoltat în mod radical în toate concepțiile poporului. Aceasta a condus în epoca modernă la a concepe însăși spiritul în sens materialist. În timp ce la popoarele slave apar personalități izolate, precum Tolstoi, care caută, frumos și măreț, să stimuleze evoluția pornind din lăuntrul sufletului spiritual, poporul american se străduie să explice sufletescul și spiritualul în mod materialist. De aceea, la el întâlnim un spiritualism și un spiritism foarte materialiste. La ei spiritul este căutat exact în același fel în care se cercetează adevărurile fizice. Dar tocmai în acest gen de căutare se află deosebirea. Încercați să priviți spiritualul cu ochii, atunci el devine psihic, iar această latură psihică s-a dezvoltat puternic în America.
Popoarele americane au a se confrunta cu un alt element popular ce provine din Atlantida, este dotat, de asemenea cu aptitudini psihice. Acest element popular trăiește în popoarele de rasă neagră. Felul în care se împreunează și cresc aceste două popoare este caracteristic. Psihicul trebuie să se confrunte cu psihicul, spiritualul cu spiritualul. Avem așadar un gând al poporului spiritual în est și un gând al poporului psihic în vest.
Am viețuit știința și arta pe planul exterior, acum trebuie ca și spiritul să fie din nou ridicat pe primul plan. Acest lucru se poate face în două feluri: fie în mod spiritual, fie în mod psihic. Modul spiritual este progres, cel psihic este regres.
Dumneavoastră vedeți cum aici lumea devine inteligibilă, dacă o privim de pe o bază ocultă. De asemenea, nu se poate spune că noi nu ne putem convinge asupra acestor lucruri. Nu trebuie decât să luăm ceea ce se întâmplă în realitate. Drept probă, vom fi conduși la această convingere dacă se compară concepția psihică asupra lumii și cercetarea psihică cu concepția despre lume a ocultismului. Dacă încercăm să înțelegem concepția despre lume a ocultismului, ne va fi și nouă tot mai ușor să înțelegem lumea aparentă, lumea vizibilă. O asemenea concepție ocult-spirituală asupra lumii nu lasă nicio breșă în înțelegerea lumii. De aici vom dobândi apoi credința în lumea ocultă, despre care relatează ocultiștii, și prin aceasta vom cultiva în noi un element care ne va ridica mai sus. Aceasta nu este o credință oarbă, ci o credință care verifică cele crezute. Cu fiecare nouă experiență această credință devine mai puternică și mai justificată, tot mai solidă și mai sigură. Iar dacă credința a produs în noi înșine această siguranță, va produce și predispoziția de a cunoaște. Întotdeauna, înainte de a accede la cunoaștere ai cercetat. Cine vrea să aibă cunoașterea înaintea cercetării, se aseamănă aceluia care ar vrea să aibă fructul înaintea seminței. Cunoașterea trebuie cucerită de noi înșine. Dacă am ști ceva dinainte, n-am mai avea nevoie să cercetăm. Siguranța și certitudinea care le lipsește cercetătorilor trebuie să fie completate de siguranța și certitudinea credinței. În felul acesta trebuie să conlucreze ele și în felul acesta, în unitate, vor crea în cele din urmă ceea ce trebuie să ne întâmpine drept o unitate: fructul experienței, cunoașterea.
Să-i ascultăm pe ocultiști și să nu spunem nici da nici nu. Să privim însă asta ca un element de bază al propriei noastre vieți și al conduitei noastre de viață; dacă considerăm aceasta ca și cum cercetările lor ar fi conducători utili pentru viața noastră, atunci vom găsi că ele ne vor fi conducători prin viață și că în cele din urmă ne conduc la o cunoaștere interioară și o stare care ne umple de viață, vom găsi că ele ne vor fi conducători de nădejde pentru cercetare, pentru satisfacția noastră și pentru o viață armonioasă în lăuntrul nostru.
