Astăzi aș dori să vorbesc despre un subiect care este expus la multe înțelegeri greșite și despre care s-au răspândit extraordinar de multe lucruri neadevărate în lume. Cei mai mulți dintre dumneavoastră știu că eu am vorbit deja despre aceeași temă [Nota 201] cu ocazia Adunării noastre generale din acest an și că atunci, conform unei vechii uzanțe oculte, am conferențiat separat pentru bărbați și separat pentru femei. Din anumite motive, ce probabil vor reieși mai clar din conferința însăși, am luat distanță față de această veche uzanță ocultă, și anume din cauză că motivele care m-au determinat astăzi, și chiar și atunci, să vă vorbesc despre acest subiect au legătură cu faptul că după mai mult sau mai puțin timp – să sperăm, mai puțin – se va rupe definitiv cu acest vechi uz.
Spuneam că s-au răspândit multe înțelegeri greșite despre acest subiect. N-am să amintesc decât un singur fapt din propria mea viață, care vă va arăta că, într-adevăr, astăzi nu este chiar așa de ușor să treci peste aceste reprezentări, de-a dreptul aventuroase și superstițioase, care există în legătură cu această chestiune; iar pe de altă parte, nu vreau decât să indic cât de ușor te poți expune celor mai incredibile acuzații, când este vorba de niște lucruri nu tocmai comune.
Întâmplarea din viața mea am s-o povestesc foarte pe scurt. Dumneavoastră o veți considera probabil greu de crezut, și cu toate acestea ea este adevărată. Sunt probabil șaptesprezece sau optsprezece ani de atunci [Nota 202], pe când mă aflam într-o societate de profesori universitari și câțiva poeți cu adevărat înzestrați. Printre profesori se aflau și câțiva teologi de la Facultatea de teologie a Universității din acel loc. Ei erau catolici. În acea societate se povestea cu toată seriozitatea ceea ce urmează. De la unul dintre acești teologi, un domn foarte erudit, a pornit zvonul, nu neîntemeiat, că el, seara, n-ar mai ieși din casă, fiindcă crede că pe acolo ar circula francmasoni. Respectivul preda o materie larg răspândită. Dar nu el era cel care povestea, ci un altul. Acela povestea apoi că în timpul șederii sale la Roma, un număr de călugări ai unui anumit Ordin – erau unsprezece, doisprezece sau treisprezece – s-au oferit să întărească prin jurământ următoarea întâmplare.
La Paris, un episcop foarte important ar fi ținut o predică, în care a vorbit despre pericolul îngrozitor pe care îl reprezintă Ordinul francmasonilor în lume. Drept urmare, după predică a venit la el în sacristie un om și a spus că el ar fi francmason, și ar dori să-i ofere ocazia să asiste odată la o întrunire a Alianței. Episcopul a fost de acord și și-a spus: Voi lua însă cu mine câteva moaște sfințite, ca să fiu protejat. – S-a convenit apoi un loc de întâlnire. Respectivul l-a condus pe episcop în Lojă, unde i-a fost desemnat un loc ferit, din care însă putea observa tot ce se întâmpla acolo. A luat o postură afectată, cu relicvele lui sfințite în față, și a așteptat nerăbdător să vadă ce urmează. Ceea ce a văzut atunci a fost relatat în modul următor; accentuez că printre cei aflați atunci în acea societate erau câțiva care considerau chestiunea discutabilă.
Loja ar fi fost deschisă – în realitate ea ar fi purtat numele de „Loja lui Satan”, în timp ce în exterior avea un cu totul alt nume –, și ar fi apărut o făptură stranie. După vechea uzanță – de unde știa el de uzanță, nu a spus –, ea n-ar fi mers; spiritele, după cum este cunoscut, nu merg ci, conform anumitor concepții, alunecă. Această făptură ciudată ar fi deschis ședința. Ce s-ar fi petrecut apoi, episcopul n-a vrut sub nici o formă să povestească, ar fi fost prea înfricoșător. El ar fi invocat însă întreaga forță a moaștelor, și atunci – de pe toate rândurile ar fi pornit un fel de gălăgie infernală – a răsunat strigătul: Suntem trădați! – iar cel care ținuse ședința a dispărut. Pe scurt, a fost o victorie strălucită a forțelor episcopale asupra a ceea ce, probabil, urma să se facă acolo.
Aceasta s-a discutat deci [în societate], ca o chestiune foarte serioasă [Nota 203]. De aici dumneavoastră puteți conchide că în epoca noastră există oameni erudiți, ca probabil mulți alți domni cu nume mari, care cu toate acestea au rămas la concepția că în Francmasonerie se pot întâmpla astfel de evenimente.
Chestiunea este că pe la mijlocul anilor optzeci a apărut o carte franțuzească, care prezintă într-un mod înfiorător secretele Francmasoneriei, ce-i drept mai mult înfiorător decât secret. În ea se arăta în special că francmasonii țineau slujbe diabolice. Această carte a fost pusă în scenă de un jurnalist francez pe nume Leo Taxil [Nota 204]. El a făcut multă vâlvă după aceea, când a introdus un personaj ca martor, o anume Miss Vaughan. Urmarea a fost că Biserica i-a considerat pe francmasoni, cu uneltirile lor nocturne, într-atât de periculoși, încât a găsit necesară crearea unei Alianțe mondiale împotriva francmasonilor. În Triento s-a ținut un fel de Conciliu. Nu a fost un Conciliu adevărat, însă el s-a numit al doilea Conciliu din Triento. Au fost trimiși ca reprezentanți numeroși episcopi și sute de preoți; totul a fost prezidat de un cardinal. [Congresul a devenit un mare succes pentru Taxil.] Ulterior însă s-au redactat scrieri polemice, iar domnul Taxil a explicat în final că întregul conținut al cărții sale, precum și personajele menționate, ar fi o invenție a sa.
După cum vedeți, există suficiente ocazii pentru a atrage prin astfel de lucruri un mare blam asupra ta. Aceasta a fost una dintre cele mai teribile blamări pe care și-a atras-o o corporație cu largă răspândire în lume. De aici dumneavoastră trebuie să trageți cel puțin o concluzie, că de fapt se știe extrem de puțin despre Francmasonerie. Căci dacă s-ar ști mai multe, dacă te-ai putea informa ușor în legătură cu aceasta, ar fi de la sine înțeles că nu s-ar mai spune și nu s-ar mai putea face astfel de lucruri reprobabile.
În cercuri mai largi ale publicului domnește și astăzi o părere sau alta despre Francmasonerie. În ziua de azi chiar nici nu este așa greu să-ți formezi o părere, întrucât există o literatură relativ bogată, care în parte este scrisă de oameni care au cercetat multe documente, dar în parte conține și lucruri despre care francmasonii ar spune că au ajuns în exterior datorită trădătorilor. Cineva care se ocupă într-o oarecare măsură cu această literatură, își va face o anumită idee despre ce e vorba acolo. Cu toate acestea, este cu totul exclus să obții o idee justă în legătură cu aceasta, și anume, pentru că și astăzi, într-o mare măsură, mai este încă valabil ceea ce spunea Lessing, el însuși francmason [Nota 205]. Atunci când a fost primit, Maestrul din scaun l-a întrebat: Vedeți deci dumneavoastră înșivă că nu sunteți inițiat în niciun lucru care să fie îndreptat în mod special împotriva statului sau a religiei? – Iar Lessing a răspuns: Da, eu trebuie să mărturisesc că nu am aflat astfel de lucruri. Aș fi, desigur, bucuros dacă aș fi aflat așa ceva, căci atunci, cel puțin, aș fi aflat ceva.
Aceasta este afirmația unui om care a putut privi chestiunea în sensul corect și care a mărturisit că prin tot ceea ce se practica acolo nu a aflat absolut nimic. De aici puteți ajunge cel puțin la concluzia, că aceia care stau în afara Masoneriei nu știu nimic, dar și că aceia care stau în interior nu știu nimic important; ei ajung de obicei la concluzia că nu au profitat cu nimic în mod special. Și cu toate acestea, ar fi fără discuție fals să tragi o asemenea concluzie.
Mai există acum și o altă părere, care totuși nu are prea mult de-a face cu problema propriu-zis francmasonică. Există o lucrare, apărută în 1875, în care autorul afirmă că primul francmason ar fi fost Adam [Nota 206]. Este, desigur, imposibil să mergi înapoi cu căutarea pe urma celui care a întemeiat o asociație, mai departe de primul om.
Alții afirmă că Francmasoneria ar fi o veche artă egipteană, pe scurt, ceea ce întotdeauna a fost numit „Arta regală”, dar și aceasta este plasată de unii în timpurile cele mai vechi. Până la urmă există multe Rituri – așa se numește modalitatea în care activează, simbolic, francmasonii – botezate cu nume egiptene, astfel încât în aceste nume dumneavoastră aveți deja o indicație că ar fi vorba despre ceva ce provine din vechea cultură egipteană. În orice caz, atât în interiorul cât și în exteriorul Masoneriei există părerea că ea este ceva străvechi.
Masoneria este deci ceva ce-l pune deja pe om pe gânduri. De însăși numele ei se leagă două concepții complet diferite. Una – și ea nu este o partidă foarte mare în cadrul Francmasoneriei – afirmă că toată Masoneria ar fi provenit de la meseriași zidari, de la arta de a construi clădiri; în timp ce cealaltă partidă consideră aceasta drept o concepție naiv-copilărească și susține că Francmasoneria ar fi fost dintotdeauna o artă sufletească, iar simbolurile preluate de la meseriașii-zidari – ca de exemplu șorțul de piele, ciocanul, mistria, dalta, compasul, linealul, echerul, firul cu plumb, nivela și așa mai departe – ar trebui privite ca simboluri pentru munca interioară asupra omului însuși. Astfel că prin expresia Masonerie (meseria de zidar) nu trebuie înțeles altceva decât zidirea omului interior, lucrul la propria desăvârșire. Dacă vorbiți astăzi cu un francmason, puteți avea surpriza să vi se spună că ar fi o concepție naiv-copilărească să crezi că Francmasoneria ar fi avut vreodată de-a face cu meseria de zidar. S-a avut întotdeauna în vedere, nici mai mult nici mai puțin, decât zidirea Templului miraculos, care este de fapt scena sufletului omenesc, s-a avut în vedere munca la însăși acest suflet omenesc, care trebuie desăvârșit, și arta care trebuie folosită în acest scop. Toate acestea, pentru a nu le divulga ochilor profani, ar fi fost exprimate prin aceste simboluri.
Privit din punctul nostru de vedere de astăzi, ambele concepții sunt absolut false, asta din cauză că, dacă ne referim la prima concepție, omul actual – atunci când el vorbește despre faptul că Francmasoneria ar proveni de la meseria de zidar – nu-și mai imaginează o chestiune importantă, cum de altfel ar trebui să-și imagineze; și dacă ne referim la a doua concepție, cum că simbolurile există doar pentru a sluji muncii de perfecționare a sufletului – fapt considerat de majoritatea Alianței francmasonilor ca incontestabil – aceasta este, dacă o privim în sens just, o nerozie. Mult mai corect ar fi să gândim că Francmasoneria este legată de meseria de zidar, cu toate că nu în modalitatea în care este concepută astăzi zidăria și arhitectura, ci într-un sens cu mult mai profund.
Există astăzi în cadrul Masoneriei două direcții. Una este reprezentată de numărul cu mult mai mare al celor care se numesc astăzi masoni. Iar această parte, pe departe cea mai mare, afirmă acum că toată Masoneria ar fi cuprinsă în ceea ce ei numesc Masonerie simbolică sau ioaneică, care din punct de vedere exterior se caracterizează inițial prin faptul că se divide în cele trei grade: gradul de ucenic, gradul de calfă și gradul de maistru/Maestru; despre latura interioară, va trebui să mai spunem îndată ceva. Pe lângă această Masonerie ioaneică mai există un mare număr de masoni care susțin că această Masonerie ioaneică n-ar fi decât o scăpătare, o formă atrofiată a ideii masonice generale, a marii idei masonice. Dacă se afirmă că Masoneria ar cuprinde doar aceste trei grade simbolice sau ioaneice, aceasta ar însemna o apostazie de la această mare idee masonică. Esența, marea importanță a Masoneriei consistă în așa-numitele grade superioare, care în modul cel mai pur ar fi păstrate în așa-numitul Rit scoțian sau acceptat, în care, sub un anumit aspect, ar fi conservat ceea ce se cheamă Ritul egiptean, Ritul Misraim sau Memphis [Nota 207].
Avem așadar două direcții opuse: Masoneria ioaneică și Masoneria de grade înalte. Masonii ioaneici afirmă că Masoneria de grade înalte n-ar fi altceva decât un moft, întemeiat pe vanitatea omenească, care se complace în a poseda ceva mai deosebit, un element spiritual-aristocratic, urcând din grad în grad și dându-se mare prin deținerea gradului 18, 20 sau a unui grad și mai înalt.
Ați făcut acum cunoștință cu un bagaj considerabil de lucruri, apte să inducă o serie de confuzii.
Masoneria de grade înalte se revendică de la vechile Misterii, de la organizări de genul celor care, în măsura în care este posibil, au fost și sunt descrise de Teosofia noastră: de la organizări din trupuri foarte vechi, care au existat și încă mai există și care au păstrat pentru oameni știința mai înaltă, suprasensibilă. Această știință suprasensibilă accesibilă omului a fost mijlocită acelora care au putut dobândi accesul la aceste lăcașe misteriale, prin faptul că în ei s-au dezvoltat anumite forțe suprasensibile care facilitau contemplarea lumilor suprasensibile. În cadrul acestor Misterii ancestrale – astăzi ele s-au transformat, dar despre aceasta nu vom vorbi acum – au fost conținuți și germenii originari pentru toate culturile spirituale de mai târziu. Căci ceea ce se prezenta în aceste Misterii străvechi nu era ceea ce constituie astăzi cultura omenească.
Dacă dumneavoastră vreți să înțelegeți cultura actuală și să vă adânciți în aceasta, veți găsi că ea se subîmparte în trei domenii: în domeniul înțelepciunii, în domeniul frumosului și în domeniul puterii sau tăriei. În aceste trei cuvinte este cuprinsă în fapt întreaga sferă a culturii spirituale. De aceea ele mai sunt numite și cele trei coloane ale culturii omenești. Ele sunt similare cu cei trei regi din Basmul lui Goethe [Nota 208] despre șarpele verde și frumosul crin: regele de aur, regele de argint și regele de bronz. Aceasta are legătură cu faptul că Francmasoneria este numită „Arta regală”. Astăzi, aceste trei domenii ale culturii sunt separate. Înțelepciunea este conținută în principal în ceea ce noi numim știință; frumusețea este încarnată în esență în ceea ce noi numim artă; iar ceea ce, francmasonic vorbind, se cheamă putere, este cuprins în conviețuirea socială partajată, organizată, a oamenilor într-un stat. Raportul voinței față de cele trei componente, masonul le sintetizează prin: înțelepciune, frumusețe, putere.
Ceea ce ele trebuiau să dea oamenilor în epocile străvechi, aflua spre candidații la Misterii din contemplarea tainelor misteriale. Noi ne referim aici la o epocă străveche, în care religia, știința și arta nu erau încă separate, în care ele erau încă unite. În fapt, cine poate să privească în suprasensibil, în Astral, are în față, neseparate, cele trei componente. Înțelepciunea, frumusețea și ansamblul impulsurilor de voință sunt pentru el o unitate. Pe planurile superioare ale contemplării nu există știință abstractă. Există doar o știință care trăiește în imagini; în cealaltă trăiește ceea ce în lume are doar o existență de umbră și se exprimă palid prin imaginație. Nu se descria ceea ce putem citi în mod abstract în cărți, într-un hrisov sau altul despre Creațiune [despre originea lumii și a omului], ci ea era adusă în fața ochiului discipolului în imagini vii, în culori splendide și răsunând armonic. Iar ceea ce el resimțea acolo drept înțelepciune, era în același timp artă și frumusețe, era ceea ce, într-o măsură cu mult mai mare, trăiește în noi ca sentimente atunci când ne aflăm în fața unor opere de artă grandioase. Se dezvoltau simultan impulsul de adevăr și frumos, impulsul de înțelepciune și imboldul artistic și, de asemenea, momentul religios. Ochiul de artist privea în sus, spre ceea ce se desfășura [în Misterii] [Nota 209], iar cel care voia să fie evlavios, găsea în aceste procese ce se derulau în fața ochilor lui, obiectul ardorii lui religioase. Religia, arta, știința erau una.
A venit apoi timpul în care această unitate s-a separat în trei domenii culturale, timpul în care intelectul a luat calea sa proprie, în perioada în care Misteriile, pe care tocmai le-am descris, și-au pierdut din importanță, a luat naștere știința. După cum știți, filosofia și știința occidentală, știința propriu-zisă, a luat naștere odată cu Thales. Aceasta este perioada în care ea s-a dezvoltat din lăuntrul bogăției vieții misteriale de odinioară. Atunci a început și ceea ce înțelegem noi prin artă în sens occidental: din lăuntrul Misteriilor s-a dezvoltat apoi arta dramatică greacă. În timp ce, începând din India [Nota 210] și până la cultul egiptean se vorbea de Divinitatea care pătimește și moare, la marii tragedieni greci – la Eschil, Sofocle și așa mai departe – avem de-a face cu personaje distincte, care sunt reflectări ale marii Zeități, prin care discipolul misterial reconstruiește în dramele sale Zeitatea suferindă, luptătoare, îndurătoare de lipsuri și mizerii, aducându-l astfel pe scenă în fața oamenilor pe Dumnezeu în ipostazele lui omenești.
Cel care vrea să înțeleagă ce a intenționat Aristotel cu purificarea sa, cu catarsisul, trebuie să explice noțiunea luând-o din Astral, din tainele Misteriilor. Expresiile pe care el le folosește [ca explicație] pentru tragedie, sunt un slab reflex a ceea ce învăța discipolul în Misterii. Amintiți-vă că Lessing se interesa [Nota 211] la un moment dat de forțele sufletești ale fricii și compasiunii, care trebuiau să fie suscitate prin tragedie. Aceasta a dat prilejul, de la Lessing încoace, la multe discuții, mari și savante. Aceste sentimente erau într-adevăr suscitate [în discipol în Misterii], atunci când îi era reprezentat Dumnezeu în periplul său cosmic. Atunci, pasiunile existente în sufletul omenesc erau de-a dreptul zguduite și eliminate, așa cum elimini febra, împingându-le până la punctul lor culminant. Prin aceasta intervenea purificarea, pentru a putea trece apoi la renaștere. Toate acestea apăreau în imagini palide, ca de umbră, în vechile tragedii grecești. După cum știința s-a dezvoltat din vechile Misterii, tot astfel și arta.
La aceste vechi Misterii raportează masonii de grade înalte originea lor. În gradele lor înalte, ei nu au altceva decât o imitație a gradelor înalte ale Misteriilor, în care discipolii misteriali erau inițiați treptat, treptat. Acum putem înțelege și de ce Masoneria ioaneică ține morțiș să afirme că asemenea grade înalte nu mai trebuie să existe. În realitate, în ultimele secole gradele înalte și-au pierdut, mai mult sau mai puțin, importanța lor în cadrul Francmasoneriei. Ceea ce s-a petrecut în ultimele secole în cultură n-a venit, în cea mai mare parte, ca un impuls dinspre această latură. A existat însă o vreme în care marile impulsuri culturale au pornit tocmai de la ceea ce trebuie să fie Francmasoneria. Pentru a înțelege aceasta, trebuie să privim puțin mai adânc în interiorul unei epoci, despre care eu am vorbit deja aici de mai mult ori, și anume despre secolul al XII-lea al evoluției noastre culturale europene. Astăzi însă am să o fac într-un sens francmasonic.
Pe atunci ocultismul, care apărea sub cele mai variate nume, a jucat un rol mult mai important decât ne putem imagina asta astăzi în general. Dar toate aceste nume nu mai au nicio importanță astăzi, și aș vrea să vă spun și de ce. Vă voi arăta, pe baza unui exemplu luat din Francmasonerie, de ce aceste nume nu contribuie cu nimic esențial la înțelegerea chestiunii.
Ceea ce vă povestesc acum poate fi viețuit deja de oricine devine ucenic în ale Francmasoneriei, și întrucât aceste lucruri sunt cunoscute, cel puțin după nume, pot să le spun și eu fără probleme.
Un obicei curent este așa-numita „Acoperire”. La deschiderea Lojii, Maestrul își ocupă locul său, iar supraveghetorul de la intrare se postează în fața ușii. Apoi vine prima întrebare a Maestrului: „Loja este acoperită?” – Sunt foarte puțini masoni, probabil, care înțeleg această expresie: „Loja este acoperită?” Întrucât însă chestiunea este simplă, vă pot da deja explicația acestei expresii. Atunci, în perioada despre care vorbesc, a fi francmason însemna în egală măsură să fii în cea mai înverșunată opoziție față de tot ceea ce avea o putere oficială exterioară. De aceea era necesar ca activitatea Ordinului francmason să fie practicată cu extraordinar de mare precauție. Tocmai din acest motiv era necesar atunci ca Francmasoneria să apară sub diferite nume, care să pară inofensive. Se numea, printre altele, și „Frații ioaniți” și așa mai departe. Astăzi, mare parte din ceea ce milita pe atunci Francmasoneria a fost realizat. Astăzi ea este chiar oficial o putere în lume.
Dacă dumneavoastră mă întrebați, în ce constă de fapt Francmasoneria, va trebui să vă răspund în cuvinte abstracte: ea constă în aceea că membrii ei gândesc cu câteva secole înainte evenimentele care urmează să se întâmple; că ei elaborează în mod cât se poate de conștient idealurile înalte ale omenirii, astfel încât aceste idealuri nu sunt doar niște idei abstracte.
Dacă un mason vorbește astăzi despre idealuri și îl întrebi, ce părere are despre idealurile cele mai înalte, el vă va spune: Idealurile supreme sunt înțelepciunea, frumusețea și puterea sau tăria – ceea ce însă, la o privire mai exactă, de cele mai multe ori nu este decât o frază. Pe acea vreme, sau chiar și astăzi la cei ce înțeleg realmente ceva despre aceste lucruri, când era vorba despre aceste idealuri, atunci la astfel de oameni era vorba de ceva cu totul precis atât de precis, încât ei se raportau la cursul evenimentelor din secolele care urmează, așa cum se raportează gândul unui constructor care construiește o fabrică, la această fabrică, dacă ea este construită.
Atunci [în secolul al XII-lea] era periculos să știi dinainte ceea ce s-a întâmplat ulterior. De aceea și era necesar să folosești drept paravan nume care să sune inofensiv. Și tot de aici vine și această expresie: Loja aceasta este acoperită? – care este similar cu a spune: Sunt aici prezenți doar oameni care într-adevăr știu ceva despre aceste lucruri ce urmează să fie încorporate în viitor în evoluția omenirii prin Francmasonerie? – Căci fiecare trebuia să-și spună, că dacă iese în public, nimeni nu trebuie să îl recunoască drept mason. Această măsură de precauție, necesară anterior, s-a păstrat până în epoca noastră. Dacă mulți masoni știu ce se are în vedere cu asta, este sub semnul întrebării. Cei mai mulți cred că aceasta ar fi o expresie formală consacrată oarecare, sau o interpretează într-un sens mai mult sau mai puțin spiritual. V-aș putea cita nenumărate alte exemple, care să vă arate că niște condiții exterioare au contribuit la luarea unor măsuri practice, cărora astăzi ne străduim să le dăm cine știe ce interpretare simbolică adâncă.
Dar să revenim acum la miezul propriu-zis a ceea ce s-a vrut atunci în secolul al XII-lea. Aceasta este exprimat în legenda cu profunde semnificații simbolice despre Sfântul Graal [Nota 212], despre acel vas minunat ce provine din îndepărtatul Orient și ar avea forța de a întineri oamenii, de a-i chema la viață pe cei morți și așa mai departe.
Ce este deci Sfântul Graal – acum vorbind din punct de vedere francmasonic – și ce este ceea ce stă la baza întregii legende? Ajungem cel mai ușor să recunoaștem ceea ce stă la baza legendei, dacă ne reprezentăm un simbol al anumitor Uniuni francmasonice, care astăzi este mistificat în cel mai grosolan mod posibil. Este un simbol care este luat din viața sexuală. Este cât se poate de adevărat, că exact acele lucruri ce țin de tainele cele mai profunde ale Francmasoneriei au un simbol luat din viața sexuală, și că mulți dintre aceia care încearcă astăzi să tălmăcească asemenea simboluri urmează doar propriei lor fantezii murdare, interpretând aceste simboluri într-un sens impur spiritual. Este foarte probabil ca interpretarea acestor simboluri sexuale să joace în perioada următoare un rol deloc minor și ca tocmai aceasta să arate în viitorul apropiat cât de rău le merge vechilor taine francmasonice, vechilor și marilor taine francmasonice în epoca de azi, iar pe de altă parte cât de necesar este în epoca actuală să păstrăm sublim și intact fondul pur, nobil și profund al simbolurilor francmasonice.
Aceia dintre dumneavoastră care au audiat conferința mea recentă [Nota 213] cu ocazia Adunării generale, știu că motivul pentru care până de puțină vreme nicio femeie nu era primită în Masonerie și până de curând despre astfel de lucruri se putea vorbi doar separat pentru bărbați și femei, are legătură cu semnificația originară propriu-zisă a acestor simboluri. Pe de altă parte, dumneavoastră știți, de asemenea, că aceste simboluri au legătură [Nota 214] – și acest lucru țin să-l accentuez în mod deosebit – cu cele două mari curente ce străbat întreaga lume și ajung până sus, în domeniile spirituale cele mai înalte, și care ne întâmpină și pe noi ca lege a polarității în forțele masculinului și femininului. În cadrul acelei culturi ce intră în discuție pentru noi – în primul rând a culturii pe plan spiritual, care contează pentru evoluție –, limbajul francmasonic exprimă principiul preoțesc prin principiul feminin. Teocrația este exprimată prin elementul feminin. Principiul masculin este, din contră, tot ceea ce se constituie ca parte adversă a acestei teocrații, însă de așa manieră încât această parte adversă nu are de reprezentat mai puțin ceea ce este mai sfânt, mai nobil, mai grandios și mai spiritual în lume. Există așadar două curente cu care noi avem de-a face: un curent feminin și un altul masculin. Ca reprezentant al curentului feminin, masonul îl vede pe Abel, al curentului masculin pe Cain.
Prin aceasta ajungem la ideea de bază a Masoneriei, care fără îndoială este veche, străveche. Masoneria a luat ființă în epocile de demult, ca parte adversă a culturii preoțești. Va trebui însă acum să lămurim în mod just și ceea ce s-a înțeles prin cultură preoțească.
Cele despre care este vorba aici nu au nimic de-a face cu opoziția meschină față de Biserică sau Confesiunile religioase. Tipul preoțesc poate apărea chiar și în rândul celor mai evoluați mireni. Dar și ceea ce apare astăzi ca știință și domnește în multe branșe spirituale, nu este altceva decât ceea ce, masonic exprimat, se numește element preoțesc; și de asemenea altceva este, în sensul cel mai profund, elementul masonic. Noi trebuie așadar să ne reprezentăm lucrurile în întreaga lor profunzime dacă vrem să le cunoaștem în mod just. Faptul că ceea ce apare în știință este de multe ori ceea ce masonul desemnează drept element preoțesc, aș vrea să vi-l clarific printr-un exemplu.
Ce medic nu ar râde astăzi copios batjocoritor, dacă i s-ar vorbi despre valoarea terapeutică a izvorului de la Lourdes? Pe de altă parte, ce medic nu ar privi ca de la sine înțeles faptul că pentru anumiți oameni, lucrul cel mai rațional este dacă ei merg la Wiesbaden sau Karlsbad? Eu știu că rostesc ceva îngrozitor de eretic, însă eu nu reprezint principiul preoțesc, și de asemenea nici medicina; va veni însă un timp în care se va judeca fără idei preconcepute despre ambele. Și dacă astăzi ar exista o medicină adevărată, printre lucrurile pe care le prescrie doctorul ar face parte și credința în forța terapeutică. Atunci motivele pentru care el trimite pe cineva la Karlsbad, ar fi identice cu cele pentru care un altul trimite pe cineva la Lourdes. Numiți-o pe de o parte cea mai mare cucernicie, și pe de altă parte cea mai crasă superstiție: este până la urmă același lucru.
Ceea ce se află la baza unui principiu preoțesc înțeles în acest fel, îl putem desemna ca un mers ce nu pătrunde până la temelia lucrurilor, ca o luare a lucrurilor ca și cum ele ar fi date de undeva în lume, și cu acest dat am fi mulțumiți. Simbolul pentru motivul pentru care omul nu poate nimic, simbolul propriu-zis pentru ceea ce omului, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, îi este dăruit, este luat din viața sexuală. Aici omul este productiv. Dar ceea ce se exprimă în această forță productivă, nu are nimic de-a face cu arta omenească, cu știința omenească și nimic cu putința omenească. Aici este exclus ceea ce se vrea exprimat prin cele trei coloane ale „Artei regale”. Dacă așadar anumiți francmasoni așază în fața neamului omenesc simbolurile sexuale, prin aceasta ei vor să spună: În acestea se exprimă natura umană nu așa cum a făcut-o omul, ci așa cum i-a fost dată de zei. Aceasta își găsește expresia în Abel, vânătorul și păstorul, care jertfește animalul de jertfă, mielul de jertfă, așadar ceva la care el însuși nu a făcut nimic spre a-l crea, care a apărut fără contribuția lui.
Cain în schimb, ce jertfește el? El jertfește ceea ce el însuși a dobândit prin muncă, roadele pământului, pe care le-a obținut arând pământul. El jertfește ceva pentru care au fost necesare arta, știința și înțelepciunea; ceva care trebuie să-l poți cuprinde cu mintea, să-l înțelegi, ceva ce ai făcut tu însuți, care, în sens spiritual, se întemeiază pe libertate, pe autodeterminarea omului. Aceasta se obține cu prețul vinei, prin aceea că mai întâi omori viul dăruit de natură sau de puterile dumnezeiești, așa cum Cain l-a omorât pe Abel.
Drumul spre libertate trece prin vină. Tot ceea ce este creat în lume – și la care omul poate fi activ cel mult prin accesoriile/anexele lui –, tot ceea de îi este dăruit omului de puterile divine, ceea ce există aici fără ca el însuși să trebuiască să muncească neobosit pentru asta, acestea ne sunt date în primă instanță în regnurile naturii, asupra cărora noi nu avem nicio putere, în acele regnuri ale naturii ale căror forțe sunt sustrase oricărei contribuții omenești: în regnul vegetal, în regnul animal și în regnul uman, în măsura în care în aceste regnuri se pune problema creării, a zămislirii fizice. Întreaga forță de procreare, de reproducere din aceste regnuri ne este dată de la natură. În măsura în care luăm viul spre folosul propriu, în măsura în care noi facem din lume, care se clădește din ceea ce este viu, reședința noastră, noi jertfim animalul de jertfă dat nouă, așa cum Abel a jertfit animalul de jertfă dăruit lui.
Simbolul pentru aceste trei regnuri este crucea. Bârna de jos simbolizează regnul vegetal, bârna din mijloc, bârna transversală, regnul animal, cea superioară regnul uman.
Planta este înfiptă cu rădăcină în solul pământesc și îndreptată în sus, în floare, ceea ce omul a îndreptat în jos. Ceea ce în floare este scos la vedere este sexualul plantei. Partea orientată în jos a plantei, rădăcina, este capul plantei, cufundat în pământ. Animalul este planta pe jumătate rotită și are coloana vertebrală îndreptată orizontal față de solul pământesc. Planta rotită complet, astfel încât partea de jos este orientată în sus, este omul.
Această viziune stă la baza tuturor Misteriilor crucii. Iar dacă Teosofia ne arată că omul trebuie, în cursul evoluției sale, să treacă prin cele trei regnuri, prin regnul vegetal, regnul animal și regnul uman, aceasta este același lucru cu ceea ce exprimă Platon în frumoasele cuvinte: Sufletul lumii este țintuit pe crucea corpului lumii [Nota 215]. – Sufletul omenesc este o scânteie a sufletului lumii, iar omul, ca om fizic, este în același timp plantă, animal și om fizic. Prin faptul că sufletul lumii s-a disciplinat, s-a dezagregat în scânteile individuale ale sufletelor omenești, el a fost oarecum țintuit pe crucea lumii, pe ceea ce este reprezentat de cele trei regnuri – regnul vegetal, regnul animal și regnul uman. În aceste regnuri acționează forțe pe care omul nu le stăpânește*. Dacă vrea să devină maistru/Maestru, el trebuie să-și apropie, să ia în posesie un nou regn**, care nu este exprimat prin cruce.
* Germ. meistern.
** Germ. Reich = împărăție, sferă, domeniu, regn.
Atunci când vorbesc despre acest subiect, întotdeauna sunt întrebat: Și unde rămâne regnul mineral? – Regnul mineral nu este simbolizat în cruce, căci el este regnul în care omul se poate exprima deja astăzi cu o claritate luminoasă, limpede, în care el învață arta cântăritului și număratului, a geometriei și aritmeticii, pe scurt, învață să aplice toate lucrurile care țin de natura anorganică la anorganic, la regnul mineral.
Dacă dumneavoastră aveți în față un Templu, atunci știți că omul l-a ridicat folosind greutatea etalon, compasul, echerul, firul cu plumb și nivela și în cele din urmă gândurile, pe care natura anorganică le-a transmis constructorului în legile geometriei și mecanicii. Iar dacă pătrundeți cu gândirea întregul Templu, veți afla că acest Templu, ca operă nevie, a provenit din libertatea omenească și din munca cu capul, din munca intelectuală. Acest lucru nu-l puteți spune însă atunci când supuneți observației omenești o plantă sau un animal.
Vedeți astfel, că ceea ce omul stăpânește, în care el poate deveni Maestru, este până în ziua de azi sfera neviului. Și tot ceea ce omul transpune din sfera neviului în armonie și ordine, este simbolul Artei sale regale pe Pământ. Tot ceea ce el introduce în acest regn mineral prin Arta sa regală, a fost la început emanația și încarnarea înțelepciunii divine. Mergeți în urmă, în epoca vechilor caldeeni, a vechilor egipteni, unde s-a construit nu numai cu intelectul, ci totul era pătruns cu simțiri și sentimente înalte; acolo, stăpânirea naturii anorganice era resimțită drept „Artă regală”. Și de aceea, această stăpânire a naturii a fost denumită ulterior „zidărie liberă”*. Poate părea în primă instanță o fantezie, este însă mai mult decât atât.
* Franc. franc masonnerie.
Imaginați-vă odată clipa, momentul din evoluția Pământului nostru, în care încă nici un om nu a pus mâna spre a plămădi natura anorganică, când întregul glob pământesc i-a fost predat omului, așa cum a fost lăsată el de natură. Și ce s-a întâmplat apoi? Uitați-vă în urmă la construcția unei piramide egiptene, cum s-a îmbinat o piatră cu alta prin munca omului. Ceea ce a format natura, a fost transformat prin gândire omenească în ceva nou. În felul acesta, înțelepciunea omenească a preschimbat Pământul. Aceasta era resimțit drept misiunea propriu-zisă a omului liber, a omului ziditor pe Pământ. Cu ajutorul diferitelor instrumente, forțele omului au realizat încă din cele mai vechi timpuri, când forța omenească a acționat fără mijloace mecanice, și până în epoca noastră, transformarea treptată a regnului mineral până în cele mai îndepărtate întinderi, pornind din înțelepciunea omenească. Și aceasta este prima coloană, coloana înțelepciunii.
Ceva mai târziu vedem intervenind a doua coloană: coloana frumuseții,a artei.Prin artă se revarsă de asemenea spiritul omenesc în materia nevie,prin care are loc din nou o însuflețire* (biruire**]) a neviului existent în natură [Nota 216]. Încercați să vă reprezentați cum, trecând treptat în artă, înțelepciunea pune stăpânire pe natura nevie, și veți vedea cum, bucată cu bucată, ceea ce există aici fără activitatea omului este transformat prin intermediul omului însuși. Imaginați-vă, din partea mea și în mod fantastic, momentul în care Pământul va fi complet transformat de mâna omenească, în care întreg Pământul va fi devenit o operă de artă, plină de înțelepciune și radiind de frumusețe, construită de mâna omenească, imaginată de înțelepciunea omenească! Poate să pară fantastic; dar este mai mult decât atât. Căci misiunea neamului omenesc pe Pământ este să transforme artistic sfera Pământului. Aceasta este exprimat în cea de a doua coloană, coloana frumuseții.
* Germ. Beseelung.
** Germ. Besiegung.
La acestea dumneavoastră puteți adăuga, ca o a treia coloană, organizarea seminției umane în state și popoare și aveți răspândirea spiritului omenesc în lăuntrul lumii; și aceasta se află tot în sfera neviului.
De aceea, oamenii medievali din secolul al XII-lea, privind în urmă la vechea înțelepciune, și-au spus, că înțelepciunea din timpurile de demult s-a păstrat în monumentele de marmură, înțelepciunea prezentului însă odihnește încă în pieptul omenesc. Ea iese la suprafață la artist și devine, prin munca mâinilor sale, operă de artă. Ceea ce simte el, o întipărește în materia informă, o scoate sculptând din piatra moartă. În piatra moartă nu trăiește de fapt nimic, însă în ea apare interiorul sufletesc al omului. Totul în artă este subsumat acestei misiuni. Indiferent dacă sculptorul dăltuiește marmura, dacă pictorul răsfiră culori, lumină și umbre, întotdeauna este o stăpânire a neviului, a naturii anorganice. Chiar și omul de stat transformă natura [?] [Nota 217]... mereu dumneavoastră aveți de-a face – în măsura în care nu intră în discuție ceea ce este de origine vegetală, animală și umană – cu spiritul propriu al omului.
Astfel privea înapoi gânditorul medieval al secolului al XII-lea spre vechea înțelepciune ocultă caldeeană, spre arta și frumusețea grecească și spre puterea întruchipată în ideea de stat a Imperiului roman. Acestea sunt cele trei mari coloane ale istoriei universale: înțelepciune, frumusețe, putere/tărie. Goethe le-a înfățișat în „Basmul” său prin cei trei regi: prin regele de aur – înțelepciunea ocultă; prin regele de argint – frumusețea, precum cea din Grecia; prin regele de bronz – puterea, care și-a găsit expresia sa universală în ideea romană de stat, care a trecut apoi în organizarea Bisericii creștine. Iar Evul Mediu, cu haosul lui [Nota 218] provocat de punerea în mișcare a migrației popotelor și cu amestecul lui de stiluri, se exprimă prin regele amorf, făcut dintr-un amalgam de aur, argint și bronz. În el este aruncat claie peste grămadă tot ceea ce era distribuit pe diferite culturi în Antichitate. Abia în viitor forțele individuale trebuie să se elibereze din haos, pentru a evolua spre o treaptă mai înaltă.
A scoate aceste forțe individuale din lăuntrul forțelor omenești și a le conduce pe o treaptă superioară, este misiunea pe care și-au propus-o cei care în Evul Mediu priveau Sfântul Graal drept marele lor simbol. Sfântul Graal trebuia să fie ceva esențial nou, în ciuda faptului că în expresia sa simbolică el cuplează la vechile tradiții legendare, cu toată simbolistica lor.
Ce este deci Sfântul Graal? Pentru acela care înțelege corect această legendă, el semnifică – și asta se poate demonstra chiar literar [Nota 219] – ceea ce urmează.
Până acum omul a stăpânit exclusiv neviul din natură. Transformarea forțelor vii, transformarea a ceea ce lăstărește și crește în plantă, cea ce apare în perpetuarea animală [și umană], stă în afara puterilor sale. Aceste forțe tainice ale naturii, omul trebuie să le lase intacte. Aici el nu poate interveni. Ceea ce ia naștere prin aceste forțe, nu poate fi deplin pătruns de el cu înțelegerea. Artistul poate, ce-i drept, să creeze un Zeus de o minunată frumusețe, însă el nu-l poate pătrunde în întregime cu gândirea pe acest Zeus. În viitor omul va atinge o treaptă, în care va putea face și aceasta. Pe cât este de adevărat că omul a dobândit puterea asupra naturii nevii, că stăpânește cu nivela și firul de plumb forța gravitației, că stăpânește forțele directoare orientare din natură cu ceea ce-i stă la dispoziție în geometrie și mecanică, tot atât de adevărat este că el va stăpâni prin sine însuși în viitor ceea ce azi posedă doar ca un dar al naturii sau al puterilor divine: viul.
Când în trecut Abel jertfea cele ce primise din mână divină, el jertfea și pe planul viului doar ceea ce a primit de la natură. Cain în schimb a jertfit ceea ce a obținut cu multă trudă, prin munca sa: roadele pământului [Nota 220]. De aceea, în această perioadă [a Evului Mediu] apare o direcție fundamental nouă în Masonerie. Iar această direcție este cea desemnată prin simbolul Sfântului Graal: forța jertfirii de sine. Am spus deja adesea: Armonia în cadrul omenirii nu se creează predicând-o, ci fundamentând-o. Când în natura omenească au fost trezite forțele adevărate, nu mai există purtare nefraternă. În ceea ce se exprimă în simbolurile francmasonilor, majoritatea și minoritatea nu au nicio importanță. Aici nu poate exista dispută, căci este vorba doar de a putea sau a nu putea. Nicio majoritate nu poate decide dacă firul cu plumb sau nivela pot fi utilizate; aici trebuie să decidă obiectul, chestiunea. În ea toți oamenii sunt frați, acolo se regăsesc cu toții. Despre aceasta nu poate exista ceartă, dacă fiecare om merge pe calea imparțialității, calea care constă în dobândirea forțelor superioare. Astfel, Alianța [francmasonilor] este, bineînțeles, o Alianță a fraternității, care se sprijină în măsura cea mai largă pe ce au în comun oamenii în natura nevie.
Dar în natura nevie nu mai există toate forțele care au existat cândva. Multe din ele au dispărut, deoarece în ciclul naturii în care ne aflăm în prezent și pe care îl numim Pământ, cunoașterea materială stă pe primul plan, iar cea intuitivă s-a pierdut. Aș vrea să mai indic aici un singur fapt: în arhitectură a dispărut cu desăvârșire arta de a putea realiza clădiri cu adevărat acustice. Această artă însă era cunoscută și înțeleasă înainte. Cel ce construiește o clădire doar din punct de vedere exterior, nu va izbuti niciodată să realizeze o acustică așa cum trebuie. Cel care gândește însă intuitiv, care cu gândirea sa își înfige rădăcinile în domeniile superioare, va putea să producă o clădire acustică. Aceia care știu aceasta, știu și că, așa cum s-a ajuns să se stăpânească de către om forța gravitației, lumina și electricitatea în cadrul naturii nevii, tot astfel vor fi cucerite în viitor acele forțe, ce privesc natura exterioară, asupra cărora noi nu avem încă nicio putere.
Chiar dacă epoca noastră nu a ajuns până acolo încât să poată stăpâni natura exterioară vie, chiar dacă acea epocă de cultură în care sunt stăpânite forțele ce dau viață nu a fost încă atinsă, există totuși astăzi o școală pregătitoare în acest sens, care a fost inaugurată prin acea mișcare care s-a numit Loja Sfântului Graal. Va veni însă o vreme când oamenii, și există un moment foarte precis în care ei, abătându-se de la înclinația lor actuală, vor înțelege că în privința forțelor sufletești interioare mai profunde nu se poate decide prin hotărâri majoritare, că este imposibil să stabilești ceva despre domeniul vast al iubirii, despre ceea ce simți și despre sentimente, prin vot. Acea forță ce trăiește uniform în toți oamenii și care în planul intelectual se exprimă în acea mare unitate asupra căreia nu poate exista nicio dispută, se numește Manas. Și dacă oamenii vor fi ajuns atât de departe încât ei se vor pune de acord nu numai conform intelectului, ci și în simțirea și în sentimentele lor, când se vor armoniza în viața lor sufletească cea mai profundă, astfel încât să se găsească pe sine în ceea ce este nobil și bun, să se regăsească în obiectivitate și imparțialitate, în ceea ce îi adună laolaltă, în factorul comunitar, așa cum astăzi ei se regăsesc deja fără să se certe în faptul că doi ori doi fac patru și trei ori trei fac nouă, atunci a venit vremea în care oamenii vor putea stăpâni și sfera viului. Unitate, unitate obiectivă în simțire și sentimente, o viață cu adevărat obiectivă revărsată asupra omenirii în iubire, aceasta este condiția preliminară pentru stăpânirea viului.
Această stăpânire a viului a existat odată – așa spun aceia care au întemeiat în secolul al XII-lea Mișcarea Sfântului Graal –, a existat la Zeii care au creat Cosmosul și s-au coborât pentru a da omului predispoziția-germene pentru aceste forțe zeiești, pe care ei înșiși le aveau; astfel că omul este astăzi un Dumnezeu în devenire, întrucât în interiorul său se găsește ceva ce tinde spre în sus, acolo unde au stat odinioară Zeii. Astăzi intelectul este forța dominantă; iubirea [Buddhi] va deveni în viitor, iar într-o epocă și mai îndepărtată omul va atinge treapta de Atma.
Această forță totală* (forță de comunitate**), care îi dă omului putere peste ceea ce este simbolizat prin cruce [Nota 221],
este exprimată – în măsura în care vorbim de această forță la Zei – printr-un simbol, și anume prin triunghiul cu vârful în jos. Iar în măsura în care această forță se exprimă în natura omenească, așa cum năzuiește ea incipient, ca sămânță, către forța divină, se simbolizează printr-un triunghi cu vârful în sus. Zeii au ieșit din om și s-au îndepărtat de el; dar ei au lăsat în el triunghiul, care se va dezvolta în continuare în el. Acest triunghi este și simbolul Sfântului Graal.
* Germ. Gesamtkraft.
** Germ. Gemeinsamkeitskraft
| Forța la Zei Forța la oameni |
 |
Simbolul Sfântului Graal * |
* Vezi și nota de la pag. 374.
În forma triunghiului ocultistul medieval exprima simbolul Sfântului Graal, simbolul pentru trezirea măiestriei în domeniul viului. În acest scop nu este nevoie de o Biserică comună/unică, cu organizare rigidă, care să se întindă pe tot globul pământesc; o astfel de Biserică îi poate da fiecărui suflet ceva; dacă ar fi însă ca toate sufletele să rezoneze la unison, trebuie ca în fiecare în parte să fie deșteptată forța Graalului. Aceluia care vrea să deștepte în sine această forță a Graalului, nu-i folosește la nimic dacă se adresează puterilor bisericești oficiale, dacă ele i-ar putea, eventual, spune ceva, nu trebuie să întrebe mult, ci să deștepte în el însuși această forță. De la deprimare, prin îndoială, omul se ridică spre forță. Acest periplu al sufletului este exprimat în figura lui Parsifal, care merge în pelerinaj la Sfântul Graal. Aceasta este una din multiplele, mai profundele semnificații ale figurii lui Parsifal.
La ce folosește științei mele dacă o corporație, oricât de mare, propovăduiește prin organele ei de autoritate publică adevărul matematicii? Dacă vreau să învăț matematica, trebuie să mă ocup eu însumi cu aceasta și să-mi însușesc înțelegerea pentru ea. Și la ce folosește dacă o corporație conține forța crucii? Dacă vreau să folosesc forța crucii [Nota 222], dacă vreau să obțin stăpânirea asupra viului, atunci trebuie ca eu însumi să mi-o câștig prin muncă. Aceasta nu mi-o poate spune un altul, nu mi-o poate comunica prin cuvinte; cel mult el mi-o poate arăta printr-un simbol, îmi poate da simbolul luminos al Graalului, nu însă să mi-o spună în formule abstracte.
Prima împlinire a acestui ocultism medieval ar fi deci aceea care se afirmă sub forma celor mai diverse mișcări în Europa: militarea către individualitate în religie, desprinderea de organizarea rigidă, unitaristă a religiei. Cu greu puteți recunoaște tot ceea ce stă în direcția aceasta la baza „Parsifalului” lui Wolfram von Eschenbach [Nota 223].Ceea ce a ajuns să se exprime abia în Reformă, este conținut deja în simbolul Sfântului Graal. Acela care are un sentiment pentru semnificația grandioasă a ceea ce ne întâmpină în această simbolistică, va pătrunde valoarea culturală mare, profundă a unei astfel de simbolistici. Marele, grandiosul din lume, nu se naște din tot ce sună puternic, nu se naște din trăirea în tumult, ci din trăirea intimă, din liniște. Omenirea nu este împinsă înainte în evoluție cu bubuit de tunuri, ci din forța a ceea ce se naște intim în astfel de societăți secrete, din forța a ceea ce este exprimat în astfel de simboluri universale, pe baza cărora omenirea se înalță.
În inimile oamenilor, prin nenumărate izvoare, s-a scurs începând din acea epocă ceea ce au gândit aceia care, la mijlocul secolului al XII-lea, au fost inițiați în Misteriile Sfântului Graal, care au trebuit să se ascundă față de lume sub nume de acoperire, dar care au fost pregătitorii propriu-ziși, maiaua culturii din ultimele patru secole.
Astfel, în Societățile oculte trăiesc păstrătorii marilor secrete și păstrătorii acelor forțe ce acționează continuu în evoluția omenirii. Eu nu pot decât să indic aluziv ceea ce există în fond aici; căci problema în sine merge adânc, adânc în domeniul ocult.
Pentru aceia care obțin într-adevăr accesul la astfel de Misterii rezultă, ca o consecință practică, o privire de ansamblu liberă asupra a ceea ce se întâmplă [în viitor] în lume.
Forțele vii, organice, intervin lent și treptat în actualul ciclu de dezvoltare al omenirii. Va veni un timp, oricât de fantezist poate să sune aceasta omului din ziua de azi, în care omul nu va mai picta doar tablouri, nu va mai executa doar sculpturi fără viață, ci în care el va fi în stare să creeze viu, ceea ce astăzi poate făuri doar cu culoarea și dalta.
Ceea ce însă va părea mai puțin fantezist, este faptul că în practica vieții sociale începe deja astăzi să se vadă primii zori ai utilizării forțelor vii: secretul propriu-zis care se încolăcește în jurul Graalului. Ultimul eveniment pe plan social ce a fost adus prin intermediul vechii Masonerii a fost Revoluția franceză, în care, odată cu ideile de egalitate, libertate, fraternitate, a devenit în mod consecvent publică ideea fundamentală a vechii Masonerii pe plan social. Cei care știu aceasta, știu și că ideile care au pornit de la Graal au fost răspândite prin nenumărate canale, și ele au fost forțele propriu-zis active în Revoluția franceză
Ceea ce se numește azi socialism, stă aici ca o încercare nereușită, o încarnare imposibilă, ca ultima luptă, disperată aș spune, în cadrul valului omenirii ce se îndreaptă spre final. El nu poate aduce cu sine un rezultat cu adevărat pozitiv. Ceea ce trebuie să se atingă prin el, poate fi obținut doar prin activitatea vie; singură, coloana puterii nu este suficientă. Socialismul nu mai poate fi stăpânit prin forțe nevii. Ideile Revoluției franceze, libertate, egalitate, fraternitate, au fost ultimele idei care au curs din domeniul neviului. Steril, sortit morții este tot ceea ce continuă să meargă pe același făgaș. Căci marele rău ce persistă azi în lume, imensa mizerie, ce se exprimă cu o putere înspăimântătoare în ceea ce se cheamă problema socială, nu mai poate fi stăpânită cu ceva neviu. Pentru aceasta este nevoie de o Artă regală; iar această Artă regală este cea care a fost inaugurată prin simbolul Sfântului Graal.
Prin această Artă regală omul trebuie să primească în mână ceva care să se asemene cu forța ce lăstărește în plantă, cu acea forță pe care o utilizează magicianul atunci când face planta care stă înaintea lui să crească mai repede. În mod asemănător, o parte din această forță trebuie folosită pentru binele social. Această forță, care a fost descrisă de aceia care cunosc ceva despre secretele rosicruciene, ca de exemplu Bulwer în romanul său futurist „Vril” [Nota 224], este deocamdată într-un stadiu germinativ elementar. Ea va fi în Francmasoneria viitorului conținutul propriu-zis al gradelor superioare. Arta regală va fi în viitor o artă socială.
De asemenea – aș zice, datorită vastității, a universalității ideii – trebuie să spun ceva ce poate părea fantastic pentru cei neinițiați. Ceea ce omul imprimă materiei de pe globul nostru pământesc ca formă care pornește din sufletul său, este veșnic, este nepieritor. Chiar dacă exterior materia care a luat formă se dezintegrează, ceea ce Arta regală a format începând din timpurile cele mai vechi, în piramide, temple și biserici, este nepieritor. Ceea ce spiritul omenesc a format în materie, rămâne ca forță ce continuă să existe și să acționeze în lume. Acest lucru îi este perfect clar aceluia care este inițiat în astfel de lucruri. Domul gotic din Köln, de exemplu, piere; dar faptul că atomii au existat cândva în această formă, este de o importanță cu efect pe termen lung. Forma aceasta în sine este elementul nepieritor, care, precum forța vie din plantă, contribuie la evoluția viitoare a omenirii, la evoluția viitoare a naturii! Pictorul care pictează astăzi un tablou, care întipărește sângele său sufletesc în materia moartă, creează de asemenea ceva, care într-un timp mai mult sau mai puțin scurt se va pulveriza în mii de atomi. Dar faptul că aceste opere au fost create, că în general ceva din sufletul artistului s-a scurs în materie, că ceva a căpătat formă, are o valoare nepieritoare, permanentă, are o valoare de veșnicie.
De asemenea, și statele și alte comunități de oameni se nasc și pier în fața ochilor noștri. Dar ceea ce oamenii au construit din lăuntrul sufletului lor drept astfel de comunități, acestea sunt idei cu valoare de veșnicie sădite de om, sunt idei cu importanță veșnică. Și dacă odată, cândva, acest neam omenesc va apărea din nou, într-o formă nouă pe Pământ, atunci el va descoperi, va recunoaște roadele acestor elemente cu valoare de veșnicie.
Cine își îndreaptă azi privirea spre cerul înstelat, descoperă o armonie minunată. Această armonie este rezultatul devenirii, ea nu a existat întotdeauna acolo. Exact după cum noi așezăm astăzi piatră peste piatră atunci când construim un dom, culoare lângă culoare atunci când pictăm, lege după lege atunci când organizăm societăți, tot astfel au lucrat și entitățile plăsmuitoare odinioară la ceea ce ne întâmpină astăzi drept Cosmos. Nici Luna, nici Soarele nu ar lumina, niciun animal și nicio plantă nu s-ar perpetua dacă tot ceea ce vedem că există în Cosmos nu ar fi fost prelucrat de niște ființe, dacă anterior n-ar fi existat niște ființe, care au lucrat în mod similar cu modul în care lucrăm noi astăzi la transformarea, la remodelarea Cosmosului. După cum noi lucrăm astăzi la construirea Cosmosului prin înțelepciune, frumusețe, putere, tot astfel au lucrat odinioară la construirea Cosmosului ființele ce nu aparțin regnului uman actual.
O armonie este întotdeauna rezultatul dizarmoniilor din epocile anterioare. După cum au fost fasonate pietrele pentru Templul grecesc, după cum ele s-au revărsat apoi în alte forme, și din varietatea amețitoare a luat naștere construcția ordonată, după cum vălmășagul de culori de pe paletă s-a recompus într-un mod plin de sens în tablou, tot astfel întreaga materie exista haotic în altfel de legături înainte ca spiritul creator să-i fi dat formă acestui Cosmos. Același lucru se repetă acum pe o altă treaptă, la o scară infinit mai mică, iar just, în mod clar, acționează doar acela care cuprinde cu privirea infinitul mare. Tot ceea ce a avut cu adevărat importanță în lume pentru progresul spiței umane, a luat naștere prin retrospecție* și introspecție**, prin inițiere în marile legi ale planului cosmic. Ceea ce creează ziua, este trecător. Netrecător este însă ceea ce ai făcut într-o zi pornind din cunoașterea legilor veșnice. A acționa în cadrul zilei din cunoașterea legilor veșnice, aceasta înseamnă la fel de mult cu a zidi liber***.
* Germ. Umsicht = privire în jur, dar și precauție, tact.
** Germ. Einsicht = înțelegere, judecată, dar și cercetare, investigare.
*** Germ. frei maurern = a zidi liber, dar și a francmasoneri, a practica Francmasoneria
După cum vedeți, ceea ce ne întâmpină în artă, știință, religie în măsura în care ea nu este un cadou al Zeilor și se exprimă în simbolul crucii, este provenit din Masoneria liberă. Din ea a izvorât ceea ce într-adevăr a fost construit în lume. De aceea, Masoneria are legătură înainte de toate cu ceea ce a modelat, cu ceea ce a format în lume mâna omenească, cu ceea ce a făcut cultura din materia brută, nevie. Mergeți în urmă și priviți în mare ce au produs epocile de cultură, uitați-vă de exemplu la poemele lui Homer! Ce conțin ele? – Ideile mari, universale care au fost predate de inițiați oamenilor ca învățătură. Artiștii nu au inventat ei subiectul lor, ci mai curând au pus în forme ceea ce împresoară întreaga omenire. Putem să ne imaginăm un Michelangelo în afara forțelor de gândire creștine? Dacă încercați în mod asemănător să urmăriți până la origini ceea ce a dobândit o profundă importanță în cultură, o importanță cu adevărat decisivă, întotdeauna veți fi conduși la ceva ce a pornit din inițiere.
Totul trebuie în cele din urmă să treacă printr-o școală. Ultimele patru secole au fost de asemenea o școală pentru omenire: școala de a fi părăsită de Dumnezeu, în care doar o experimentare omenească îți dă, dintr-un anumit punct de vedere, posibilitatea întoarcerii la haos. Astăzi fiecare experimentează, fără să cunoască legătura cu lumile superioare, cu excepția acelora care au căutat din nou legătura cu lumile spirituale și au găsit-o. Astăzi, aproape fiecare om trăiește în întregime pentru sine, fără să remarce ceva din edificiul real, din ordinea universală care străbate totul. Aceasta a și dat naștere la insatisfacția înspăimântătoare care există în toate domeniile.
Lucrul de care noi avem nevoie este o înnoire a cavalerismului Graalului într-o formă modernă. Acela care i se poate alătura, va cunoaște prin aceasta forțele reale din cadrul evoluției omenirii, care astăzi rămân încă ascunse.
Ceea ce prezintă astăzi numeroși oameni, care iau vechile simboluri fără să le înțeleagă și le interpretează ca simboluri sexuale în mod eronat, nu se apropie de înțelegerea corectă a ideii francmasonice. Înțelegerea trebuie căutată tocmai în ceea ce înlocuiește forța primară, nudă a naturii, în stăpânirea și pătrunderea viului, exact în felul în care geometrul stăpânește și pătrunde neviul cu linealul, compasul, nivela și așa mai departe; în a crea viul, precum acela care construiește un templu, care reunește pietrele nevii. Aceasta este marea idee de viitor a Masoneriei.
Există în Francmasonerie un simbol străvechi, așa-numitul semn Tau:
T
Acest semn Tau joacă în Francmasonerie un mare rol. El nu este în fond nimic altceva decât crucea, la care s-a eliminat partea superioară a bârnei verticale. Regnul mineral, care ne face să obținem într-adevăr o cruce, este lăsat deoparte; omul îl stăpânește deja. Dacă lăsăm să intre în acțiune regnul vegetal, obținem crucea îndreptată în sus...* Ceea ce se dezvoltă din pământ, din suflet ca putere asupra Pământului, este simbolul Masoneriei viitoare.
* Vezi nota de la pagina 375.
Cine a audiat conferința mea anterioară despre Masonerie [Nota 225], își va aminti că atunci am menționat faptul că în legenda francmasonică despre Hiram-Abiff se povestește că într-un anumit punct el se folosește de puterea semnului Tau. Regina din Saba și-a dorit ca Hiram să-i convoace încă o dată pe muncitorii care au lucrat la construirea Templului. La semnul făcut de Solomon cu mâna nu apăreau niciodată oamenii care lucrau împreună într-o comunitate socială. La semnul Tau – ridicat de Hiram-Abiff spre cer – au apărut din toate părțile oamenii. Acest semn Tau simbolizează o putere complet nouă, care este întemeiată pe libertate și constă în deșteptarea unei forțe a naturii complet nouă.
Aș vrea să mă mai leg acum încă o dată de remarca cu care am încheiat data trecută [Nota 226]. Vă spuneam la ce conduce o stăpânire așa de mare a naturii nevii. Fără prea multă fantezie ne putem imagina aceasta printr-un exemplu: Telegrafia fără fir acționează la distanță, de la punctul de emitere la punctul de recepție. Putem, dacă se vrea, pune aparatul în funcțiune și să declanșăm acțiuni la mari distanțe, și prin aceasta să comunicăm. O forță asemănătoare cu cea care acționează în această telegrafie fără fir va sta la dispoziția omului în viitor și fără vreun aparat, ceea ce îi va permite să provoace la distanță pustiiri enorme, fără ca să poată fi descoperit punctul de la care au pornit aceste distrugeri. După ce se va fi atins punctul culminant al acestei dezvoltări, se va ajunge în final ca ea să se dea peste cap.
Ceea ce se exprimă prin semnul Tau, este o forță motoare care poate fi pusă în mișcare doar prin puterea iubirii altruiste. Ea va putea fi folosită chiar și pentru acționarea mașinilor, care însă se opresc dacă le deservesc niște oameni egoiști.
Vă este probabil cunoscut faptul că Keely a construit un motor [Nota 227], care mergea numai dacă el însuși era de față. El nu le-a arătat oamenilor nimic despre cum face aceasta, căci el avea această forță motrice în el, care izvorăște din sufletesc și poate pune în mișcare mecanisme. O forță de acționare care să nu poată fi decât morală, aceasta este ideea viitorului; forța cea mai importantă ce poate fi inoculată culturii, ca ea să nu ajungă să se autodistrugă, este forța morală. Elementul mecanic și elementul moral se vor întrepătrunde, căci altfel, elementul mecanic fără elementul moral este nimic. Suntem foarte aproape astăzi de această graniță. În viitor mașinile nu vor mai fi acționate cu apă și aburi, ci cu forță spirituală, cu morală spirituală. Această forță este simbolizată prin semnul Tau și a fost sugerată deja în mod poetic prin imaginea Sfântului Graal [Nota 228]. După cum omul nu mai este obligat să folosească doar ceea ce-i oferă natura benevol, ci el o modelează și o transformă, după cum omul a devenit constructor-creator al domeniului neviu, tot astfel el va deveni constructor creator al domeniului viu.
Vechiul simbol sexual stă la punctul de pornire al Masoneriei ca ceva ce trebuie cucerit. Vechiul simbol sexual al Masoneriei, pe lângă noua simbolistică a Masoneriei viitoare, este ca și cum ai așeza o piatră acoperită cu iarbă sălbatică desprinsă prin lovire din stâncă, lângă o statuie minunat modelată a unui sculptor. Lucrul acesta îl știau aceia ce fuseseră într-o oarecare măsură inițiați în Arta regală. Goethe, de exemplu, în partea a doua a lui „Faust” a exprimat aceasta într-un mod minunat în episodul lui Homunculus. În acesta sunt ascunse încă multe mistere, ce trebuie mai întâi dezvăluite [Nota 229].
Aceste lucruri trebuie să indice faptul că omenirea stă în fața unei noi epoci de dezvoltare a Artei oculte regale. Cei care reprezintă azi oficial Francmasoneria știu cel mai puțin ce va fi în viitor această Francmasonerie. Ei știu cel mai puțin că în locul vechilor simboluri, atât de frecvent interpretate greșit de ei, va apărea ceva cu totul nou, și că acesta va primi o semnificație cu totul nouă.
Pe cât este de adevărat că în trecut tot ceea ce a fost cu adevărat grandios s-a născut din Arta regală, tot atât de adevărat este că orice operă grandioasă din viitor va izvorî din cultivarea Artei regale. Cu siguranță, astăzi orice școlar poate demonstra teorema lui Pitagora, descoperirea ei a putut-o face însă doar Pitagora, deoarece el era Maestru în Arta regală. La fel se va întâmpla și cu Arta regală în viitor. Vedeți deci că arta masonică se află la un punct de cotitură al evoluției și că ea este în cea mai strânsă legătură cu ceea ce era practicat în Loja Graalului și cu ceea ce va putea apărea ca o salvare în luptele înspăimântătoare care ne înconjoară astăzi.
Aceste lupte sunt abia la început. Omenirea nu știe că ea dansează pe un vulcan. Însă ea dansează pe un vulcan. Încep acele revoluții pe Pământul nostru care fac necesară o nouă fază a Artei regale. Aceia care nu trăiesc fără să gândească în viață, vor ști ce au de făcut; vor ști că ei trebuie să pună umărul la dezvoltarea Pământului nostru. De aceea, străvechea Artă regală trebuie descrisă oarecum într-o formă nouă, care să însoțească forma străveche. În această formă străveche se ascunde totuși o forță inepuizabilă. Aceia care înțeleg noua idee francmasonică vor scăpăra din nou scântei din vechile simboluri francmasonice. Atunci se va arăta și că toată sfada despre Masoneria ioaneică sau Masoneria de grade înalte nu are nicio importanță, în comparație cu strădania adevăratei Masonerii.
În afară de aceasta este necesar să mai răspundem la o întrebare – ceea ce ne va conduce din nou la punctul de pornire: Ce a fost până acum Arta regală? – Arta regală a fost până acum sufletul culturii noastre. Iar această cultură a noastră are două caracteristici fundamentale. Pe de o parte se bazează pe acele forțe din sufletul omenesc care se ocupă cu domeniul lipsit de viață, iar pe de altă parte pe acele forțe din rândul oamenilor care își asumă această misiune de stăpânire a domeniului lipsit de viață, pur și simplu în virtutea forțelor provocate de către organismul lor: aceștia sunt cu predilecție bărbații. Din această cauză Arta regală era până acum o artă bărbătească. Femeile erau de aceea excluse și nu puteau participa la ea. Treburile în cadrul Lojelor erau efectuate separat – cum anume în mod concret, nu are importanță –, distinct de ceea ce se referă la familie, perpetuarea bazei naturale pure a spiței omenești. De aceea, în Francmasonerie se ducea o viață dublă: marile idei care se exprimau în Lojă, nu era permis să fie amalgamate cu ceea ce stă în legătură cu familia. Munca în Lojă, ca ceva ce se referă la viața sufletească cea mai intimă, mergea în paralel cu cultivarea vieții în comun în cadrul familiei. Un curent se afla în luptă cu celălalt. Femeile erau excluse de la Masonerie. Aceasta a încetat în momentul în care Francmasoneria nu s-a mai uitat în urmă, ci și-a îndreptat privirea înainte. Căci curentul feminin era desemnat drept ceea ce aflua din exterior [?]; ceva ce exista acolo de la natură, era desemnat de Masonerie ca ceva preoțesc. Și acest lucru era privit până acum de Masonerie ca un element dușmănos.
Bărbatul, conform naturii sale, este reprezentantul forței ce creează în domeniul neviului, în timp ce femeia este reprezentanta forțelor creatoare vii, a forțelor care vor să dezvolte mai departe neamul omenesc din lăuntrul bazei naturale. Această opoziție trebuie învinsă.
Ceea ce trebuie făcut în viitor, va putea fi făcut doar dacă în lume va fi biruit ceea ce se sprijină pe vechile simboluri, care sunt exprimate tocmai prin elementul sexual. Francmasoneria învechită de astăzi are aceste simboluri, deoarece tocmai prin ele vrea să spună: această stare noi trebuie să o depășim; dar acest element sexual trebuie să continue să persiste afară, în instituțiile ce se raportează la natural; aceasta se poate depăși doar separat.
Arhitectul, artistul, omul de stat, ei toți nu au nimic de-a face – în modul lor de a gândi, să fim bine înțeleși – cu baza naturală a sexualității. Ei lucrează toți cu intelectul la stăpânirea forțelor neviului. Acest lucru este exprimat în simbolurile francmasonice. A învinge într-un viitor îndepărtat această bază naturală, a stăpâni forțele viului – așa cum începând din timpurile îndepărtate ale rasei lemuriene omul a început să stăpânească forțele nevii –, aceasta urmează a fi exprimat în noile simboluri. Atunci baza naturală va fi învinsă nu doar în domeniul neviului, ci și în domeniul viului.
Dacă chibzuim la acest lucru, atunci vechile simboluri sexuale ne apar ca exact ceea ce trebuie învins în sensul cel mai larg, iar apoi, în ideea unificării forțelor spirituale masculine și feminine, vom afla ceea ce urmează să fie în viitor elementul creator, elementul propriu-zis activ. Evenimentul exterior pentru acest progres în Francmasonerie este așadar intrarea sexului feminin în Francmasonerie.
Există un obicei foarte înțelept în Francmasonerie, care are legătură cu această chestiune. Cel care este introdus în Lojă primește două perechi de mănuși: o pereche pentru a o îmbrăca el însuși, în schimb cea de a doua pereche s-o dea spre purtare aceluia la care el ține cel mai mult. Prin aceasta se vrea a se indica faptul că ambii trebuie să se prindă* [să-și dea mâna n.t.] doar cu mănuși, pentru ca impulsurile senzoriale să nu aibă nimic de-a face cu ceea ce privește Francmasoneria. Această idee este exprimată și printr-un alt simbol: șorțul de piele. Acesta este simbolul pentru învingerea sexualității. Organele sexuale sunt acoperite cu șorțul de piele. Cine nu cunoaște această idee profundă în Francmasonerie, nici nu poate avea habar ce înseamnă de fapt șorțul de piele. Șorțul de piele nu poate fi pus în legătură cu Francmasoneria în sens mai restrâns.
* Germ, anfassen = a prinde, a apuca, dar și a se purta, a umbla cu...
Avem așadar pe de o parte învingerea naturalului prin spiritul liber creator, pe de altă parte însă și separarea prin intermediul mănușilor. Mănușile le vom putea chiar dezbrăca în final, după învingerea elementului inferior prin întrebuințarea forței spirituale libere nemijlocite a ambelor sexe. Abia atunci va fi în sfârșit învins cu adevărat ceea ce se exprimă astăzi în sexualitate, într-o muncă de creație omenească liberă, absolut liberă, într-o conlucrare a bărbatului și a femeii la marea construcție a omenirii, mănușile nu se vor mai împărți, deoarece ei își pot da mâna liber, deoarece acum vorbește spirit către spirit nu senzorialitate către senzorialitate. Aceasta este marea idee de viitor.
Dacă astăzi cineva vrea să adere la vechea Masonerie, el este la înălțimea ideii francmasonice de făurire a viitorului neamului omenesc doar dacă acționează în acest sens și, în ciuda vechimii acestui Ordin, are înțelegere pentru ceea ce timpurile cer de la noi. Dacă va fi posibil să găsim înțelegere pentru ceea ce se cheamă secretul Artei regale, atunci fără îndoială viitorul ne va aduce învierea vechii, bunei, splendidei Francmasonerii, aflată astăzi în ruină.
Una din căile pe care ocultismul va pătrunde în omenire, va fi Francmasoneria reînviată. Lucrul cel mai bun iese în evidență tocmai prin faptul că de cele mai multe ori el este expus greșelilor virtuților sale. Și dacă astăzi putem caracteriza Francmasoneria doar ca o caricatură a marii Arte regale, noi nu trebuie totuși să ne descurajăm și să dăm înapoi de la strădania de a redeștepta forțele ce dormitează în ea: o muncă pe care suntem datori să o facem, pe un plan ce evoluează în paralel cu Mișcarea teosofică [Nota 230]. Dacă privim problema ce apasă pe umerii noștri nu cu superficialitate, nu de mântuială, ci înțelegând-o realmente din profunzimile unei acțiuni cosmice, dacă vrem să înțelegem ce se exprimă astăzi în sufletele celor două sexe, în lupta dintre sexe, atunci vom vedea că din aceste forțe trebuie să curgă forța plăsmuitoare pentru viitor.
Tot ceea ce s-a vorbit astăzi este nimic. Nu putem răspunde la aceste întrebări, dacă răspunsul nu este scos din adâncuri. Ceea ce există azi în lume ca problemă socială sau ca problemă feministă, este nimic, dacă cunoașterea lor nu este luată din adâncurile forțelor cosmice și dacă nu intrăm cu ele în armonie.
Pe cât este de adevărat că marile fapte din trecut au fost scoase din Masonerie, tot atât de adevărat este că viitoarele fapte practice mari trebuie extrase din profunzimile ideilor masonice viitoare.
