Dacă vrem să ne facem o imagine mai exactă despre felul cum se realizează Karma, trebuie să ne întoarcem puțin în urmă în evoluția omenirii. Dacă mergem înapoi cu câteva mii de ani chiar aici în Europa, o vom găsi acoperită de gheață. Ghețarii Alpilor se întindeau atunci mult în jos, până în depresiunea Germaniei de Nord. Ținuturile în care trăim noi acum erau pe atunci reci și aspre. În ele trăia un neam omenesc care se slujea încă de niște unelte extrem de simple și primitive. Dacă mergem cam cu un milion de ani în urmă, găsim pe același sol o climă tropicală, așa cum vedem astăzi doar în regiunile cele mai fierbinți ale Africii; în unele părți existau păduri seculare, jungle viguroase, în care trăiau papagali, maimuțe – în special giboni – și elefanți. Nicăieri însă, oricât am fi străbătut aceste păduri în lung și-n lat, nu am fi întâlnit ceva care să se asemene cu omul actual, dar nici cu cel din perioadele de mai târziu, de acum câteva mii de ani. Științele naturii pot certifica, din diferite straturi pământești care au luat ființă între cele două perioade amintite, existența unui om, la care creierul mare (encefalul, partea anterioară a creierului) încă nu se dezvoltase ca acum și la care fruntea era mult teșită spre spate. Era complet dezvoltată doar partea posterioară a creierului. Ne întoarcem aici înapoi în timpuri în care oamenii nu cunoscuseră focul și în care își confecționau arme prin cioplirea pietrelor. Naturalistul compară acest stadiu al omului mai degrabă cu stadiul de evoluție al sălbaticilor, sau cu acela al unui copil neajutorat. S-au găsit rămășițele unor astfel de oameni în Neanderthal și în Croația. Ei au un craniu asemănător cu al maimuțelor, iar în siturile preistorice din Croația se poate recunoaște faptul că înainte de a fi murit au fost arse, ceea ce înseamnă că acolo au locuit pe atunci canibali.
Gânditorul materialist își spune acum: Noi urmărim astfel omul până în epocile în care el era încă neevoluat și neajutorat și presupunem că omul, de la acest stadiu copilăresc al existenței, a evoluat până la treapta de cultură a omenirii de azi, și că acest om primitiv s-a dezvoltat din animalele antropoide. – El face deci pur și simplu un salt în teoria evoluției, de la omul primitiv la animalele antropoide. Cercetătorul științelor naturii presupune că întotdeauna elementul mai evoluat s-a dezvoltat din cel mai puțin evoluat. Dar nu acesta este însă cazul întotdeauna. Dacă, de exemplu, urmărim omul individual înapoi până la vârsta copilăriei, nu vedem nici un stadiu mai nedesăvârșit, căci copilul se trage din tată și mamă. Aceasta înseamnă că ajungem la un stadiu primitiv, care provine de asemenea de la un stadiu superior. Lucrul acesta este important, căci are legătură cu faptul că chiar de la naștere copilul are predispoziția pentru un grad de desăvârșire viitor, în timp ce animalul rămâne în urmă pe treapta inferioară.
Dacă naturalistul a mers înapoi până la treapta la care omul nu avea încă un encefal și un intelect, el trebuia să-și spună: Eu trebuie să presupun că originea omului trebuie căutată în altă parte.
După cum copilul provine de la o pereche de părinți, tot așa toți acei oameni primitivi provin din alți oameni, care au atins deja un anumit grad de desăvârșire. Pe acești oameni noi îi numim atlanteeni. Ei au trăit pe locul care acum este acoperit de masele de apă ale Oceanului Atlantic. Atlanteenii aveau încă un encefal redus și o frunte mult teșită spre spate. Dar ei mai aveau un plus față de oamenii de mai târziu. Ei mai aveau încă un corp eteric mult mai puternic. Corpul eteric al atlanteenilor nu dezvoltase încă anumite legături cu creierul; ele au luat naștere abia mai târziu. Astfel; deasupra capului era dezvoltat încă un cap eteric puternic; capul fizic era relativ mic și înglobat într-un cap eteric puternic. Funcțiunile pe care oamenii le execută acum cu ajutorul encefalului erau executate la atlanteeni cu ajutorul organelor din corpul eteric. Prin acesta ei puteau intra în legătură cu ființe, la care nouă astăzi ne este oprit accesul, tocmai fiindcă omul și-a dezvoltat encefalul. La atlanteeni era vizibilă o formațiune de foc colorată, care izvora din deschizătura capului fizic către capul eteric. El era susceptibil la o serie de influențe fizice. Un astfel de cap, care gândește ca un cap eteric, are putere asupra etericului, în timp ce un cap care gândește în creierul fizic are putere doar asupra fizicului, privitor la îmbinarea lucrurilor pur mecanice. El își poate făuri unelte fizice. În schimb, un om ce gândește încă în eter, poate aduce bobul de sămânță până la înflorire, astfel încât el să crească realmente.
Cultura atlanteană era efectiv legată încă de ceea ce creștea în mediul natural, vegetal, asupra căruia omul actual a pierdut puterea. Atlanteanul nu utiliza, de exemplu, forța aburului pentru mișcarea vehiculelor, ci forța din sămânța plantelor, cu care el își propulsa vehiculele sale. Abia din ultima treime a erei atlanteene, din epoca protosemiților până în epoca în care Atlantida a fost acoperită de masele de apă ale Oceanului Atlantic, regiunea frontală a capului eteric a început să dezvolte partea frontală a creierului. Prin aceasta omul a pierdut puterea de a influența creșterea plantelor, căpătând acum facultatea proprie creierului fizic intelectul. El a trebuit să o ia acum de la început în multe lucruri. El a trebuit să înceapă să confecționeze și să utilizeze unelte mecanice. Pe atunci el era încă precum un copil, neajutorat și neîndemânatic, în timp ce în privința creșterii vegetalului ajunsese deja înainte la o mare iscusință. Omul trebuie să treacă printr-o etapă dominată de intelect, pentru ca apoi să recâștige ceea ce avusese deja anterior. Pe atunci puterile spirituale superioare aveau o influență asupra voinței nelibere; ele acționau prin intelectul lor, prin intermediul capului eteric rămas deschis.
Mergând și mai mult în urmă, ajungem în era lemuriană. Acolo ni se arată o treaptă a evoluției omenirii pe care are loc unificarea propriu-zisă a principiului matern și a celui patern. Acest cap eteric are, desigur, ramificațiile lui în corpul astral, în ceea ce îl înconjoară pe om ca radiație... (Lipsă în text). Dacă s-ar ajunge ca dintr-un astfel de om să se scoată afară capul la corpul astral, s-ar întâmpla un lucru deosebit. Omul ar pierde atunci posibilitatea de a se menține în poziție verticală, s-ar prăbuși. Exact procesul invers s-a petrecut atunci cu omul, și prin aceasta el s-a ridicat treptat la verticală.
În era lemuriană însă omul se afla pe o treaptă pe care el încă nu poseda acel lucru despre care am presupus că ar putea fi extras din el. În perioada timpurie el nu avea încă acest cap eteric unit cu corpul astral. Acestea nu existau încă atunci. Omul care umbla atunci pe Pământ era într-adevăr o ființă pliată în două. Cele două organe de lucru, mâinile, se îndoiau spre înapoi, și slujeau de asemenea pentru deplasare, așa încât omul mergea atunci în patru picioare. Imaginați-vă doi oameni din ziua de azi, bărbat și femeie, împletiți unul în altul, imaginați-vă că jumătatea superioară a corpului lipsea și că exista doar jumătatea inferioară: omul era realmente androgin. Omul a avut și atunci un corp astral și un corp eteric, însă nu acela pe care l-a avut mai târziu. Acesta era un alt corp astral, și anume unul care a ajuns la maxima sa desăvârșire pe Lună. Acolo pe Lună, corpul astral unit cu corpul eteric a căpătat însușirea de a dezvolta un corp fizic, care pe atunci avea o formă de crab. Omul putea sta pe una dintre perechile de picioare și să execute adevărate sărituri.
Acest corp astral unit cu corpul eteric era pe atunci cu totul altfel configurat. El avea o formă nu în întregime de ou, ci mai degrabă de clopot. El se boltea deasupra omului, care mergea pe toate cele patru picioare. Corpul eteric asigura toate funcțiunile acestui om lemurian. Omul avea pe atunci o conștiență confuză, crepusculară, precum în starea de vis de astăzi. Conștiența sa nu era însă precum reminiscențele viselor noastre de azi, ci el visa despre realități. Când de el se apropia un alt om, nesimpatic, în el se ridica o senzație de lumină care îi semnala aspectul nesimpatic.
Omul avusese deja pe Lună, puțin, capacitatea de a-și utiliza cele două membre anterioare ca organe de prindere, așa încât acum a venit vremea ridicării la verticală. Ceilalți camarazi în viață ai oamenilor erau, în era lemuriană, animale de genul reptilelor, având forme grotești, care nu au mai lăsat niciun fel de urmă pe Pământ. Ihtiosaurii și alții sunt descendenții acelor animale. Pământul era populat pe atunci realmente de ființe cu caracter reptilian; chiar și corpurile omenești aveau atunci un caracter reptilian. Pe când ființa omenească reptiliană de atunci se ridica pe verticală, a ieșit la iveală o formă de cap complet deschisă în față, din care izvora un nor de foc. Aceasta a dat ocazia la povestea despre balaur, despre zmeu. Aceasta este forma grotescă pe care o avea însuși omul atunci, o formă reptiliană. Păzitorul Pragului, natura inferioară, a omului, apare de obicei și sub o astfel de formă. Este natura inferioară cu forma de cap deschisă. Pe vremea aceea a intervenit și căsătoria dintre aceste formațiuni de pe Pământ și celelalte ființe, despre care am vorbit mai sus. Corpul astral cu forma de cap s-a unit cu corpul în formă de balaur cu orificiul care arunca foc. A fost fecundarea Pământului-Mamă cu Spiritul-Tată.
Așa s-a petrecut fecundarea cu forțele manasice. Corpul astral inferior s-a contopit cu corpul astral superior. O bucată mare din corpul astral de atunci a căzut. O parte a format componentele inferioare ale corpului astral omenesc, iar cealaltă parte, corpul astral nou împreună cu capul, s-a unit cu părțile superioare ale omului. Ceea a fost descuamat atunci, ceea ce a ieșit afară din acest corp astral ce fusese unit cu formațiunea de balaur, nu mai era apt să urmeze o evoluție în continuare pe Pământ. Aceasta a format, ca un conglomerat, sfera astrală a Lumii, așa-numita a opta sferă. [Nota 81] Luna găzduiește realmente entități astrale, care au luat naștere prin faptul că omul a lepădat ceva.
Această împreunare a Spiritului patern cu Materia-mamă a fost descrisă în Egipt ca împreunarea lui Osiris cu Isis. Ceea ce a rezultat atunci a fost Horus. Contopirea formei de vierme cu capul eteric cu corpul astral nou atașat al omului și cu forma de cap a condus la conceperea formei de Sfinx. Sfinxul este redarea sub formă plastică a acestui gând.
Au existat șapte tipuri sau clase de astfel de forme omenești, toate diferite puțin între ele, de la formele cele mai frumoase, aproape de o formă nobilă, superioară, până în jos la formele cele mai grotești. Aceste șapte tipuri de forme omenești trebuiau toate să fie fecundate. Coborârea „Fiilor lui Manas” trebuie să ne-o reprezentăm în acest mod figurat. Doar atunci putem înțelege cum a luat naștere corpul astral al omului. El este compus din două elemente diferite.
Dacă privim evoluția omenească, vom găsi că o parte a corpului astral tinde continuu să supună cealaltă jumătate, natura inferioară, și viceversa. Dacă astăzi omul constă din corp astral, corp eteric și corp fizic, doar corpul fizic este un produs care, așa cum este el, este terminat. Celelalte două corpuri sunt concepute într-o luptă permanentă. De asemenea, și în corpul eteric sunt două părți, care caută să se contopească una în alta.
Când omul moare, el predă întregul corp fizic forțelor Pământului, corpul lui eteric însă se divide mai întâi în două părți. O parte este cea care provine de la formațiunea superioară, și pe aceasta omul o ia cu sine. În schimb, restul corpului eteric este lepădat, căci asupra lui omul nu-și poate exercita puterea; acesta i-a fost acordat din exterior. El își poate exercita puterea asupra acestuia doar dacă a devenit un discipol ocult. Așadar, această parte a corpului eteric este predată, la omul obișnuit, forțelor eterice ale spațiului cosmic.
Partea acelui corp astral aparținător omului pe care el a primit-o ca zestre de la Lună, îl silește să zăbovească un interval de timp în Kamaloka, până ce se eliberează pentru viața respectivă, de această parte a corpului astral. Îi rămâne apoi partea de corp astral care și-a găsit deja compensarea; cu aceasta el străbate drumul prin Devachan, și înapoi în corpul fizic. Din acest motiv, în spațiul astral se văd gonind încoace și încolo cu viteză uriașă formațiuni în formă de clopot. Acestea sunt sufletele omenești ce vor să se reîncarneze. Dacă aici la noi zvâcnește un astfel de clopot uman prin spațiul astral, iar în America de Sud un embrion omenesc se află în înrudire karmică cu el, acest clopot omenesc trebuie în același moment să și fie acolo. Astfel gonesc nebunește aceste suflete în curs de încorporare prin spațiul astral. Aceste formațiuni-clopot amintesc exact de acele formațiuni ce au apărut în era lemuriană, numai că ele și-au găsit deja compensarea cu corpul astral superior.
Noi știm că omul se dezvoltă prin faptul că își prelucrează, pornind din Eu, celelalte trei corpuri. Eul nu este nimic altceva decât ceea ce a acționat atunci fecundator: partea aurică superioară cu capul eteric. Componentele pe care omul le-a perfecționat, sunt corpul fizic, corpul eteric, corpul astral.
Corpul eteric superior sau corpul mental
Corpul astral ca Buddhi
Corpul astral
Corpul eteric inferior
Corpul fizic
Corpul fizic a luat naștere printr-o transformare și înnobilare a acelui corp în formă de balaur pe care l-am întâlnit în era lemuriană. El era androgin. La bărbat, baza componentelor superioare este feminină, la femeie baza corpului eteric superior este de tip masculin. Omul este realmente, conform naturii fizice, androgin.
Corpul eteric constă din două elemente: dintr-o parte a naturii omenești care a parvenit odinioară de pe Lună, și din polul ei opus. La început ele nu erau unite încă una cu cealaltă, ulterior ele s-au apropiat și s-au unit. Unul este polul animalicului, celălalt este polul spiritualului. Polul animalicului se numește corp eteric, polul spiritualului se numește corp mental. Corpul mental este, din punct de vedere material, eter.
La mijloc este corpul astral, care și el este rezultatul uniunii a două componente. Și el este în fond o formațiune dublă. În el putem distinge o natură inferioară și una superioară. Natura superioară este unită inițial cu corpul mental. Acesta acum, partea din corpul astral situată în corpul mental, care deci a venit de sus, este celălalt pol al corpului astral inferior. O proprietate a corpului astral inferior constă în aceea că el are pofte. Partea superioară are, în schimb, dăruire, iubire, devotament. Această parte a corpului astral se numește Buddhi. Această descriere a omului este văzută astfel în lumina cosmică. Dacă omul lucrează el însuși la învelișurile sale, lucrurile stau altfel. Un aspect ne arată cum este alcătuit omul din punct de vedere cosmic, celălalt aspect cum lucrează el însuși la corpurile sale.
Așadar, Buddhi este astralul înnobilat, mentalul este etericul înnobilat, iar fizicul își are polul opus în Atma.
