Trebuie să stabilim din capul locului faptul că Yoga sau inițierea nu constituie un eveniment precipitat, ci un lent antrenament, o schimbare dintre cele mai intime. Ne închipuim adesea că, ea constă într-o serie de manipulări exterioare și practici ascetice. Nu e nimic din toate acestea. Totul se petrece în adâncurile sufletului.
Vom vorbi de regulile practice ale acestui antrenament. Se spune adesea că începutul inițierii este periculos, iar cel care îl întreprinde se expune la serioase pericole. Există un adevăr în toate acestea și vom încerca să-l explicăm științific.
Inițierea sau Yoga constituie un fel de aducere pe lume a sufletului superior latent în orice ființă umană; ea prezintă pentru sufletul inferior sau mai exact pentru corpul astral, pericole analoge cu cele ale nașterii fizice, sufletul divin născându-se în dureri din sufletul pasional, ca un copil din pântecul maicii sale, cu diferența că nașterea spirituală va dura un timp mult mai indelungat.
Să recurgem acum la altă comparație. Sufletul superior este strâns legat de sufletul animal. Fuziunea lor temperează pasiunile, le spiritualizează și le stăpânește în funcție de gradul de inteligență și de voință. Fuziunea acesta are o parte bună pentru om. Dar acest avantaj este plătit cu pierderea clarviziunii. Închipuiți-vă un lichid de culoare verde compus chimic din albastru și galben. Dacă reusiti să le disociati chimic, veti vedea, de exemplu, că lichidul galben se depune pe fund, în timp ce lichidul albastru se ridică la suprafață. La fel se întâmplă cu sufletul omului când Yoga separă sufletul animal de sufletul spiritual. Sufletul superior obține clarviziunea. Dar sufletul animal, rămas singur, dacă n-a fost încă purificat prin Eu, se dedă, necontrolat, la excese pasionale. Faptul poate fi frecvent constatat la mediumuri. Punerea în gardă împotriva acestui pericol este uneori desemnată, în inițiere, prin sintagma: Paznicul pragului.
Iată de ce prima condiție care i se cere unui inițiat este un caracter ferm și înfrânarea pasiunilor. Yoga trebuie să fie precedată de o disciplină severă și de anumite condiții din care cele dintâi sunt calmul și singurătatea. Morala obișnuită nu ajunge. Aceasta nu se referă decât la conduita omului în lumea exterioară. Yoga se referă la omul interior.
Dacă ni se spune: mila ajunge, vom răspunde: mila este un lucru foarte frumos și necesar, dar ea nu are nimic de-a face cu antrenamentul ocult. Mila fără înțelepciune este neputincioasă.
Se pune problema pentru ocultist, pentru adevăratul inițiat, de a-și schimba direcția curentului vieții. Omul actual este determinat și împins în actele sale de senzații, adică de lumea exterioară. Tot ceea ce este determinat de loc și timp nu are nici o valoare. Acestea trebuie depășite.
Care sunt mijloace folosite în acest scop?
1. Să-ți fixezi gândul asupra unui singur obiect, ceea ce se numește dobândirea controlului asupra gândirii.
2. Să acționezi la fel în privința tuturor actelor, mici sau mari; să le domini, să le reglezi, să le pui sub controlul voinței. Toate trebuie să pornească de acum dintr-o inițiativă interioară, ceea ce reprezintă controlul actelor.
3. Echilibrul sufletului. Să dobândesti moderația în durere și bucurie. Goethe spunea că sufletul care iubește e când vesel, când trist de moarte. Ocultistul trebuie să suporte cu aceeași egalitate de suflet și cea mai mare bucurie și cea mai mare durere.
4. Optimismul; starea de spirit care constă în căutarea laturii bune a tuturor lucrurilor. Pretutindeni, chiar în crimă și absurd, există o parte bună. O legendă persană povestește că ucenicii care-l însoțeau pe Christos, trecând prin fața hoitului împuțit al unui câine, au întors scârbiți capul; Christos, după ce a contemplat acest spectacol respingător a zis: „Ce dinți frumoși are!”*
* Legenda este redată și într-o poezie a lui G. Coșbuc (n. red.).
5. Increderea; deschiderea spiritului în fața oricărui fenomen nou. Să nu te lași niciodată influențat de evenimente din trecut în judecata ta.
6. Echilibrul interior care rezultă din toate aceste actiuni pregătitoare. Atunci vei fi pregătit pentru atrenamentul interior al sufletului și gata de a porni la drum.
7. Meditația. Trebuie să devii orb și surd în privința lumii exterioare și a amintirilor despre ea, până când nici chiar o lovitură de tun să nu te mai perturbe. Acesta este preludiul meditației. Când ai făcut gol în sinea ta, vei fi capabil să primești ceea ce vine din interior. Trebuie atunci să trezești sufletul profund prin idei care să poată să-l întoarcă la izvoare.
În „Lumina pe cărare” se află patru sentințe potrivite pentru a fi întrebuințate ca subiecte de meditație, de concentrare interioară. Sunt sentințe vechi, întrebuințate de inițiați de secole și al căror sens este profund și multiplu.
Prima sentință: Inainte de a putea să vadă; ochii trebuie să nu mai poată plânge.
A doua sentință: Înainte de a putea să audă, urechea trebuie să-și piardă auzul.
A treia sentință: Înainte de a putea vorbi în prezența maeștrilor, vocea trebuie să-și piardă puterea de a răni.
A patra sentință: Înainte ca sufletul să poată sta drept în prezența maeștrilor, picioarele trebuie să fie scăldate în sângele inimii.
Aceste patru sentințe au o putere magică. Dar pentru a o simți trebuie să le lași să trăiască în tine și să le iubești neîncetat, precum o mamă pe propriul ei copil.
Acest prim antrenament are puterea de a dezvolta corpul eteric și îndeosebi partea lui superioară, care corespunde capului.
După ce partea superioară a corpului eteric a fost tratată astfel, trebuie antrenată o parte mai profundă a ființei: sistemul circulator și respirator, inima și plămânii. Odinioară, în epoci foarte îndepărtate ale dezvoltării terestre, omul trăia în apă și respira prin branhii ca peștele din zilele noastre. Cărțile sacre ale popoarelor au marcat momentul în care omul a început să respire sub cerul liber. Geneza spune: „Dumnezeu a dat duh din duhul său omului”.
Discipolul trebuie să-și schimbe sistemul respirator și să-l purifice. Orice dezvoltare pornește dinspre haos spre armonie, de la aritmie la euritmie. Omul trebuie să dea ritmicitate instinctelor sale.
În vremurile de odinioară, diversele trepte de inițiere erau desemnate cu nume speciale:
Prima treaptă: Corbul (cel care stă în prag). Corbul apare în toate mitologiile. În Edda, el șoptește la urechea lui Wotan tot ceea ce vede în depărtare.
A doua treaptă: Ucenicul secret sau Ocultistul.
A treia treaptă: Războinicul (lupta, bătălia).
A patra treaptă: Leul (forța).
A cincea treaptă: Inițiatul poartă numele poporului căruia îi aparține: Persanul sau Grecul, pentru că sufletul său s-a lărgit cuprinzând pe cel al poporului său.
A șasea treaptă: Eroul solar sau Alergătorul Soarelui, pentru că mersul său a devenit la fel de armonios, la fel de ritmic ca al soarelui.
Soarele reprezintă mișcarea și ritmul dătător de viață al sistemului planetar. Legenda lui Icar se referea la inițiere. Icar a încercat să ajungă la soare prea devreme, fără o pregătire suficientă și a fost aruncat în gol.
A șaptea treaptă: Tatăl, pentru că el este capabil să creeze discipoli și să fie protectorul tuturor oamenilor; și pentru că el este tatăl omului nou, de două ori născut în sufletul reînviat.
În cursul meditației, gândirea purifică aerul; se poate dovedi chiar chimic, demonstrându-se că dioxidul de carbon este exalat într-o cantitate mult mai mică.
Noul ritm al respirației produce o schimbare în sânge. Omul se purifică până la stadiul de a-și putea dirija el însuși procesul de formare a sângelui fără ajutorul plantelor. Atitudinea prelungită a meditației schimbă natura sângelui. Omu1 răspândește mai puțin dioxid de carbon, reținându-l în interior și folosindu-l pentru structura corpului său, devenind astfel capabil să trăiască prin propria lui respirație, săvârșind o transmutație chimică.
Care sunt etapele superioare în Yoga?
Prima etapă: Inițiatul obține liniștea sufletului. Atunci își fac apariția viziunea astrală care este imaginea simbolică a realității. Acestă viziune astrală, percepută în somn, este incompletă.
A doua etapă: Visele încetează să mai fie haotice, devenind ordonate. Inițiatul sesizează adevăratul raport între simbolismul viselor și realitate, devenind stăpânul astralului. Lumina astrală care vine din interior se trezește în sufletul care învață să vadă celelalte suflete ca pe niște realități.
A treia etapă: se realizează continuitatea conștiinței între starea de veghe și starea de somn. În timp ce viața astrală se reflectă în visele din timpul somnului ușor, în somnul profund apar alte concepte care sunt audiții pure, manifestându-se sub formă sonoră. Atunci sufletul aude cuvântul interior al tuturor ființelor sub forma unei minunate armonii care reprezintă manifestarea vieții reale.
Platon și Pitagora au numit această armonie armonia sferelor. Nu este o metaforă poetică, ci o vibrație profundă a sufletului sub acțiunea undelor sonore care emană din sufletul lumii.
Goethe, inițiat în tinerețea lui, între perioada de la Leipzig și cea de la Strasbourg, cunoștea acestă armonie a sferelor. A cântat-o la începutul lui Faust, când Aarhanghelul Rafael pronunță aceste cuvinte:
„Soarele vibrează in cer
Sferele frățesti răsună
El își urmează fără greș durmul
Și vocea lui bubuie ca tunetul*
* În trad. rom. de Lucian Blaga
În somnul profund, inițiatul aude aceste sunete ca pe cele de trâmbițe și tunete.
„Prin zvon de sfere înfrățite
Planete, soare sună-ntr-una
Se aude ca un mers de tunet
Cutreierul din totdeauna” (n. red.).
