Devakhan (reședința zeilor) corespunde cu raiul creștin, cu lumea spirituală a ocultiștilor.
Se înțelege de la sine că descriind aceste ținuturi care doar în aparență sunt extraterestre, căci ele se află în raporturi vii cu lumea noastră, dar care nu sunt accesibile pentru simțurile fizice, nu putem vorbi despre ele decât prin simboluri și alegorii, căci limbajul nu exprimă decât lumea simțurilor.
Devakhan cuprinde șapte trepte sau șapte regiuni distincte eșalonate în ordine ascendentă. Dar acestea nu sunt etaje sau locuri precise; sunt stări de spirit și de suflet. Devakhanul este pretutindeni, învăluindu-ne ca și lumea astrală. Însă noi nu-l vedem. Inițiatul dobândește succesiv, prin exerciții, facultățile necesare pentru a-l vedea. Vom analiza felul în care Devakhanul se deschide treptat celui care dobândește posibilități noi de percepție.
În prima formă de clarviziune, visele devin mai regulate și prezintă imagini remarcabile, cuvinte pline de înțeles. Ele se încarcă din ce în ce mai mult de un sens care poate fi descifrat și raportat la viața reală. Visezi, de exemplu, că arde casa unui prieten și afli apoi că acesta s-a îmbolnăvit. Aceste prime deschideri spre Devakhan îl fac să semene cu un cer pe care se mișcă nori care se grupează și iau treptat forme vii.
În cea de-a doua formă a clarviziunii, visele capătă contururi foarte precise. Acestea sunt figurile geometrice și simbolice ale celor mai elevate religii, semnele sacre din toate timpurile, care sunt, la drept vorbind, limba verbului creator, hieroglifele vii ale limbajului universal: crucea este semnul vieții, pentagrama sau steaua în cinci colțuri, semnul verbului; hexagrama sau steaua în șase colțuri, dublul triunghi inversat, semnul macrocosmosului reflectat în microcosmos etc. Dar aceste semne pe care noi le reprezentăm prin linii abstracte apar aici colorate, vii și fulgurante pe un fond de lumină. Totuși ele nu sunt veșminte ale unor ființe vii, ci desemnează, ca să spunem așa, normele și legile creației. Din ele s-au alcătuit formele figurilor animale pe care primii inițiați le-au ales pentru a reprezenta mișcarea aparentă a soarelui în constelațiile Zodiacului. Inițiatii au tradus viziunile lor în semnele acestora, cum este cel al Racului, de exemplu, reprezentând un vârtej cu două sensuri contrare. Cele mai vechi caractere scrise, sanscrite, egiptene, grecești, runice, unde fiecare literă are întotdeauna un sens ideografic, au fost toate la originea lor figuri celeste.
Pe această treaptă a viziunii sale, discipolul nu se află decât pe pragul Devakhanului; el trebuie să pătrundă în interior, să găsească calea de trecere de la lumea astrală la prima treaptă a lumii devakhanice. Toate școlile secrete au cunoscut acest drum, chiar și creștinismul primelor secole, deși nu a recurs la vechile modalități de inițiere, a posedat un învățământ esoteric ale cărui urme pot fi regăsite.
Faptele Apostolilor îl menționează pe Dionisie, un discipol inițiat al Sfântului Pavel care a propovăduit un creștinism esoteric. Mai târziu, în secolul al IX-lea, Jean Scot Erigenus a fondat, de asemenea, la Curtea lui Carol Pleșuvul un creștinism esoteric. Apoi acesta a fost încet, încet acoperit de dogmă. Dar când se pătrunde în Devakhan, se confirmă descrierea făcută de Dionisie.*
* V. lucrarea lui R.Steiner, Ierarhiile spirituale, apărută în limba română în Editura Univers Enciclopedic, București, 1995 (n. red.).
Respirația ritmică din Yoga reprezintă unul din mijloacele practicate pentru a pătrunde în lumea Devakhanului. Semnul sigur că intrarea chiar a avut loc este experiența prin care trece conștiința în acestă fază, redată în filosofia vedică prin cuvintele: tat twam asi (acesta ești tu).
În vis omul își vede propria sa formă corporală privită din afară. Își vede corpul întins pe pat, dar ca pe un înveliș gol. În jurul acestei forme goale, corpul astral strălucește ca un nimb ovoidal, apărând ca o aură din care corpul s-a retras, în timp ce corpul se prezintă ca o formă pentru mulaje goală. Este o viziune în care raporturile sunt inversate, ca într-un clișeu fotografic negativ. Această viziune devine obișnuită pentru toate lucrurile: Se poate vedea, într-un fel, sufletul cristalelor, al plantelor, al animalelor sub formă de lumini radiante, în timp ce substanța lor fizică apare ca un gol, un vid. Dar numai lucrurile naturale se văd în acest fel; nu și ceea ce este făcut de mâna omului. Pe acestă primă treptă a Devakhanului, se contemplă deci fața astrală a lumii fizice. Acestea sunt așa-numitele continente ale Devakhanului, formă negativă a văilor, munților, a continentelor fizice.
Antrenându-se în meditație, în timp ce-și reține respirația, inițiatul ajunge pe a doua treaptă a Devakhanului. Cavitățile formate de substanța fizică se umplu cu un sistem de curenți spirituali care sunt curenții vieții universale traversând orice lucru, constituind oceanul Devakhanului. Aici, inițiatul se cufundă în izvorul creator de vieți. El vede această viață ce pe o rețea de fluvii imense ale căror albii irigă totul. În același timp, o senzație ciudată și cu totul nouă pune stăpânire pe el . Începe să simtă că trăiește în metale. Reichenbach, autorul cărții despre Od a constatat acest fenomen la toți subiecții senzitivi pe care îi punea să ghicească metalele învelite în hârtie.
Entitățile pe care le întâlnește acolo sunt cele pe care Dionisie Areopagitul le numește Arhangheli sau Însuflețitori ai metalelor1. Ei corespund celei de-a doua trepte a clarviziunii.
1 În germană, arhanghelul este numit Erzengel, iar Erz înseamnă minereu (n. red. franceze).
Ajungem la cea de-a treia treaptă a clarviziunii când gândirea se eliberează de orice legătură cu lumea fizică, când inițiatul se simte în viața gândirii, dar fără conținutul gândirii. Maestrul spune discipolului său: „Trăiește în așa fel încât să stăpânești funcția intelectului fără conținutul său” . O nouă lume se deschide atunci. După ce a văzut continentele și fluviile Devakhanului (adică sufletul astral al lucrurilor și curenților vieții), se percepe aerul, atmosfera devakhanică. Este o atmosferă absolut diferită de atmosfera noastră; substanța ei este vie, sonoră, sensibilă, ca un sentiment. Ea răspunde fiecăruia dintre gesturile, actele, gândurile noastre prin ondulații, lumini, sunete. Tot ceea ce se întâmplă pe pământ se repercutează aici sub formă de culori, de lumini și sunete. Fie că trăim aici în timpul somnului, fie după moarte, putem urmări aici ecourile de pe pământ. Putem, de exemplu, să ascultăm zgomotul unei bătălii; nu se vede lupta propriu-zisă, nici evenimentele ei; nu se aud strigătele luptătorilor, nici bubuitul tunurilor. Dar luptele și îndârjirea apar sub formă de fulgere și tunete. Devakhanul nu ne desparte de pământ, dar ni-l arată ca din exterior. Nu mai simțim durerea și bucuria petrecându-se în noi, ci le privim obiectiv ca pe un spectacol. Este o nouă ucenicie a compasiunii și a milei. Devakhanul este o școală unde durerile și bucuriile acestei lumi sunt privite dintr-un punct de vedere mai înalt unde totul se străduiește să transmute chinurile în bucurii, căderile în noi avânturi, moartea într-o înviere.
Acestea toate nu au nimic de-a face cu contemplarea pasivă sau cu fericirea mai mult sau mai puțin egoistă din cer, așa cum și-o închipuie unii autori religioși, care cred că suferințele damnaților fac parte din bucuriile celor aleși. Este un cer viu unde dorința infinită de simpatie și de acțiune, existente în sufletul omenesc, se deschide spre câmpuri de activitate nelimitate și spre perspective infinite.
Pe treapta a patra de pătrundere în Devakhan, lucrurile apar sub forma Arhetipurilor lor. Nu mai este un clișeu negativ, ci tipul original care ni se arată. Aici se află laboratorul lumii care cuprinde toate formele din care a ieșit creația; acestea sunt „ideile” lui Platon, „împărăția mamelor” despre care vorbește Goethe și de unde aduce el fantoma Elenei. În acestă stare a Devakhanului apare ceea ce India numește cronica Akasha. În limbaj modern l-am numi cliseul astral al tuturor evenimentelor lumii. Tot ceea ce a trecut prin corpul astral a1 oamenilor se fixează într-o substanță infinit mai subtilă, materia negativă. Pentru a înțelege cum sunt posibile aceste imagini care plutesc în nimbul astral al pământului, trebuie să ne folosim de comparații și analogii. Vocea umană pronunță cuvinte care formează unde sonore, care pătrund prin alte urechi în alte creiere pentru a produce imagini și gânduri. Fiecare din aceste cuvinte este un val sonor de o formă foarte distinctă care, dacă am putea-o vedea, s-ar deosebi de oricare alta. Să ne închipuim că aceste vorbe ar puta fi fixate și congelate, ca un val de apă sub acțiunea unui frig intens și brusc. În acest caz, cuvintele ar cădea la pământ sub formă de aer înghețat și le-am putea recunoaște pe fiecare după forma lui. Ar fi cuvinte cristalizate.
Și acum, în locul procesului de densificare să ne reprezentăm fenomenul invers. Știm că fiecare corp poate trece de la starea cea mai densă la starea cea mai imaterială: solidă, lichidă, gazoasă. Subtilizarea materiei poate atinge o limită pe care, dacă o depășim, ajungem la materia negativă numită Akasha. Toate evenimentele se imprimă în ea în mod definitiv și în ea se regăsesc toate, chiar cele aparținând trecutului celui mai îndepărtat.
Aceste reprezentări din Akasha nu sunt nemișcate; ele se derulează constant ca imagini vii în care lucrurile și pesonajele se mișcă și uneori chiar vorbesc. Forma astrală a lui Dante invocată, va vorbi în stilul ei, conform lumii din care făcea parte. Aceste imagini sunt aproape întotdeauna cele care apar în ședințele de spiritism și trec drept spiritul celui mort.
Trebuie să învățăm să descifrăm paginile acestei cărți cu imagini vii și să derulăm nenumăratele role ale cronicii universului. Nu vom reuși aceasta decât făcând distincția între aparență și realitate, între schema umană și sufletul viu, dar pentru acesta este nevoie de exerciții zilnice și un lung antrenament, pentru a evita erorile de interpretare. Căci se poate întâmpla, de exemplu, având în față forma lui Dante să primim râspunsuri exacte, de la ea dar care nu emană de la individualitatea lui Dante, care continuă să evolueze, ci de la un alt Dante, fixat în mediul eteric al timpului său.
A cincea treaptă este sfera armoniei celeste. Regiunile superioare ale Devakhanului se disting prin faptul că toate aceste sunete devin aici mai clare, mai luminoase, mai sonore. Se percepe într-o grandioasă armonie vocea tuturor ființelor, armonie pe care Pitagora o numea muzica sferelor. Este cuvântul interior, verbul viu al universului. Fiecare ființă dobândește acum, pentru clarvăzătorul devenit clarauditor, o sonoritate particulară, ca un fel de aură sonoră. Atunci fiecare ființă îi spune ocultistului numele său. În Geneză, Iehova îl ia pe Adam de mână și Adam dă nume tuturor ființelor. Pe pământ individul se simte pierdut în mulțimea celorlalte ființe. Aici fiecare își are sonoritatea lui specifică și, totuși, în același timp, omul se cufundă în toate ființele, se simte una cu anturajul său.
Discipolul ajuns pe această treaptă se numește Lebădă. El aude sunetele prin care i se adresează maestrul și le transmite mai departe lumii. Lebăda melodioasă a lui Apollon transmitea sonoritățile din Lumea de Dincolo. Se spune că ea vine din țara Hiperboreienilor, adică din țara în care se duce soarele la apus, din cer.
Am ajuns în punctul în care se trece de cealaltă parte a lumii stelare. Citim cronica Akasha nu dinspre partea pământului, ci dinspre partea cerului și ea devine scrierea ocultă a stelelor. Trăim în interiorul sferei aștrilor și simțim izvorul originar al universului, al Logosului.
Regăsim în mituri amintirea acestei trepte a Lebedei, și mai ales în Evul Mediu, prin povestirile Graalului care reflectă experiențele lumii devakhanice. Toate faptele de vitejie descrise aici sunt săvârșite de Cavalerii Graalului care reprezintă marile impulsuri care, la ordinul maeștrilor, străbat omenirea.
Timpul în care a fost compusă legenda Sfântului Graal, sub impulsul marilor inițiați, este acela în care începe avântul burgheziei și în care se dezvoltă, venind din Scoția în Anglia și de acolo în Franța și Germania, mișcarea marilor orase libere. Omul eliberat aspiră inconștient la adevăr și viață divină. În legenda lui Lohengrin, Elsa reprezintă sufletul omenesc, sufletul Evului Mediu care tinde să se dezvolte, cel care, în ocultism, este mereu reprezentat sub formă feminin. Cavalerul Lohengrin venit dintr-o lume necunoscută, din castelul Sfântului Graal, pentru a o elibera, reprezintă maestrul venit să aducă adevărul. El este mesagerul inițiatului, adus de simbolica Lebădă. Mesagerul marilor inițiați se numește „Lebădă”; nu e voie să-l întrebi nici de unde vine, nici care este adevăratul lui nume. Nu trebuie să te îndoiesti de adevăratul lui titlu de noblețe. Trebuie să-l crezi pe cuvânt și să recunoști pe fața lui lumina adevărului. Cine nu are credință nu este în stare să-l înțeleagă și nu este vrednic să-l asculte. De aici interdicția lui Lohengrin ca Elsa să-l întrebe despre originea și numele lui. Lebăda este Chela* care-l aduce pe Maestru.
* Ucenicul (în sanscrită).
Mesagerul maestrului în plan fizic este discipolul inițiat care s-a ridicat la a cincea treaptă și pe care maestrul îl trimite în lume. Astfel, legenda relatează ceea ce se întâmplă în planurile superiore. În mituri și legende lumina este proiectată de Logos, verbul solar și planetar.
