Să încercăm acum să ne ridicăm prin contemplarea dezvoltării umane până la Logosul care a creat lumea noastră; să ne întoarcem, în acest scop pe urmele evoluției până la un anumit punct.
Știința esoterică actuală urcă, din punct de vedere istoric, până în epoca pietrei, în vremea în care omul trăia în caverne necunoscând altă armă decât piatra cioplită. Viața lui era simplă, orizontul îngust, gândirea limitată la apărare și la căutarea hranei.
Știința ocultă ajunge, dincolo de acestă epocă a pietrei, la o altă epocă din istoria omenirii, aceea a oamenilor care locuiau în Atlantida. Aceștia se deosebeau de omenirea de mai târziu prin aspectul lor fizic. Omul preistoric – faptul este cunoscut – prezenta o parte frontală nedezvoltată. Dezvoltarea părții anterioare a frunții s-a produs o dată cu dezvoltarea creierului și a gândirii. Creierul fizic era altădată mult mai mic decât partea eterică, aceasta din urmă depășindu-l din toate părțile. În cursul evoluției, proporțiile celor două capete s-au apropiat. Un anumit punct din creierul eteric aflat astăzi în interiorul craniului, era atunci exterior lui. În evoluția atlanților care a durat mai muite milioane de ani, a existat un moment când acest punct s-a interiorizat. Momentul este capital, căci de îndată ce omul a început să gândească, să ia cunoștință de sine, a spus: Eu! și a început să calculeze, să combine ceea ce nu putuse face până atunci. În schimb, primii atlanți posedau o memorie mai fidelă, o memorie impecabilă. Toată știința lor se sprijinea, nu pe raporturile între fapte, ci pe memoria faptelor. Știau, din memorie, că un anumit eveniment va antrena o serie de alte evenimente, dar nu le sesizau cauzele și nu se puteau gândi la ele. Ideea de cauzalitate nu exista la ei decât în stadiu embrionar.
Acestei puternice capacități de memorare, ei îi adăugau o alta nu mai puțin prețioasă: forța voinței. Omul de astăzi nu poate acționa direct, prin voința sa, asupra forțelor vieții. Nu poate deci grăbi creșterea plantelor, după voia lui. Atlantul putea s-o facă, el extrăgea chiar din plante o forță eterică pe care știa cum s-o folosească. O făcea din instinct, fără ajutorul cunoștințelor și al unui raționament precis pe care noi îl numim astăzi spirit științific. Pe măsură ce forța intelectuală a început să-și facă apariția la atlanți, însoțită de reflecție, calcul, gândire, facultățile instinctive și de clarvedere au intrat în declin.
Dacă pătrundem și mai adânc în istoria atlanților, ajungem la o epocă foarte îndepărtată în care a devenit posibilă exprimarea prin limbaj, adică prin sunete articulate. Momentul corespunde aceluia în care omul a învățat să meargă în picioare. Limbajul nu poate apare decât la ființele care stau drept. Trebuie să stai în picioare pentru a pronunța sunete articulate.
Înaintea acestui continent și a marii rase a atlanților din care au ieșit toate neamurile Europei și ale Asiei, a existat un alt continent și o altă rasă umană, cufundată încă în animalitate - rasa lemurienilor. Știința nu o admite decât ca pe o ipoteză. Anumite insule în sudul Asiei și în nordul Australiei stau totusi mărturie, fiind resturi modificate ale vechiului continent lemurian.
Temperatura era în aceste epoci mult mai ridicată decât în zilele noastre. Atmosfera era încărcată de vapori, era formată din aer și apă, și străbătută de numeroși curenți. Întâlnim ființe rudimentare respirând nu pe gură, ci prin branhii.
În evoluția umană, organele nu încetează să se transforme, să-și schimbe natura și obiectul. Astfel, omul primitiv, mergea în patru labe și nu avea la dispoziție sunetele articulate pentru a vorbi, nici urechi de auzit. Dar avea în plus pentru a se mișca, în elementul semi-lichid, semi-gazos, un organ care-i servea pentru a înota și pentru a pluti. Când elementele s-au separat, iar omul a putut să stea în picioare pe pământ solid, acest organ s-a transformat în plămâni, brahniile în urechi, labele din față în mâini, devenite instrumente de muncă libere. Pe deasupra a mai dobândit și limbajul articulat.
Această transformare a avut o importanță capitală pentru omenire. Citim în Geneză: „Dumnezeu cel Veșnic i-a suflat în nări omului duh de viață și omul a primit duh viu” . Pasajul descrie momentul evoluției în care omul a început să respire aerul exterior. O dată cu capacitatea de a respira, el a dobândit un suflet interior și prin el posibilitatea de a-și simți interiorul, posibilitatea ca în viitor să-și simtă eul trăind în suflet.
Când prin respirație sângele omului s-a fortificat, suflete superioare sufletului-grup al animalelor, suflete individualizate prin principiul Eului s-au putut încarna în el pentru a împinge evoluția spre fazele ei deplin omenești apoi spre cele divine. Aceste suflete nu s-au putut încarna până când corpurile nu au avut posibilitatea de a respira aerul. Aerul este un element care animă. Omul în timpul acela a aspirat literalmente sufletul divin venit din cer. Cuvintele Genezei, înțelese în sensul evolutiv al speței umane, pot fl luate deci ad litteram. A respira, înseamnă a se spiritualiza. De aici s-au născut exercițiile din vechea Yoga, bazate pe ritmul respirației, dând posibilitatea corpului de a se lăsa pătruns de spirit. Într-adevăr, prin respirație comunicăm cu sufletul lumii. Aerul pe care-l aspirăm este veșmântul corporal al acestui suflet superior, tot așa cum carnea noastră este veșmântul ființei inferioare.
Aceste schimburi respiratorii marchează trecerea de la vechea conștiință care era doar traversată de imagini, ca o oglindă, la conștiința actuală care primește de la corp percepții sensibile și are astfel un caracter obiectiv. Conștiința prin imagini, sau conștiința imaginativă nu putea reflecta un obiect, dar își făurea un conținut interior prin forța plastică născută din ea. Cu cât ne întoarcem mai departe în trecutul omenirii, cu atât vedem mai mult sufletul omului, nu în el, ci în jurul lui. Ajungem în acel punct în care organele senzoriale nu există decât în germene, iar omul nu primește de la obiectele exterioare decât impresii de atracție sau repulsie, de simptie sau antipatie. Acestă ființă nu este încă un om în sensul pe care-l știm noi, ci un germene de om care-și orientează mișcările conform acestor atracții sau repulsii.
În existența acestei conștiințe imaginative se află răspunsul la toate discuțiile filosofice despre obiectivitatea și realitatea lumii și ea dă posibilitatea respingerii filosofiilor pur subiective ca aceea a lui Berkeley. Universul și omul sunt în același timp subiectivi și ohiectivi. Acești doi poli ai Ființei și ai vieții sunt necesari evoluției. Subiectivul universal devine universul obiectiv și omul trece de la subiectiv la obiectiv, prin constituirea graduală a corpului său fizic, ca să se întoarcă apoi de la obiectiv la subiectiv prin dezvoltarea sufletului său superior (manas), a spiritului său de viață (buddhi) și a corpului său spiritual (atma).
Conștiința pe care o avem în starea de vis este o supraviețuire atavică a conștiinței imaginative de altădată.
O particularitate a acestei conștiințe imaginative este caracterul ei creator. Ea creează, în realitatea ei, forme și culori care nu există în realitatea fizică.
Conștiința obiectivă este analitică; conștiința subiectivă este plastică; ea are o forță magică.
Am văzut conștiința obiectivă și analitică a omului succedând conștiinței subiective și plastice. Procedeul prin care sufletul, care mai întâi învăluia omul ca un nor, a pătruns apoi în corpul
flzic poate fi comparat cu cel al unui melc care mai întâi își secretă propria cochilie iar după aceea se cuibărește în ea. Așa a pătruns sufletul în corpul pe care mai întâi l-a modelat și
căruia i-a pregătit din afară organele de percepție. Forța viziunii cu care este înzestrat ochiul nostru astăzi este aceeasi forță care odinioară se exersa asupra lui din afară pentru a-l
construi. Răsturnarea activității sufletului care din extern a devenit intern este, de asemenea, marcată de o hieroglifă reprezentând două vârtejuri de sens contrar: prima mișcare, spre
interior, este exprimată de un vârtej, a doua mișcare, din interior spre exterior, se exprirna prin celălalt desen. Semnul zodiacal 
al Racului marchează sfârsitul unei direcții și începutul alteia de sens contrar.
În mijlocul celei de-a treia epoci, epoca lemuriană, se află punctul în care sufletul intră în casa pe care și-a construit-o și începe să anime corpul din interior; dacă trecem dincolo de acest punct ne aflăm în prezența umanității astrale, trăind pe un pământ pur astral. Într-o fază precedentă, nu mai vedem omul și pământul decât într-o stare pur devakhanică. Omul nu are conștiință pentru imagine, dar este străbătut de gândurile cosmice. Sufletul lui superior este amestecat în întregul univers, participând la gândirea universală.
Cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în dezvoltarea în paralel a pământului și a omului, cu atât mai mult ne apropiem de starea embrionară și fluidică, iar acestea sunt mai aproape de starea spirituală. Astăzi, când am atins punctul de jos al curbei descendente, pământul și oamenii au dobândit cel mai înalt grad de soliditate și vor urca prin acțiunea voinței individuale spre starea spirituală.
Care este sensul acestei evoluții? Unde se aflau ființele dacă la început nu erau decât în stare de germeni? De unde a ieșit speța umană? Cine a creat-o? Aici trebuie să facem pasul care ne revelează o treaptă de viață și o putere de manifestare superioară vieții omenești și planetare.
Această putere este Logosul.
Cu ce diferă întreaga viață omenească și planetară de viața Logosului? Această întrebare pare să ceară de la noi un salt în necunoscut, într-un univers de alt ordin. Și totuși, există în lumea noastră, fenomene analoge prin care putem să înțelegem sau măcar să presimțim puterea creatoare a Logosului.
Să presupunem că o inteligență omenească cuprinde tot ceea ce-i este accesibil, că posedă o cunoaștere ordonată a oricărei experiențe terestre și a oricărei experiențe planetare. Ea ar putea retrăi toate formele de evoluție. Dar n-ar putea, numai cu acestă forță să treacă dincolo de momentul apariției omului și a sistemului planetar în univers. Ar rămâne deci în domeniul a ceea ce a putut fi experimentat de om; inteligența noastră n-ar putea depăși această limită.
Dar puteam să ne ridicăm la un alt fel de conștiință decât cea care reproduce experiențele în inteligență. Există anumite stări de activitate productivă în care spiritul omenesc devine creator și poate naște ceva nemaivăzut și absolut nou. Aceasta este, de exemplu, starea de suflet a sculptorului în momentul în care concepe, în care percepe, ca într-un fulger, în fața spiritului său, forma unei statui al cărei model nu l-a văzut niciodată, dar pe care-l creează. Aceasta este starea de suflet a poetului când concepe o operă dintr-o singură răsuflare, într-o viziune creatoare a spiritului său. Această forță productivă nu se inspiră dintr-o idee de natură intelectuală, ci dintr-un sentiment de ordin spiritual. Priviți o găină care clocește. Ea este complet absorbită de clocit și o încearcă un sentiment de voluptate în care întrezărește ca în vis nașterea puiului înaripat. Acestă voluptate în creație se regăsește în toate etapele Cosmosului și degajă o căldură analogă. Dacă ne reprezentăm inteligența universală ca pe o lume a gândurilor accesibile Eului superior (manas), percepem apoi acestă forță a căldurii care penetrează universul ca o emanație a izvorului creator al oricărei vieți (spiritul vieții: buddhi) și putem presimți prin ea acea lume rodnică care a existat înainte de vremea noastră și care a clocit-o pe a noastră. Ne ridicăm atunci de la manas la buddhi și de la buddhi la atma.
Verbul care naște Eul omului, microcosmosul, este al treliea Logos.
Să ne reprezentăm apoi forța Eului superior al omului, manas, cuprinzând tot universul ca o căldură care generează viața, și vom ajunge la al doilea Logos care creează macrocosmosul și a cărui reflectare apare în sufletul omenesc în activitățile sale creatoare (buddhi).
Sursa lor comună este întâiul Logos, acel Dumnezeu insondabil, centrul tuturor manifestărilor.
Ocultistul a reprezentat dintotdeauna cele trei Logosuri prin semnele următoare:
 Întâiul Logos |
 Al doilea Logos |
 Al treilea Logos |
și le-a rezumat în cifra: 7 - 7 - 7 sau cifra esoterică a celor trei Logosuri. Cifra lor esoterică este multiplicarea succesivă a celor trei șeptari evolutivi, adică 343.
