Pentru a încerca să ne facem o idee despre această evoluție, trebuie să recurgem nu la abstracții, ci la imagini. Imaginea are o virtute dătătoare de viață și creatoare pe care nu o are ideea pură. Simbolică într-o lume, ea corespunde cu ceva real într-o lume superioară.
Știm că pământul nostru, înainte de a ajunge la starea lui actuală, a traversat o fază numită lunară sau luna. Dar această veche lună, fază anterioară a pământului are în vedere cu totul altceva decât satelitul actual al pământului sau orice altă planetă pe care astronomia ar putea-o descoperi vreodată. Corpurile cerești pe care omul le vede astăzi sunt cele care s-au mineralizat. Ochiul nostru nu poate vedea decât obiectele care conțin ceva mineral și reflectă lumina, adică cele care posedă un corp fizic. Când ocultistul vorbește despre regnul mineral, el nu vorbește despre pietre, ci de un mediu în care se dezvoltă conștiința omului de astăzi. Mulți savanți consideră flința vie ca pe o simplă mașină, respingând ideea unei forțe vitale. Această mentalitate provine din faptul că organismul nostru nu poate contempla viața în mod direct. Iată de ce ocultistul spune că în zilele noastre omul trăiește în lumea minerală.
Analizați ochiul. El este un instrument fizic complicat, un fel de cameră obscură, având pupila drept fereastră și cristalinul drept lupă. Întregul corp este format dintr-o sumă de aparate fizice tot așa de delicate și complicate. Urechea este un clavecin cu o claviatură și cu membrane în loc de coarde. Situația este aceeași pentru fiecare organ de simț. Conștiința omului modern nu este îndreptată decât către corpul său fizic sau mineral. Dar dacă ea se trezește mai întâi în acest plan, nu înseamnă că nu apare, încetul cu încetul, și in alte planuri ale ființei omenești, în cel constituit de forțele vitale (natura vegetală a omului), în cel care este dominat de forțele sensibilității (natura animală a omului) și, în sfârșit, în natura umană propriu-zisă.
Actualmente, omul nu cunoaște decât ceea ce este mineral în univers . Instinctul și sensibilitatea animalelor, creșterea plantelor, nu le cunoaște după legile lor proprii, ci numai în expresia lor fizică. Să ne închipuim că o plantă subzistă în ființa ei supra-fizică, dar își pierde substanța minerală; ea va deveni invizibilă pentru noi.
Dar, dacă omul nu cunoaște decât mineralul, cel puțin acesta este în puterea lui. El îl prelucrează, îl modelează, îl topește, îl combină. El remodelează fața pământului. Deocamdată nu poate să facă altceva decât să lucreze această față a pământului cu mijloace mecanice. Dacă ne întoarcem în perioada preistorică, când mâna omului nu-l atinsese încă vom găsi pământul așa cum a ieșit din mâinile zeilor. Dar de când omul a pus stăpânire pe regnul mineral, pământul se schimbă și ne putem aștepta ca în curând întreaga lui suprafață să poarte amprenta mâinii omului, după aceea a zeilor.
La începuturi zeii au acordat o formă fiecărui lucru. În ceea ce privește mineralul, această putere formatoare a trecut de la zei la oameni. Vechile tradiții ne învătau că această muncă de metamorfozare a pământului trebuia săvârșită cu un triplu scop: acela de a realiza înțelepciunea; frumusețea și virtutea. Pe această triplă bază, omul trebuie să transforme pământul într-un templu. Atunci ființele apărute mai târziu decât omul, în evoluția lor, vor privi opera umană cum privim noi astăzi lumea minerală ieșită din mâna zeilor. Catedralele, mașinile, nu se făuresc în zadar. Cristalul pe care îl extragem astăzi din pământ e realizat de zei așa cum construim noi monumente și ne făurim mașini. Așa cum, altădată, ei au creat lumea minerală dintr-o masă haotică, tot așa catedralele, invențiile și chiar instituțiile noastre sunt germenii din care se va naște lumea de mâine.
După ce a transformat lumea minerală, omul învață s-o transforrne și pe cea vegetală. Este o treaptă superioară de putere. Așa cum construiește astăzi clădiri, omul va putea crea și modela mâine plantele, acționând asupra substanței vegetale* . Apoi, omul se va înălța mai sus, va forma nu numai ființe vii ci chiar ființe conștiente, când puterea lui se va exercita și asupra regnului animal. Când va fi în măsură să se reproducă pe el însuși prin voința 1ui conștientă, va înfăptui pe o treaptă superioară ceea ce realizează astăzi în lumea minerală accesibilă simțurilor.
* Această previziune a lui R. Steiner începe să prindă viață prin realizările ingineriei genetice (n. red.).
Germenele acestei reproduceri a propriei persoane, eliberată de orice senzualitate, este cuvântul. Prima dată omul a primit conștiința o dată cu primul suflu pe care l-a respirat; conștiința va atinge perfecțiunea când el va putea transfera în cuvânt acea putere creatoare cu care este înzestrată astăzi gândirea lui . Actualmente, el nu încredințează aerului decât vorbele sale, dar, când se va fi ridicat la o conștiință creatoare superioară, va putea comunica aerului imagini. Cuvântul va fi atunci o „imaginație” complet vie. Dând corp imaginilor va da corp cuvântului purtător de imagine. Când nu vom mai întrupa doar gândurile noastre în obiecte, ca în fabricarea unui ceas, de exemplu, ci vom da corp „imaginilor”, acestea vor deveni vii; ceasul, de exemplu, va trăi ca o plantă.
Iar când omul va ști cum să confere viață pentru ceea ce este mai înălțător în el, aceste „imagini” vor avea existență proprie, reală, comparabilă cu aceea a animalelor. Atunci, în sfârșit, omul se va putea reproduce pe sine însuși. La încheierea acțiunii de transformare a pământului, atmosfera întreagă va răsuna de forța verbului. Astfel omul trebuie să evolueze până când va fi în stare să-și modeleze mediul după imaginea ființei lui interioare. Inițiatul îl precede pe acest drum. Este evident că astăzi pământul nu poate produce corpuri umane așa cum o va putea face la sfârșitul evoluției sale. De abia atunci corpurile vor fi gata să servească de expresie pentru ceea ce noi numim Logos. Marele misionar, singurul care a manifestat în corpul său uman, asemănător cu al nostru, această putere a Logosului, a Logosului întrupat, este Christos. El a apărut la jumătatea evoluției noastre pentru a ne indica ținta.
Ne punem acum întrebarea sub ce formă trăia spiritul uman înainte ca, prin intermediul respirației, să intre în noi. Pământul este reîncarnarea unei planete precedente care în ocultism se numește Luna. Pe această Lună, mineralul pur nu exista, ea fiind alcătuită dintr-o substanță analoagă lemnului, intermediară între mineral și vegetal. Suprafața ei nu avea duritatea minerală; am putea-o cel mult compara cu turba. Pe acest substrat creșteau ființe jumătate-plante, jumătate-moluște; exista și un al treilea regn intermediar între om și animalul actual. Aceste ființe erau înzestrate cu o conștiință visătoare, imaginativă. Ne putem reprezenta materia din care erau făcute comparând-o cu cea care alcătuiește masa nervoasă a crustaceelor sau materia cerebrală. Într-adevăr, densitatea acestei materii a produs substanța cerebrală actuală. Dar în timp ce pe Lună ea putea trăi în stare gelatinoasă, pe pământ trebuia protejată de un înveliș osos protector, carapacea crustaceelor sau cutia craniană. Astfel, toate substanțele din care suntem constituiti sunt extrase din macrocosmos. Această pregătire universală a fost necesară pentru ca Eul să poată coborî în om.
Dar am văzut că omul n-a putut să primească germenele Eului său decât în clipa în care a putut respira aerul înconjurător. Atunci ce respira el pe Lună?
Cu cât ne întoarcern mai mult la începuturile evoluției cu atât temperatura e mai ridicată. Aerul în stările anterioare se transformă în căldură și apoi în foc; focul ia locul aerului. Lemurienii mai respirau încă foc. Iată de ce s-a spus în scrierile oculte că oamenii au fost instruiți mai întâi de Spiritele focului. Când omul fizic a pus piciorul pe pământ, aerul a devenit elementul lui vital. Dar omul alterează acest aer, transformându-l în dioxid de carbon și astfel procesul respirator a făcut să mai înainteze cu o treaptă procesul de materializare a globului nostru. Acțiunea plantelor restabilește echilibrul. Totuși, este evident că datorită faptului că trupul omului are nevoie să asimileze oxigenul din aer, ponderea dioxidului de carbon sporește pe suprafața pământului, anemiind organismul uman*. Va veni un timp în care corpurile fizice vor dispare și în care omul și pământui vor fi de natură astrală. Căci natura fizică se distruge prin propriile sale forțe. Dar înainte ce această metamorfoză să se producă, o noapte cosmică se va instala, analoagă celei care a marcat trecerea de la vechea Lună la pământul nostru actual.
* Creșterea ponderii CO2 în atmosferă este unul dintre fenomenele care pun în pericol în prezent starea de echilibru a planetei noastre. Se datorează nu numai activității biologice, ci îndeosebi activității industriale a omului, iar efectul cel mai pregnant este cel de modificare a climei, deci indirect a condițiilor de viață a omului (n. red.).
Omul-animal care trăia pe Lună este strămoșul omului fizic terestru, iar spiritele de foc ale acestei epoci lunare sunt generatoarele spiritului uman de astăzi. Ceea ce pe lună era încarnat în foc, pe pământ se încarnează în aer. Dar unde vom găsi amintirea, în omul actual, a acestei acțiuni a Spiritelor focului? Pe lună ființele nu aveau sângele cald. Cine a creat căldura sângelui dând prin ea viață pasiunilor? Chiar acest foc pe care ființele l-au respirat pe Lună și care retrăiește pe pământ în sângele lor. Spiritul aerului învăluie astăzi într-un veșmânt ușor, sensibil, acest corp care închide în el moștenirea fazei lunare: căldura sângelui, creierul, măduva spinării, nervii.
Aceste exemple ne arată că trebuie să studiem de foarte aproape transformarea substanțelor pentru a înțelege metamorfoza care s-a săvârșit în cursul fazelor anterioare ale pământului. Dacă ne întoarcem și mai mult în trecut, vom vedea că planeta avusese anterior un corp pur gazos și, înaintea lui, un corp alcătuit din materie sonoră. În acest sunet se află verbul universal, de unde a început dezvoltarea umană, îndreptându-se apoi spre lumină, foc, aer. În această a patra stare, spiritul uman a devenit conștient. Începând de acum, orientarea care i-a fost dată de verb îi vine din interior, având drept călăuză propria-i conștiință. Ființa lui primordală se realizează în „Eu”. Aparița conștientă a „Eului” este realizarea în om a principiului lui Christos.
Dacă ne întoarcem până la forma elementară, vom fi absorbiți în cuvânt, în sunetul curgător. În a doua formă elementară, am fost străbătuți de lumina curgătoare. A treia formă elementară ne-a umplut de căldură. În sfârșit, în a patra formă elementară, în atmosfera terestră, am văzut apărând conștiința care i-a permis omului să spună „Eu”.
 |
Sunet Curgător; Lumină Curgătoare; Căldură – Foc; Aer – Forme Minerale; Forme și Viață Vegetale; Forme și Viață Umane. |
