Astăzi urmează să ne preocupe treptele de inițiere ale instrucției oculte apusene, așa-numită rosicruciană. Tot ceea ce se menționează în continuare nu trebuie sub niciun fel conceput drept prescripții generale de viață; aceasta nu poate fi decât sarcina aceluia care se supune absolut de bună voie acestei instrucții și, cu ajutorul ei, se ridică din masa generală a omenirii, pentru ca mai târziu să poată da mai departe cunoștințele cucerite. Dacă s-a hotărât pentru urmarea discipolatului, pentru el n-ar mai trebui să existe în niciun fel posibilitatea de a adresa vreo critică acestei discipline, genului de prescripții pe care ea le dă și comportamentului învățătorului ocult. El trebuie să se încreadă experiențelor instructorului. Dacă acest lucru nu îi este posibil și nutrește o cât de mică urmă de neîncredere sau nemultumire fată de învățătorul lui, atunci este mai bine să taie legătura între el și învățător. Căci numai o simpatie bazată pe încredere, o înclinație spre a recunoaște autoritatea învățătorului pot realiza relația justă față de învățător și îl pot ajuta pe discipol. Oricând discipolul are libertatea să părăsească instrucția ocultă. Dacă vrea însă să se supună ei, atunci trebuie să-i fie clar că regulile respective sunt toate extrase dintr-un adevăr bine întemeiat și date în sensul celor mai înalt evoluate individualități, pe care noi trebuie să le privim drept mari învățători ai omenirii, și că numai dacă urmează aceste reguli poate înainta. Trebuie, de asemenea, să-i fie clar că sute de oameni înaintea lui au verificat și au urmat cu succes calea având aceste indicații.
În fiecare dintre cele trei căi discutate de noi, raportul discipolului față de învățător este diferit. În disciplina yoga raportul dintre discipol și guru este foarte strict: condiția indispensabilă este o supunere absolută și deplină față de guru. Pentru că la adoptarea căii indiene discipolul încă nu se orientează în lumile superioare, este necesar ca el să fie condus de gurul său personal.
În discipolatul creștin raportul este altul. Aici învățătorul este îndrumătorul spre marele guru, spre Christos Iisus. Pentru discipol este neapărat necesară o legătură personală, un raport afectiv personal cu Christos Iisus. Dacă nu poate crede din toată forța sufletului în Christos Iisus și în ceea ce a făptuit El pentru omenire, discipolul nu poate urma calea creștină.
La disciplina rosicruciană raportul este cel mai liber și mai ușor. Învățătorul este prietenul credincios, conducătorul discipolului său în cadrul limitelor mai înguste ale trăirilor oculte ale acestuia. El nu se interesează de viața sa, are încredere în el și îi lasă deplina libertate. Niciodată nu există o constrângere sau un ordin, ci doar un sfat. Un raport de încredere prietenesc între învățător și discipol este însă necesar să existe aici. Fără acesta disciplina ar rămâne în domeniul manasicului, fără el nu ar putea fi nicidecum implantat Budhi. În disciplina ocultă este necesară forța realizată prin existența raportului de încredere. Fără ea nu pot fi deșteptate forțele care dormitează în discipol.
S-ar putea crede, întrucât calea rosicruciană indică drept primă treaptă studiul, că această disciplină nu ar fi pentru oricine. Acest lucru nu este totuși corect; ea este aici pentru orice om, chiar și pentru cel mai simplu. Căci prin studiu se înțelege o teosofie populară și tot ceea ce dumneavoastră puteți auzi și citi aici în aceste conferințe sau în scrierile spiritual-științifice, ale mele sau ale altora; acestea sunt deja un astfel de studiu. Este învățătura ocultă elementară care i se dă omului. Prin ea omul trebuie să se elibereze de prejudecățile vieții, de sugestia științei, care îl stăpânește complet și care deja a pricinuit mult rău, care îi barează privirea lipsită de prejudecăți în deplină libertate, calea către lipsa de prejudecăți pe care el trebuie să o găsească pentru a avea o judecată clară. În apus, gândirea liberă nu se mai folosește; aici totul este sugestie, dogmă prestabilită prin forță și autoritate. Această influență de tip sugestiv există chiar și în noțiunile simple: sugestia venită prin savanți, sugestia prin știință, sugestia ce pornește de la fiecare individ. Viața noastră modernă este dominată de familie, de relațiile reciproce dintre sexe. Teosoful trebuie să pătrundă însă mai profund în gândirea pregătitoare, logică, lipsită de senzualitate și senzorialitate. El trebuie să se adâncească pe cât posibil în astfel de cursuri de gândire. Cele două scrieri, Adevăr și Știință și Filosofia libertății au fost scrise de mine în acest scop, pentru educarea acestui fel de gândire, pentru adâncirea în astfel de procese de gândire. Este mai puțin important dacă înțelegi conținutul respectiv, important este să trăiești în aceste cursuri de gândire. Este necesară o gândire liberă, ascuțită, rațională, întrucât ea conferă discipolului o anumită independență, însă această gândire este și un îndrumător sigur pentru lumile superioare. În diverse lumi ne întâmpină de fiecare dată altceva, ceva nou; factorul comun în toate aceste lumi rămâne același, și el este gândirea. Pretutindeni avem alte percepții, alte trăiri, însă logica este în toate aceeași. Acest lucru se schimbă doar pe planul Budhi [Nota 59]. În discipol apare acum o modificare importantă: gândurile sale se extind, cuprind alte cercuri cosmice. Gândurile obișnuite, gândurile pe care le are omul aici, nu sunt ceva mental [Nota 60], ele se referă doar la planul fizic. Ele nu sunt decât imaginile-umbră ale realității mentale. Acum el se apropie de realitatea lor.
După studiu urmează imaginația. Fiecare trebuie să o cunoască, să o exercite o dată. Treptat, omul se eliberează de privirea senzorială searbădă a lucrurilor. El va încerca să vadă în ele doar expresia a ceea ce se află îndărătul lor, și va începe să observe lumea în sens goethean, conform zicalei: „Tot ce e trecător e doar un simbol.” [Nota 61] Discipolul trebuie să exerseze sistematic acest mod de gândire. Lucrurile trebuie să devină pentru el simboluri. Dacă privim un trandafir, el va fi pentru noi simbolul unei anumite forme de frumusețe, brândușa de toamnă, iarăși, simbolul unei ușoare izolări melancolice în sine.
Și tot așa, la baza fiecărui lucru există o semnificație. Lucrurile sunt, așadar, simboluri în realitate. Întreaga lume sensibilă este o iluzie, lumea spirituală este realul. Între oameni și lumea spirituală trebuie să existe și să se tindă spre o interacțiune, spre un schimb reciproc. Imaginile noastre mentale, viața noastră sufletească noi trebuie să le menținem într-o stare fluidă, să nu le închidem în forme rigide. Când ai avansat în așa măsură încât toate lucrurile îți curg ușor prin suflet, ajungi treptat în situația de a avea experiențe de genul celor descrise în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? Astfel, dintr-o plantă se ridică o flacără de culoare albastră, din lucruri se ridică oarecum diverse proprietăți ale lor, inundând spațiul.
În al treilea rănd trebuie să înveți scrierea ocultă. Aceasta ne ajută să înșirăm în mod corect, precum mărgelele pe o ață, multiplele fenomene care apar. Scrierea ocultă nu este o invenție arbitrară a cuiva, ci reprezintă curenții care străbat lumea. Un lucru care joacă un mare rol în realitatea spirituală sunt două spirale răsucite una în alta, formând un vârtej. La rădăcina nasului se află în stare de germene floarea de lotus cu două petale, care în viitor se va dezvolta și va deveni un organ de percepție superioară. Acestui organ eteric îi corespunde, de asemenea, și semnul de vârtej. Semnul este asemănător cu simbolul constelariei Racului, în care s-a aflat Soarele în perioada de debut a rasei atlanteene. În calendare mai există încă acest semn și alte semne ale constelațiilor zodiacale. Un semn foarte important în scrierea ocultă este caduceul lui Mercur cu șarpele încolăcit pe el. El este forma originară a consoanei S. Cine cunoaște scrierea ocultă poate chema semnele respective sub formă de gânduri; în anumite cazuri el poate avea apoi putere asupra celorlalți. În Evanghelia după Ioan 8, 3-11, unde este vorba despre Christos și femeia adulteră, se spune: Christos scria cu degetul pe pământ semne ale scrierii oculte, pentru a produce în mulțimea celor care acuzau femeia formele de gânduri juste și pentru a-i determina să aleagă fapta justă pentru clipa respectivă. „Cine este fără vină să arunce primul piatra asupra ei.” Christos încredințează greșeala ei karmei, justiției compensatoare. Christos voia să spună: Fiecare faptă are în ea răsplata sa. „Mergi, și de acum să nu mai păcătuiești.” O instrucțiune pentru a vedea aceste semne oculte o primește Moise în convorbirea sa cu Dumnezeu (Cartea a II-a a lui Moise – Exodul –, 3 și 4). Prin ea Moise face cunoștință cu scrierea ocultă și este dotat cu puterea care îl ajută să-și împlinească misiunea. Faptul că a trebuit să-și arunce toiagul, care a devenit șarpe, aceasta înseamnă că el a învățat scrierea ocultă.
Să ne reprezentăm un vârtej, și să ne imaginăm cele două părți ale lui în roșu și albastru. Reținem această reprezentare și o îndreptăm spre inima proprie sau spre o inimă străină. Vom observa cei doi curenți eterici ce stau la baza sângelui roșu și sângelui albastru.
În al patrulea rând avem ritmul de viață. Pe el se bazează întreaga viață superioară. Natura și Cosmosul cunosc numai legi ritmice. Orbitele astrale, fiecare floare, însăși viața interioară a animalului cunosc un ritm exact. V-ați putea imagina cumva o viorea care înflorește în luna august în loc de martie? În natură, pretutindeni există ritm. Însă cu cât ne apropiem mai mult de om cu atât ritmul se transformă în haos. Un adevărat noroc că copiii noștri mai au un orar săptămânal la școală. Omul trebuie să-și impună singur un anumit ritm, să-și creeze un nou Cosmos. Acest lucru se face prin acțiuni repetate zilnic, prin meditații făcute la o anumită oră a zilei, chiar și printr-o reglare a procesului respirației.
A cincea etapă este corespondența dintre macrocosmos și microcosmos. Omul începe să se cunoască pe sine cu adevărat abia atunci când descoperă în sine ceva ce corespunde unei realități din macrocosmos. De unde poate ști omul când s-a desprins Soarele de Pământ? El poate afla acest lucru dacă se adâncește în interiorul ochiului său. Un alt moment este cel în care omul a început să-și spună sieși Eu. Acest lucru s-a întâmplat în Atlantida pe vremea străvechilor semiți, atunci când un anumit punct din capul fizic s-a suprapus cu un altul din capul eteric. Pământul era încă acoperit de o ceață groasă, iar anumite condiții din afara și din interiorul omului au corespuns reciproc. Un exercițiu important constă în aceea că discipolul se concentrează pe un anumit loc dintre sprâncene și se dedică unei reprezentări pe care i-o dă învătătorul său.
Într-o a șasea treaptă, contemplația, discipolul iese din sine și își extinde conștiența asupra întregii lumi. Sinea superioară este în afara noastră, noi trebuie să o căutăm în toate ființele, căci toate suntem noi. Ea vorbește și din Jupiter și din Venus. Există teosofi care nu vor să caute divinul decât în ei. În realitate, ceea ce vorbește din ei este personalitatea inferioară. Un astfel de teosof se plimba cândva în sus și în jos și repeta mereu: Eu sunt Atman, eu sunt Atman. – Acesta era singurul lucru pe care îl știa. Această clocire în tine însuți nu duce la nimic. Noi suntem toate și noi trebuie să ne adâncim în toate ființele. Adâncirea în interiorul propriu nu este decât o cale ocolitoare într-acolo.
Dacă ai ajuns atât de departe încât să poți să te adâncești în toate ființele ai ajuns la treapta a șaptea, cucernicia. Întreaga ființă a Cosmosului primește o fizionomie spirituală. Tot ceea ce omul vede în jurul său devine expresia a ceva superior. După cum lacrimile nu sunt doar niște picături sărate având o anumită compoziție chimică, ci expresia unei trăiri sufletești, tot așa pătura vegetală a pământului este expresia sufletului pământului, care este o realitate. Unele flori ne apar ca niște ochi ce privesc prietenos, altele ca niște lacrimi ale spiritului pământului, care plânge datorită tristeții ce domnește în Cosmos. Este foarte adevărat ceea ce Goethe îi pune să spună pe Spiritul pământului:
În valul vieții și-al faptei durez, [Nota 62]
Mă ridic și cobor,
Pretutindeni în toate lucrez.
Naștere sunt și mormânt,
O veșnică mare,
Mereu schimbătoare lucrare,
Viață în toate arzănd
Pe pământ și-n văzduh –
La războiul în freamăt al vremii
Dumnezeirii îi țes viu veșmânt.
Am luat cunoștință astfel de osatura disciplinei rosicruciene. Cărei discipline vă dedicați dumneavoastră, asta este mai puțin important. Puteți să vă dezvoltați forțele sufietești și să dobândiți cunoștințe despre lumile suprasensibile pe toate cele trei căi. Este bine însă dacă la alegerea căii țineți cont pe ce parte vă aflați deja la baza muntelui pe care vreți să-l urcați.
Ce obține discipolul când inițierea l-a dus până acolo sus, în vârf? Obține ceva foarte real. Amintiți-vă puțin descrierea entității omenești. Pe vremea lui Christos Iisus majoritatea oamenilor își dezvoltaseră o parte a corpului astral, o parte a corpului eteric. În ce-l privește pe inițiat, situația era alta. Ce trebuia acesta să dezvolte, înainte de a fi admis pentru inițiere? El trebuia să fi terminat de transformat întregul său corp astral. În corpul său astral nu mai exista nimic pe care să nu-l fi stăpânit. În general pasiunile îl stăpânesc pe om și nu omul stăpânește pasiunile. Omul, dacă vrea să devină discipol spiritual, trebuie să-și domine poftele și pasiunile. Apoi el trebuie să înceapă să lucreze la corpul său eteric, trebuie să-și metamorfozeze însușirile temperamentale până într-atât încât să-și poată modifica în mod conștient mișcările, mersul, scrisul etc. Nu este vorba deci doar de a deveni moral, ci trebuie să devii un cu totul alt om.
Dacă întregul corp astral a fost prelucrat de Eu, el devine Manas, Sine spirituală, se metamorfozează în Sine spirituală. Metamorfozarea corpului eteric înseamnă Budhi, el devine Spirit al vieții. – Dacă inițiatul începe să lucreze la metamorfozarea corpului fizic, el ajunge să influențeze planetele și se transformă pe sine în centru al forțelor cosmice; el dezvoltă atunci în sine Atman, pe Tatăl, Omul-spirit.
Prima dată omul depune o muncă inconștientă pentru transformarea corpului său eteric și a corpului său astral. Aceasta se realizează în cursul evoluției generale a omenirii. Chela începe să-și ia în propriile mâini această muncă. Printr-un exercițiu neîntrerupt ajungi la un moment dat să metamorfozezi întregul corp astral. Atunci tot ceea ce există în corpul astral se poate imprima în corpul eteric. Acest lucru trebuie să se întâmple abia atunci și nu mai înainte, căci altminteri ar apărea acolo niște însușiri rele. Cele dobândite trec apoi împreună cu corpul cauzal [Nota 63] prin toate încarnările. Eternizarea, reînvierea celor conținute de corpul astral este un proces extrem de important. Pe acestea el nu le poate arunca, de ele nu se poate debarasa în nicio Kamaloca, ci le poartă în sine pentru totdeauna. De aceea, purificarea prealabilă este foarte necesară.
În vechea inițiere, imprimarea conținutului corpului astral în corpul eteric se făcea aducându-l pe discipol într-o criptă, unde acesta era așezat într-un fel de coșciug. Uneori el mai era legat de un fel de cruce și transpus într-o stare de letargie, în care corpul eteric ieșea din corpul fizic simultan cu corpul astral. Ceva asemănător, și anume ieșirea unei părți a corpului eteric din corpul fizic, se întâmplă la amorțirea unui mădular al corpului; se poate vedea atunci partea respectivă a corpului eteric atârnând în afara corpului. Inițierea în sine o facea un inițiat de grad deosebit de înalt. Se mai făceau și alte multe lucruri acolo, după reguli prestabilite. Un astfel de somn era ceva diferit de ceea ce înseamnă un somn obișnuit. În așa-zisul coșciug rămânea pe loc doar corpul fizic, iar corpul eteric și corpul astral ieșeau afară; era, așadar, un fel de moarte. Această punere în libertate a corpului eteric era necesară, căci numai atunci corpul astral se poate imprima în corpul eteric. Această stare dura trei zile și jumătate. Când novicele era dirijat apoi de către hierofante din nou spre corpul fizic, lui i se mai întipărea o ultimă formulă, prin care se trezea. Aceste cuvinte erau: „Eli, Eli, lama sabahtani!” [Nota 64], ceea ce înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!” În același timp, în față îi strălucea o anumită stea, Sirius în inițierea egipteană. Acum el devenise un om nou. Dintr-un motiv bine precizat corpul astral, complet spiritualizat, era numit acum cu un nume cu totul special: „feciorelnic”, „Fecioara Sophia” era numit acest corp astral. Corpul eteric, care primește ceea ce poartă în sine Fecioara Sophia, era numit „Duhul Sfânt”. Iar ceea ce rezulta din unirea celor doi, acesta era „Fiul omului”. Buna Vestire și Nașterea lui Iisus din Nazaret au la bază aceste conținuturi misteriale.
Această trăire interioară s-a mai reprezentat simbolic și printr-un porumbel, care plutește ca Duh Sfânt deasupra unui pocal. Acest moment este descris în Evanghelia după Ioan în capitolul 1, versetul 32: „Și a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-se din cer ca un porumbel și a rămas peste EL.” Dacă vă imaginați aceasta viețuită pe plan astral, aveți un eveniment real. Cel care a avut voie să transpună în mod exemplar în lumea fizică, în afara Misteriilor, aceste mari probleme acela a avut dreptul să inițieze, ca inițiator, și pe alții. Evanghelia după Ioan 11, 1-45, Învierea lui Lazăr, nu este altceva decât o inițiere întreprinsă asupra lui Lazăr.
Nu putem aborda suficient de profund Evanghelia după Ioan. La fel și atribuirea numelor este ceva extraordinar de important. Atribuirea numelor despre care se vorbește în Biblie este conformă ființei interioare a oamenilor. Un exemplu în acest sens sunt numele celor doisprezece apostoli. Ele fac trimitere la relația dintre ei și Domnul, Christos, care este capul și are drept semn Berbecul sau Mielul. Ioan înseamnă cel ce vestește Budhi. Omul poate fi împărțit în douăsprezece părți, omul întreg este o sumă de doisprezece. Omul, așa cum este el în prezent, a luat naștere treptat. De fiecare dată când Soarele intra într-o nouă constelație, în om lua naștere un organ nou. De exemplu, când Soarele se afla în semnul Leului s-a format inima. Când omul urcă pe o treaptă superioară, include în sine un suflet-grup. Aceste părți ale omului dumneavoastră le regăsiți în numele celor doisprezece apostoli, ele sunt încifrate în acestea. Cei doisprezece apostoli sunt în trupul colectiv al lui Christos ceea ce sunt cele douăsprezece componente ființiale ale omului într-un corp obișnuit. Partea care reprezintă Eul, în care domnește egoismul, care îi aduce moartea lui Christos, este numită Iuda Iscarioteanul. La această atribuire a numelui s-a mai adăugat faptul că el ținea punga cu bani, care simbolizează principiul inferior al avidității.
Importanța acestei atribuiri de nume o puteți vedea și din faptul că însuși cel care, în marele plan cosmic, este reprezentantul spiritual al evoluției omenirii primește numele de „Fiu al omului”. Tatăl său este „Spiritul sfânt” și mama sa „Fecioara Sophia”. Și iarăși puteți găsi aceasta în Evanghelia după Ioan 19, 25-27, în scena de sub cruce: „Femeie, iată, acesta este fiul tău!” „Iată, aceasta este mama ta!” Autorul Evangheliei după Ioan, ucenicul pe care însuși Christos l-a inițiat, a luat înțelepciunea la sine și a scris Evanghelia după Ioan, ce conține înțelepciunea creștinismului.
Aceste lucruri nu avem voie să le uităm. Ele sunt în același timp realități, însă, ca atare, sunt expresia unor legături spirituale profunde.
