În aceste conferințe am luat cunoștință cu modul de înălțare a omului spre vârful cunoașterii și înțelepciunii. V-am arătat că în Misterii deseori, cu ocazia inițierii, se producea un fel de prefigurare, de prevestire a evenimentului din Palestina. Durata ceremoniei de inițiere era prevăzută să dureze trei zile. Adesea, novicii care erau inițiați au pătruns în ceea ce se numește Misteriu. Cei deșteptați găseau în ei înșiși pe omul superior. Cel ce privește în lumile superioare este fericit (germ. selig), adică este pătruns cu suflet (germ. Seele). Acum a trebuit să devină fericit cel care crede și nu vede. A venit momentul în care ceea ce mai înainte se petrecea în sufletul unui individ în cadrul Misteriilor să se petreacă pe scena istoriei, în fața ochilor omenirii. Pentru a înțelege aceasta să vorbim mai întâi despre efectele inițierii.
Omul de rând care, obosit după toată truda și munca de peste zi, se cufundă noaptea în somn se află într-o stare asemănătoare plantei. El nu mai simte nimic, nu mai știe nimic despre sine. În acest timp corpul astral lucrează asupra corpului fizic pentru a-i regenera forțele consumate. Când omul are încă un ecou al viețuirilor în corpul eteric și corpul fizic din timpul nopții, spunem că somnul i-a fost animat de vise. De cele mai multe ori însă, la oamenii de factură medie, aceste imagini rămân confuze și neinteligibile în amintire.
Pentru discipol situația este alta. Noi deosebim trei stări de conștiență: conștiența clară de zi, conștiența de vis și somnul fără vise. Când discipolul începe să devină conștient de ce se întâmplă cu corpul său astral în timpul somnului el trebuie să viețuiască mai întâi faptul că visele pot fi revelații dintr-o lume superioară. Omul are acum două conștiențe; în timpul somnului conștiența de Eu și conștiența astrală sunt întrerupte. Dacă se fac un timp mai îndelungat exercițiile corespunzătoare, în cele din urmă apare ceea ce se cheamă continuitatea, conștiența continuă. Ea se face simțită în mod treptat. La început, când se trezește, discipolul are senzația unui înnotător care iese din apă și își amintește niște lucruri ce nu se întâmplă niciodată pe Pământ. Din marea lumii astrale se ivesc încontinuu detalii noi. Această capacitate de percepție și de amintire a discipolului se dezvoltă la început foarte lent. Mai târziu el realizează că conștiența diurnă trece de la conștiența de veghe la conștiența continuă. Tot ceea ce a perceput în timpul nopții, lumea în care a trăit și evenimentele ei, el le poate aduce acum în această lume fizică. Pentru el începe perioada în care fiecare plantă devine expresia unei entități spirituale a pământului, un mădular adevărat al unui mare Spirit al pământului. Ca om pământesc el este cetățean al acestei lumi, iar ca om spiritual cetățean al unei lumi spirituale. În sufletul său trăiesc și țes curenți spirituali, ființe spirituale, care apar acum și îi devin conștiente. Conștiența sa crește împreună cu cea a celorlalți oameni.
Imaginați-vă Pământul ca pe o ființă conștientă. Dumneavoastră toți veți ajunge cândva la această conștiență pământească. O comparație adevărată ar fi să spunem că omul și conștiența sa sunt o reflectare a unei conștiențe mari a Pământului. Este o iluzie să crezi că omul are o conștiență și că ea îi este proprie doar lui. Omul este abia pe cale de a deveni una cu Pământul și cu conștiența acestuia, deci de a deveni un fiu al Pământului, așa cum este Chela, într-o mare măsură. Reprezentantul acestei unice și mari conștiențe pământești este Christos Iisus. El a reprezentat, în postura de Cuvânt devenit carne și sânge, conștiența pământească și a omenirii, la care cândva toți oamenii se vor înălța. Christos Iisus, ca Primul născut, este cel care ne conduce spre viață, lăsând să treacă această viață spre ceilalți oameni și făcând apoi ca ei să atingă mai repede această stare. Ceea ce se spune despre Christos, că a atârnat pe cruce, că a îndurat această suferință și altele înainte, relatate de Evanghelia după Ioan, exprimă faptul că cel care a suferit toate acestea poartă în pieptul său conștiența Pământului.
Întreaga Evanghelie după Ioan vorbește într-un limbaj imaginativ ciudat. Să luăm un exemplu. Ce înseamnă: discipolul pe care Domnul îl iubea? – Imaginați-vă că autorul Evangheliei după Ioan spune despre el însuși „pe care Domnul îl iubea”, „care stătea la pieptul lui Iisus”. Acest discipol este reprezentantul exterior al inimii. În spiritul ei, Evanghelia după Ioan trebuie privită în ambele sensuri.
Să luăm capitolul 13: Spălarea picioarelor. Ce semnifică această spălare a picioarelor? Omul este o ființă dublu ancorată, este o ființă duală: cu capul este îndreptat spre soare, cu picioarele este îndreptat spre pământ (13, 1-20). Ce trebuie să mai devină curat la om? Partea aferentă pământului, aceea mai trebuie purificată de către reprezentantul omenirii desăvârșite (13, 8-10). Petru, care înseamnă stâncă, este partea îndreptată spre pământ. Pentru ca și ea să devină curată, ea trebuie să fie spălată de către Christos. De aici și cuvintele lui Christos: „Dacă partea ta pământească nu va fi spălată, nu vei avea parte de mine.” La răspunsul lui Petru: „Doamne, nu numai picioarele, ci și mâinile și capul”, Christos îi spune: „Cine este spălat nu trebuie să-și mai spele decât picioarele, căci este tot curat. Și voi sunteți curați, însă nu toți.” Christos știa bine cine urma să-i aducă moartea: Iuda Iscarioteanul, reprezentantul principiului egoist.
Și, în continuare, versetul 18: „Cel care mănâncă pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele.” Cum poate Iisus, El, care are conștiența întregului Pământ și care simte Pământul ca pe propriul Său trup, să spună aceste cuvinte? El o poate spune. Transpuneți-vă în conștiența Pământului așa cum v-ați transpune în conștiența unui om. Dacă Pământul ar avea o conștiență, el i-ar spune omului: „Cel care mănâncă pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele.” Christos are această conștiență, Christos, ca reprezentant al întregii conștiențe pământești, are voie să spună asta.
Ce se va împlini când acea iubire, pe care el a transpus-o exemplar în viață, se va extinde cândva în întreaga omenire și când toți oamenii vor deveni frați? Un lucru va fi aici ca prototip. Oamenii și-au împărțit bunurile pământului între ei, însă un lucru nu poate fi împărțit: Acesta este învelișul exterior al pământului, atmosfera terestră. Și așa cum această „cămașă” a pământului nu poate fi împărțită, la fel și bunurile vor fi în viitor în comun. Acest lucru este exprimat, de asemenea, simbolic la Răstignirea lui Christos prin împărțirea hainelor sale între ostași (19, 24). Cămașa lui Christos Iisus, ca înveliș al conștienței pământești, este dintr-o bucată și nu este cusută. Haina de deasupra, ce este împărțită în patru părți, reprezintă prin această împărțire cele patru continente principale, cămașa dintr-o bucată este atmosfera ce nu poate fi divizată. Sublimul, care este imanent creștinismului, latura morală și spiritual-cosmicul, exprimate atât de grandios în Evanghelia după Ioan, reies din faptul că în toate exprimările, în toate manifestările lui Christos Iisus se indică același lucru: în viitor se va trăi așa cum ne-a arătat Christos Iisus.
Ceea ce a făcut Christos Iisus atunci când a împlinit cuvântul: „Eu sunt pâinea vieții” (6, 48), această hrănire a celor cinci mii, nu reprezintă doar un eveniment petrecut în prezentul de atunci, ci un eveniment de importanță durabilă, profundă. Pământul este corpul lui Christos Iisus: cele câteva grăunțe, discipolii, vor fi multiplicate. Prin aceste lucruri este mare creștinismul, prin faptul că partea fizică și cea morală se acordă într-un mod atât de minunat. Cel mai minunat monism este redat în creștinism în felul arătat de Ioan.
De asemenea nu există nicio contradicție între creștinism și karmă. Creștinismul a apărut într-un moment în care avea ceva de oferit omenirii bolnave, pe moarte. El a adus atunci viață, și încă mai trăiește și acum. Înaintea creștinismului a fost o perioadă în care doctrina despre reîncarnare era un bun general-omenesc. Omul privea viața sa prezentă doar ca ceva trecător: sclavul egiptean, care avea parte de soarta cea mai dură, se pleca adânc și își spunea: Este o existență între multe altele. În aceasta găsea el consolare, speranță și forță pentru prezent și viitor. El își spunea: Viața mea este acum întunecată, mai târziu se va lumina. – Sau: Aceasta mi-am atras-o prin vina mea proprie, acum o voi duce și o voi face mai bună.
Printre popoarele care trăiau atunci într-o cultură exterioară primitivă, servindu-se de cele mai simple unelte, găsim o cultură spirituală înaltă. Pe atunci omul nu era încă atât de atașat de pământ. Pentru aceasta el trebuie mai întâi educat. Cucerirea lumii materiale, tot ceea ce avem noi astăzi în jurul nostru, n-ar fi fost posibil dacă omul n-ar fi învățat să iubească pământul. A fost nevoie de aceea ca să-i fie abătută privirea de la viețile sale pământești repetate. Faptul că pentru o perioadă s-a pus în centru viața unică reprezintă o pedagogie creștină înțeleaptă. Acest lucru trebuia să fie astfel pentru ca adevărul reîncarnării să-i fie redat mai târziu omului pe o treaptă superioară. De aceea în cuvântările sale pentru popor Christos nu vorbește despre aceasta, o face însă în cercul intim al discipolilor săi, cărora le spune despre existența karmei.
În lumea morală totul se întâmplă conform legăturii dintre cauză și efect, iar îndreptarea ține de ceea ce este săvârșit prin intermediul celei mai profunde și mai pure ființe pământești. Tot ceea ce a făcut omul este înscris în scrieri oculte, în Cronica Akasha. Când odată, în viitor, ea va fi înțeleasă nu va mai exista pedeapsă lumească. Felul în care va funcționa justiția în viitor este arătat de Christos în capitolul 8, versetele 1-11 din Evanghelia după Ioan: Este vorba despre episodul adulterei. Ceea ce spune și face acolo Christos vrea să arate că în Cronica Akasha a pământului este înscris tot ceea ce a făcut omul. Pronunțarea sentinței este încredințată direct legii karmei, ce se împlinește prin ea însăși, Christos însuși este conștiența vie a Cronicii Akasha a pământului. De aceea judecata îi este încredințată lui de către Tatăl, și el are putere să ierte păcatele și să le ia asupra sa (5, 21-23): „Căci după cum Tatăl scoală pe cei morți și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață celor ce voiește. Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toți să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. Cine nu Îl cinstește pe Fiul, nu Il cinstește nici pe Tatăl care L-a trimis.”
În Christos trăiește întreaga karmă pământească a oamenilor, el este întruparea vie a karmei pământului. De aici provine învățătura creștinismului despre raportul personal, viu al omului cu Christos, care dă totodată conștiența că Christos iartă păcatele, că într-un fel sau altul compensarea trebuie căutată în Christos Iisus. Mântuirea, salvarea, trebuie căutată în el, el reprezintă justiția pământească. Studiind în felul acesta Evanghelia după Ioan și adâncindu-vă mereu și mereu în ea pentru a o pătrunde mai mult, cel puțin în acea parte pe care o puteți înțelege teosofic, veți ajunge să înțelegeți orice frază din ea.
Omul urcă încet spre conștiența superioară. La început el încă mai deosebește: pe mine mă doare, eu mă bucur. Dacă omul a depășit această etapă urcă, prin inițiere, o treaptă mai sus, de la conștiența fizică de zi cu zi la conștienta astrală, în care lumea astrală îi apare într-un fel de tablouri vii. În înțelepciunea orientală se deosebesc cinci astfel de trepte de conștiență. Prima este conștiența fizică obișnuită = Jagrata; cea de-a doua, conștiența de vis = Swapna; cea de-a treia conștiență, conștiența devachanică = Sushupti; a patra este conștiența Turija; a cincea, conștiența Nirvana.
Pe prima și cea de-a doua treaptă nu se poate face deocamdată altceva decât să-ți amintești cele trăite în somn; aici nu ai încă cunoașterea care intervine pe treapta a treia, cea a conștienței devachanice. Această treaptă se încheie după ce discipolul viețuiește, în afară de lumea astrală, și lumea pur spirituală. Dacă prin aceasta își poate umple conștiența diurnă și poate vedea astfel lumea străbătută și îmbibată cu spirit, el a atins treapta Turija. Dacă ajunge să perceapă esența originară a lumii, el a atins Nirvana.
Când Christos spune: „Eu sunt înainte ca să fi fost Tatăl Avraam”, El indică faptul că în El trăiește o conștiență superioară. Când mulțimea vrea să-L omoare cu pietre, El „iese afară din templu” (8, 58, 59), ceea ce înseamnă că se ridică la o conștiență la care urmăritorii lui nu au acces.
Cel care se ridică la o conștiență superioară trebuie să-și purifice toate componentele ființiale și să arunce afară tot ceea ce-l trage în jos. În rasa a șasea, din templul corpului vor fi eliminate mentalitatea de zaraf, spiritul de comerț și speculă, aviditatea după bani. Acesta este sensul curățirii templului și totodată un simbol pentru viitorul omenirii. După alungarea speculanților și neguțătorilor, Iisus spune: „Dărâmați acest templu, și în a treia zi îl voi ridica din nou.” Și în continuare se spune: „El însă vorbea despre templul trupului Său” (2, 14-21). Am vorbit deja de cele trei zile cosmice. Vechea ordine trebuie să piară, și într-a treia zi cosmică se va ivi un corp ce nu mai conține latura inferioară.
Să ne amintim totodată că atunci când Chela ajunge la un grad înalt de măiestrie este pus pentru trei zile și jumătate în mormânt. Templul corpului îi este dărâmat și apoi reconstruit. Așa se întâmplă lucrurile pentru individ și așa s-au întâmplat ele pentru omenire în ansamblu prin moartea lui Christos și învierea Sa. În Evanghelia după Ioan dumneavoastră trebuie să presimțiți răsfrângerea în multe direcții a luminii din propoziții, căci aceste propoziții au un sens profund și multiplu, ce îmbrățișează întregul mister al lumilor.
În cadrul inițierii sufletul este separat de trup, însă acesta este conștient în lumile superioare. Nicodim vine la Christos „noaptea”, deci nu în timpul conștienței diurne (3, 1-21). Christos îi spune: „De nu se va naște cineva din apă”, adică din lumea astrală, ce este viețuită ca o plutire pe valuri, „și din Duh” – Devachan – „nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”, deci nu va viețui lumea spirituală. El vrea să spună aici că atât timp cât conștiența de zi tace, adică în timpul inițierii. Fiecare cuvânt din Evanghelia după Ioan înseamnă ceva profund, iar tălmăcirea acestei Evanghelii nu sfârșește niciodată.
Scopul acestor ore a fost ca dumneavoastră să vedeți cum trebuie înțeleasă această carte stranie. În cadrul lor trebuie să se fi profilat felul în care trebuie noi să o folosim. Să sperăm că am reușit să v-o aduc mai aproape.
Și eu trebuie să spun aici la fel: „Mai am multe să vă spun, însă deocamdată voi nu le puteți duce.” [Nota 65] Christos a fost născut din Mama Sophia. Ioan, adică Lazăr, autorul Evangheliei după Ioan, a luat-o la el și noi trebuie să studiem încorporarea ei, cea a Fecioarei Sophia, dacă vrem să găsim acolo mijloacele de a forma în noi Christosul interior. Dacă vom folosi fiecare verset în mod meditativ, vom putea viețui faptele la care aceste versete fac referire, și atunci vom înțelege sensul extraordinar de profund al acestei Evanghelii. Ea ne indică totodată modul în care se prezintă evenimentul cel mai mare al istoriei, evenimentul din Palestina, în stările spirituale cele mai înalte în care l-a văzut Ioan.
Singurul mod de a înțelege Evanghelia după Ioan este prin cercetare spirituală și prin concepția spiritual-științifică despre lume. Nouă trebuie să ne fie din ce în ce mai clar modul în care trebuie să lucrăm la înțelegerea spiritului cel mai profund de pe Pământ. Christos reprezintă pentru noi o ființă cum n-a mai fost o alta pe Pământ. La sfârșitul zilelor Pământului „Cuvântul” va fi din nou ultima expresie pentru entitatea spirituală a lui Christos. Christos se va încorpora atunci în toți oamenii. Posibilitatea de a se încorpora în carne nu i-o putea da decât o ființă superioară. Dumneavoastră n-ați putea vedea niciodată Soarele, dacă nu ați avea ochi. Cine a făcut însă ochiul omului? Soarele! Christos este Soarele, pe care sufletul omenesc trebuie să-l primească în sine cu ajutorul ochiului prin care noi Îl privim pe Christos. Evanghelia după Ioan este acest ochi. Acesta însă n-ar putea vedea fără adevăratul Christos Iisus, care mai întâi a deschis acest ochi discipolului pe care Domnul îl iubea, pe care El însuși l-a trezit, care a fost discipolul intim al Său. Astfel, în Evanghelia după Ioan sentimentul nostru se înalță, pe aripile gândirii, simțirii și voirii, pe căile pe care ni le deschide cunoașterea spirituală.
