Teologia actuală face o distincție riguroasă între primele trei Evanghelii și Evanghelia după Ioan. Primele trei sunt numite Evangheliile sinoptice. În schimb ultima este considerată adesea drept poem didactic care nu ar avea valoare istorică. Hotărâtor este însă faptul că, în tot ceea ce se referă în Evanghelii la Christos, avem de a face cu un simbol profund, și că simbolul este în același timp o realitate istorică importantă. În realitate, primele trei Evanghelii se disting de Evanghelia după Ioan prin aceea că provin de la ucenici mai puțin profund inițiați, dar Evanghelia după Ioan provine de la ucenicul cel mai adânc inițiat.
Numele lui Ioan nu este menționat chiar deloc în mod direct în Evanghelia după Ioan, ci el este desemnat drept ucenicul pe care Domnul îl iubea. Această desemnare este o expresie-cheie pentru inițiatul cel mai profund. Faptul că anumiți ucenici sunt cei mai intim inițiați, se desemnează prin aceea că se spunea: Domnul îi iubea.
Ucenicul care a scris Evanghelia după Ioan descrie mai întâi o viețuire proprie. Capitolele unu până la doisprezece sunt trăiri în lumea astrală, capitolele treisprezece și următoarele descriu trăiri din planul devachanic. Acest lucru este foarte important și semnificativ. Ioan descrie trăirile din planul astral fiindcă el este de părere că ceea ce a realizat Iisus Christos aici pe Pământ nu poate fi înțeles decât dacă privești aceasta în lumina spiritualului. Ce a făcut, ce a spus Maestrul, omul poate înțelege dacă el se transpune într-o stare mai înaltă. Printr-o evoluție lăuntrică omul poate ajunge la faptul de a vedea efectiv în lumea astrală. La aceasta se ajunge printr-un mod de meditație foarte precis. Omul trebuie să se izoleze de lumea exterioară. Apoi el trebuie să lase să se ridice în suflet adevăruri eterne. O nouă lume se înalță atunci de jur-împrejurul lui.
Ce a făcut Iisus Christos pe Pământ putea fi evaluat în mod corect doar dacă omul se transpunea într-o lume superioară. Cele viețuite de om în mod fizic cu Iisus erau inteligibile doar dacă erau mai întâi percepute pe plan astral. Dacă omul voia să viețuiască ce făcuse Iisus Christos, atunci trebuia să se transpună printr-o meditație creștină adecvată într-o stare prin care ajungea la înțelegerea sufletească a lui Christos.
Aceasta exprimă Ioan mai întâi în Evanghelia sa, în introducere. Este o rugăciune meditativă, de la început și până la propoziția „întunericul nu cuprinde Lumina”. Dacă sufletul viețuiește ce se află în aceste propoziții, atunci sunt trezite puterile pentru a înțelege conținutul capitolelor unu până la doisprezece. „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și un Dumnezeu era Cuvântul”. Acest adevăr vechi a fost înfățișat clar în toate vechile misterii, și mai ales în cele de nuanță egipteană.
Cuvintele umplu spațiul aerian, altfel noi nu le-am auzi. În spațiul aerian există formele cuvintelor pe care le rostim. Dacă, în timp ce eu vorbesc, aerul ar putea fi adus brusc la încremenire, atunci undele care vibrează în aer ar cădea jos ca niște corpuri solide, încremenite. Învățătorul din misterii îl lămurea pe discipol astfel: Așa cum omul vorbește și își trimite lăuntrul său în aer, așa a vorbit și sufletul cosmic înlăuntrul unei materii foarte fine, în materia Akasha, iar aceasta a devenit după aceea solidă. Totul, de jur-împrejurul nostru, este Cuvânt condensat al lui Dumnezeu. Așa spunea Învățătorul din misterii; lumea de jur-împrejur este un Cuvânt înghețat al lui Dumnezeu, un Logos înghețat. „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”. El era încă în el, era însă în lăuntrul său, era el însuși un Dumnezeu. Apoi el a umplut spațiul și a încremenit. Acest Logos este acum conținut pretutindeni. Pretutindeni, de jur-împrejurul nostru, noi avem cristalele Logosului. Dar în timp ce ia ființă viața, Logosul se trezește oarecum din starea de amorțeală. În om, el devine lumina cunoașterii. Când cunoaștem, atunci Dumnezeu, care mai întâi a coborât în lume, ne întâmpină din această lume. Omul trebuie să viețuiască complet în lume, pentru a pătrunde atât de profund în ea încât să observe că Logosul trăiește în lume.
Ceea ce s-a petrecut la început, a fost dezvoltarea omului fizic. În acest om fizic a intrat omul spiritual. Aici a strălucit Lumina în întuneric. Dar întunericul, mai întâi, nu a cuprins-o. Apoi, în evoluția în continuare a omului, apare conținutul clarviziunii astrale. Atunci, lui îi devine clar cine era Iisus Christos și ce semnifică învățătura sa: faptul că pe atunci era timpul potrivit de a crea un Adam inversat. Omul a coborât în corp și prin aceasta s-a ivit nașterea și moartea. Lumina pătrundea în întuneric.
Apoi omul a trebuit să fie condus iarăși în sus, la înțelegerea faptului că viața este biruitoare asupra morții. A apărut Înainte-mergătorul, Ioan Botezătorul. Botezătorul propovăduia că tradiția, care se află încă întru totul sub semnul a ceea ce au creat odinioară puterile divine, va fi acum schimbată cu o nouă Împărăție. Până acum se spunea: Dumnezeu vă va distruge dacă acționați împotriva Legii sale. Noua Împărăție este însă aceea pe care omul o poate viețui în sine însuși, când îl viețuiește pe Dumnezeu. Ideea Vechiului Testament este: Noi trebuie să ne supunem poruncii Dumnezeului nostru. Noul Testament spune: Omul trebuie să-l urmeze pe Dumnezeu de bună voie în lăuntru. Aceasta este iubirea Binelui. Ea este propovăduită mai întâi în mod profetic; ea trebuie să crească. Christos, reprezentantul noului, trebuie să crească, iar Ioan, care este doar Înainte-mergătorul său, trebuie să se micșoreze.
Aici se ating două mari momente. Aceasta apare în viziunea lui Ioan. Aici totul apare în stare metaforică. În același timp însă, în fața ochiului spiritual al lui Ioan apare și adevăratul Botezător și misiunea sa istorică. Acum îi apare întreaga misiune a creștinismului. Pe aceasta o descrie el în capitolul al doilea.
Să privim înapoi în timpurile străvechi, în acele timpuri care existau cu cel puțin două mii de ani înainte de Christos. Atunci existau înțelepți care ajunseseră atât de departe încât au fost inițiați în misterii. Un anumit simbol era în acest sens, jertfa apei. Preoții înțelepciunii foloseau apa drept simbol. Există o lege, anume că omul se izolează de lumile spirituale superioare prin intermediul alcoolului. Dacă omul vrea să trăiască sus, în lumile spirituale, atunci el nu are voie să bea vin, și nici vin de jertfă.
Prin nunta din Cana este caracterizată misiunea creștinismului. Înțelepți preoți antici posedau învățături spirituale sublime, care fuseseră date din cea mai profundă cunoaștere. Dar cultura păgână antică nu deținea o anumită învățătură: cucerirea lumii fizice. Uneltele erau încă extrem de primitive, întreaga cultură exterioară era primitivă. Oamenii nu aveau încă legătura nemijlocită cu ceea ce se întâmpla aici, pe Pământ. Pentru ca omul să învețe să stăpânească Pământul, trebuia să se limiteze la fizic. El trebuia să devină puternic și să sfințească omul inferior.
Această cultură este pregătită prin intermediul marilor Învățători, care arătau importanța planului fizic. Arta egipteană este grandioasă în concepția ei spirituală, dar nu ca organizare a planului fizic. Întreaga artă greacă este o coborâre a omului în planul fizic. Dreptul roman este de asemenea ceva ce coboară omul în planul fizic. Cultul lui Dionysos se află în legătură cu toate acestea. Chiar și reprezentantul vinului este înfățișat ca zeu. Introducerea vinului în evoluția omenirii este înfățișată într-o formă măreață în povestirea nunții din Cana Galileii. Într-adevăr, este vorba de a arăta că apa este superioară vinului. Dar fiindcă omul trebuia să fie condus în jos în planul fizic, a fost transformată apa în vin.
Astăzi noi am coborât cu toată organizarea noastră în planul fizic. Dacă, alături de cultura planului fizic, nu funcționează și o cultură morală, atunci cuceririle pe plan fizic acționează distructiv. Prin evoluția moralității omul va putea crea complet alte forțe decât cele care există acum în planul fizic. Keely [Nota 17] a pus motorul său în mișcare prin intermediul vibrațiilor pe care le-a provocat în organismul său. Asemenea vibrații depind de natura morală a omului. Aceasta este o primă rază a dimineții pentru ceea ce va apărea drept tehnică a viitorului. În viitor vom avea mașini care ajung în mișcare doar atunci când din om vin puteri morale. Oamenii imorali nu vor putea pune în mișcare astfel de mașini. Mecanismul pur mecanic trebuie să fie transformat în mecanism moral.
Concepția spiritual-științifică despre lume pregătește această înălțare. Creștinismul trebuia să-i conducă pe oameni mai întâi în jos. Acum creștinismul trebuie să conducă omenirea din nou în sus. Vinul trebuie transformat iarăși în apă.
Privirea lui Ioan depășește realitatea fizică. Ceea ce a făcut Domnul, misiunea Sa, a apărut ucenicului Ioan în imaginea nunții din Cana Galileii. În felul acesta trebuie înțelese primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan. Acolo nu scrie că Maria i-a cerut să o facă, ci mama lui Iisus. Avem de a face aici cu un mod mistic de exprimare. Prin „mamă” se înțelege, în mistică, ceea ce trebuie să fie fecundat, când omul se înalță pe o treaptă superioară. Iisus trebuia să aducă întreaga conștiență a umanității de până acum, la o treaptă superioară. Întreaga conștiență a omenirii îl invită să o aducă pe o astfel de treaptă. De aceea putea spune Iisus: Femeie, ce am eu de a face cu tine? – Iisus nu i-ar fi spus mamei sale așa ceva.
În a treia zi era o nuntă. Asta înseamnă că Ioan a stat timp de trei zile în somnul inițiatic. Atunci a avut loc viziunea nunții din Cana Galileii. În timpul somnului de trei zile, el trecea prin ceea ce se desfășura în fața lui în lumea spirituală. În a treia zi, el a trăit viziunea nunții din Cana. Toate cele ce urmează, sunt evenimente pe care el le vede în viziune astrală.
În al treilea capitol urmează discuția cu Nicodim. În viziunea astrală, lui Ioan îi apare mereu Domnul însuși. Ceea ce trebuie să se întâmple cu Ioan, îl întâmpină în discuția cu Nicodim. Domnul se exprimă clar. Mai întâi, Nicodim nu-l înțelege. Trebuie să-i fie clar lui Ioan însuși – i se lămurește în viziune – că este vorba despre o moarte a omului inferior și despre o înviere a omului superior. Lui îi devine clar, în mod treptat, cine este de fapt Iisus; că în Iisus trăiesc puterile originare ale lumii, ale Tatălui lumii. De aici modul de a vorbi al lui Christos despre Tatăl. Puterea forțelor oculte pe care le are Iisus îl întâmpină pe Ioan drept imagine astrală reflectată a evenimentelor reale. Totul s-a petrecut în mod real, dar Ioan le viețuiește în viziune astrală. Așa cunoaște Ioan, prin Domnul însuși, cele mai profunde adevăruri.
În capitolul al patrulea urmează întâlnirea cu femeia samarineană. Domnul îi spune: „Cinci bărbați ai avut, iar cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău”. Ea trebuie să fie înălțată până la Sinea superioară. Pentru asta, ea trebuia să treacă prin trupurile inferioare. Aceștia sunt vechii soți. Acum, ea trebuie să fie unită cu Sinea superioară, acesta este noul soț. În povestirea despre orbul din naștere, este clar că acesta este nevăzător datorită karmei sale.
Viețuirile astrale sunt primele evenimente din Evanghelia după Ioan. Nu este firesc faptul că Ioan însuși nu este prezent, de vreme ce el viețuiește totul în conștiența imaginativă? Ioan nu apare în primele douăsprezece capitole. Aici, el nu este încă ucenic, fiindcă viețuiește toate acestea în planul astral.
Așadar el doarme somnul inițiatic. Apoi urmează să ajungă la un grad superior. Aceasta se petrece în timp ce se trezește din viețuirile celor trei zile, în a patra zi. Inițierea durează trei zile și jumătate. Lui îi apare propria inițiere drept învierea sa din morți. Aceasta este învierea din morți a lui Lazăr. Lazăr este autorul Evangheliei după Ioan. Marta și Maria sunt stările de conștiență ale sufletului său, sufletul divin și sufletul orientat spre viața pământească. Descrierea minunii lui Lazăr este descrierea unei inițieri superioare. În capitolul al doisprezecelea este pregătită cunoașterea propriu-zisă a personalității lui Iisus. Aceasta o spune Ioan însuși: Acum, eu îl conduc pe cel care m-a înviat din morți.
Cu capitolul al treisprezecelea începe evoluția superioară a lui Ioan. Fiecare cuvânt din Evanghelia după Ioan ne este inteligibil dacă îl concepem drept o viețuire a lui Ioan. El devine acum conștient în Eul său, fără conștiența imaginativă. Acum el devine, în mod conștient, ucenicul pe care Domnul îl iubea.
